„Precedentele” Nicolae Turtureanu, „Penultimele” de Nicolae Turtureanu„Precedentele” Nicolae Turtureanu, „Penultimele” de Nicolae Turtureanu„Precedentele” Nicolae Turtureanu, „Penultimele” de Nicolae Turtureanu

Share

Vers după vers, iubirea ca armură

Fără să fie un răsfăţat al criticii, al revistelor, festivalurilor şi premierilor de tot felul, Nicolae Turtureanu locuieşte, de ceva vreme şi din totdeauna, într-un construit cu migală şi har, într-o cetate asediată ce refuză cu încăpăţânare să coboare steagul în faţa năvălirilor zilnice. Rezistând salutar unui destin aparent rupt în meandre (redactor la Radio Iaşi, la revistele „Cronica” şi „Timpul”, muzeograf-călăuzitor prin VilaSonet, în rezonanţă cu Mihai Codreanu, director al revistei „Cronica Veche”), neocolind specii literare din cele mai diverse (poezie, eseu, publicistică, roman, memorialistică / jurnal), inconfortabil pentru unii şi alţii prin opiniile personale, neaplecate după bătaia vântului politic, scoborâtorul de pe Jijia incită cititorii nucuunul, ci cu două volume într-un elegant format, cu titluri cel puţin surprinzătoare, ca şi ilustraţiile de copertă: o antologie de autor (Precdentele / versuri de dragoste ) şi o carte cu versuri inedite (Penultimele / versuri de dragoste), ambele în colecţia Cantos a prestigioasei şi neobositei edituri ieşene Junimea (2014).

Într-un joc ironic şi grav cu propria fiinţă şi, deopotrivă, cu cititorii, poetul descumpăneşte cuvintele, metamorfozând sentimentele (trăite la temperaturi absolute sau doar visate) într-o mărturisire a Iubirii, exteriorizată stilistic cu naturaleţe, întru o dorinţă de contemplare şi contopire cu celălalt.

Fiind vorba de versuri de dragoste, amândouă volumele se dovedesc a fi deschise ferestre prin rama cărora eternul feminin se întruchipează în câteva ipostaze tulburătoare, iar în faţa lor autorul, ceremonios trubadur, sublimează, în metafore concentrice, reliefuri emoţionale profunde.

Precedentele, selectând poeme din volumele Punctul de sprijin, Nocturne, Pentru cine exist, Poezie deschisă, Ascunsa rană, Poezii din secolul trecut, Jurnal post-mortem, Atâta verde peste cerul alb, Eternitatea desigur, reconstituie prin seducătoarele, trecătoarele versuri un timp al provocatoarelor căutări, al găsirilor şi regăsirilor de sine.

Cea care îşi pune hotărâtoarea amprentă asupra discursului poetic este, indiscutabil, blândeţea iubitoare, înnobilând şi modelând abisuri ale dragostei, stare pe care poetul o converteşte, asumând-o ca pe o armură de versuri, la o lectură printr-o transparentă grilă biografică, atât prin prezenţa multaşteptată, cât, mai ales, ca dureroasă absenţă, ca pierdere irecuperabilă.

Fragilităţile şi crispările singurătăţii sunt topite, dizolvate prin întâlnirea cu ultimul înger deghizat în femeie („Cerc de zăpadă”), cotidianul e reabilitat, mai mult chiar, ridicat la rang de minune: Femeia mea adormi ca o narcisă / şi-mi luminează casa / cu somnul ei / iar eu mă rog / să nu se facă niciodată ziuă. („Nocturne IV”). Lirismul special al vieţii în doi, al cunoaşterii şi recunoaşterii, filtrează cele mai mărunte gesturi, înconjurându-le cu o aură luminoasă: Numai tu recepţionezi orice aluzie drept mită, / ai un comportament de pisică aristocrată, / pe când eu încerc să te duc în ispită / tu mă chemi zilnic în faţa comisiei de judecată. („Cuvinte încrucişate”), iar împlinirea întru rodire proiectează un paradis în care ispitele sunt salvatoare prin tandreţe: Au ochii har, sânii îţi dau în floare / şi trupul tău este un câmp de flori, / în floarea florilor mă înfăşori / dragoste-n floare, nu e de mirare, / Copilul nostru e-un copil de flori / flori din flori / de flori din flori, / din floare („Copil din flori”).

Portretul Rodiei, o imagine unitară, este construit din elemente disparate (jugul mâinilro tale superbe), dar care, antinomic, depăşesc materialitatea, proiectând protagoniştii într-o geografie personală, ilimitativă, un spaţiu în care unul îşi este suficient celuilalt: O să mă dau peste cap de trei ori / pe câmpul ca un covor de Damasc, / mâinile tale părându-mi flori, / cu umilinţă am să le pasc. („Romanţ”).

De aceea, cu atât mai zbuciumată e presimţirea sfârşitului, a despărţirii, a rupturii definitive: Iubito, lângă tine e fiul şi sunt eu, / de ce nu deschizi ochii şi respiri tot mai greu? / Îţi sărutăm obrajii de lacrima ta uzi, / şi-ţi spunem vorbe tandre; dă semn că ne auzi! / Hai, ceartă-ne, iubito, spune că suntem răi / ţi-am jefuit, ca furii, puţinii ani ai tăi, / şi cât a fost, amarul, al tine a rămas / fără ca tu, vreodată, să dai durerii glas / ci numai în surâsuri şi-n vorbe de văz/duh / ai ars, preadăruito, pe al iubirii rug… („Rugă”). Clipele, ceasurile, anii de după acest moment vor deveni o linearitate întreruptă, impregnată de tensiunea răzvrătirii împotriva unui destin nedrept: Toată viaţa am râvnit să fiu singur. Z Hristos a înviat! / dar tu – nu. (…) Iau în dreapta un ou roşu-proroşu / şi-l ciocnesc de cel verde, din stânga, clamând: / Hristos a înviat! / Adevărat a înviat! / îmi răspund tot eu mie însumi / cu viaţa spre moarte trecând.  („Toată viaţa am râvnit să fiu singur”).

Nuanţele durerii punctează momente semnificative, poetul abandonându-se plânsului izbăvitor, într-o încercare de a-şi continua drumul, însingurat şi nemântuit: Îngere, îngere / lasă să sângere / rana din mine / până la plângere / binecuvântă / şi o descântă / pe cea înfrântă / vino cu steaua / lină, ca neaua / ca un polei / fă să mă doară / în miez de vară / ca şi de iarnă / stingerea ei / cum ea îşi duce / semnul de cruce / şi eu să-l duc / la o răscruce / cu frunza dulce / dulce-amăruie / din lemn de nuc. / Ia-mă, tu, îngere, / şi mă învaţă / cum este moartea / fără de viaţă / de dimineaţă / de într-o zodie / fără de Rodie. („Colind”).

Vulnerabilitatea poetului este, însă, mai puternic accentuată în Penultimele, miza cărţii nefiind alta decât iubirea înflorită ca o spaimă. Schimbările de registru exteriorizează un dramatism ascuns, uneori, sub semnul neştiinţei (Nu ştiu nimic despre ea), iar alteori adună, într-o gradualitate a obsesiilor, într-o proiecţie a abisalului, într-un dialog al contrariilor, măşti peste măşti, ca un penultim refugiu pentru ce-a fost, pentru ce n-o să fie. O poezie a tristeţilor, a disoluţiei finale, a destrămării inexorabile, vădită în semne (O Doamnă de elită şi-ascute, tandră, coasa; o pasăre a nopţii bate-ntr-o dungă toaca; de moarte… meneşte o scărbavnică gură; plătite bocitoare… s-au şi pus pe plâns), dar, paradoxal, construită cu o forţă ideatică întreţesută cu speranţa unui timp îmblânzit: Tu nici nu ştii! E ziau nesfârşită! / Pământu-şi mişcă înspre norduri axa – / Nu mă mai duce, Doamnă, în ispită, / că limba morţii şi-a schimbat sintaxa… („Tu tot nu ştii…”), nădejde sfărâmată de alte puternice semne: Tot cerul e acum un câmp de ciori / şi fiecare croncăne a moarte.

Poetul pare sedus de o iluzie, multiplicată fractalic, de o piesă de teatru care nu-şi ştie regizorul: joc de foc, jucat pe altă scenă – „Melcă” (II) (răspuns), scrisă într-o limbă inaccesibilă oricui (agrăit în dodii ), o misterioasă Doamnă a Securii, Mumă a PĂdurii, proiectând timpul profan în mit şi rit (Când ai plecat, dacă nici n-ai venit?! – „Se pare că…”), în aceeaşi încercare de transcendere a materialului prin iubire.

Întoarcerea la timpul de aur al copilăriei nu mai este posibilă, reliefurile memoriei introspective nepermiţând reveniri din valea plângerii personale: O, voi locomotive şi trenuri lungi de marfă / şi trenuri de persoane, gonind spre undeva – / mai fluturaţi şi-acum mirifica eşarfă, / pe valea unde-i scrisă copilăria mea? / Nu! Vi s-a găsit locul etern în mari muzee /deschise-n aer liber. Precum la dinozauri / vă sunt expuse oase-şenile, propilee / pentru vetuste imnuri şi ofiliţii lauri. / Acolo, printre ierburi crescute alandala, / printre araci şi-o – făr-de stăpân – căţea, / unde locomotive duc trenuri spre Valhalla, / acolo e expusă copilăria mea. („O, voi, pierdute trenuri…”).

Lirismul pictural al lui Nicolae Turtureanu concentrează în tablouri cuprinse de lumină de sare („Nocturne X”), în Precedentele, desfăşurări şi descătuşări de energii cosmice, generate de starea de a fi zăvorâţi de o boală / al cărei nume l-am şi uitat . („Nocturne VII”). Fără să se ferească de metafore, dar şi fără să cadă în aglomerări supărătoare, poetul foloseşte culoarea ca pe un marcator puternic (de regulă, o singură tuşă cromatică în poezie, rar două) al reveriei sau, dimpotrivă, al trezirii bruşte. Albul înfrigurat al lui Vlaminck („Comentarii. La un peisaj de iarnă”) ameninţă să acopere cerul („Nocturne VIII”) răsfrânt în fereastra albă, ca hotar între două lumi incompatibile: Ceva, să intre prin fereastra albă / o pasăre fără de cuib, sau doar / o pasăre cu aripa rănită / sau nici atât: o pasăre măcar / Sau altă vietate, spre exemplu / o pasăre. Ceva rotund, în orice caz / şi dacă n-are aripi va şti să-şi zugrăvească / cântecul verde-n lemnul din pervaz / Desigur, este liberă să fie / orice – un strigăt sau o piatră sau nimic – totu-i să intre prin fereastra albă / să intre prin fereastra închisă, vreau să zic / Şi dacă are aripi va şti să taie sticla. / Oricum, să fie ceea ce numim / pasăre-diamant, pasăre-somn, pasăre-basm / crescând din pana bunilor fraţi Grimm / Dar nu-i obligatoriu, o, nu-i obligatoriu / să poarte-ntr-însa viaţă sau neviaţă / şi nici să aibă chip, ci numai un contur / al lucrurilor ce mor spre dimineaţă. / Poate să fie plânsul sau cântecul tău trist / sau ochii tăi lovindu-se de geam – / totu-i să intre prin fereastra albă, / să intre prin fereastar-nchisă, cum spuneam. („Fereastră”).

Creaţia îşi condamnă, nemiloasă, autorul, la sacrificiul necesar (Ziua este vocea repetată / în zidul alb în care m-ai zidit. – „O definiţie a zilei”), însăşi Penelopa îşi termină poemul într-o cămaşă nesfârşită, iluminată / într-o cămaşă de noapte albă („Maşina de scris a Penelopei”), substitut al unei rochii de nuntă, nuntire mereu amânată sau al unei nesfârşite pânze de comând.

În puternic contrast calitativ, soarele negru („Poezie deschisă”) supravieţuieşte miraculos în sângele negru („Nocturne XII”), proiectând, prin apa neagră-a timpului oprit („Nocturne VIII”) dorinţe acute de dizolvare, de cufundare în neant, ca ultimă soluţie a unei oboseli de nevindecat: Neagră-i zăpada, părul ţi-i verde, / haide, zideşte-mă, tot n-am ce pierde! („Joc de primăvară”).

Pe acest fundal, aparent static, al nonculorilor, pete violente înviorează peisaje şi destine: cearşaful roşu al dimineţii e sfâşiat uneori de lama albastră a dimineţii („Altă mişcare în aer liber”), într-o lume a iubirii, buzele iubitei mă stigmatizează / cu fierul roş („Doamnă Dunăre”), timpul se cicatrizează în ora multicoloră („Euritmie”) sau, dimpotrivă, se reflectă, se distorsionează în suprafeţe mincinoase, în lumi posibile, în virtualităţi visate: Lumină de sare / cineva repetă / a-co-pe-ră-mă / cu lacrima ta violetă, / Mai departe adâncul, / Eternitatea / stng-drept-stângul! / cade, nu cade cetatea? / Întrebări fără rost / se vor pune / greierele-i foarte prost, / veveriţa mănâncă din palmă alune / Doamne, ce simplu / se poate răspunde / Se clatină timpul, / dar unde-i, dar unde-i? / Mâna mea dreaptă / vrea s-o cuprindă / ea mă aşteaptă / într-o oglindă. („Nocturne X”).

În Penultimele, odată cu schimbarea tonalităţilor poetice (cea mai spectaculoasă, revenirea în forţă la versul clasic, la rime rare şi preţioase, la motive ale închiderii, ale retragerii), culorile sunt mult mai aspre. Ziua devine şoricie, pereţii se împodobesc cu flori mov de igrasie („E-uri”), stările poetice sunt tranşant dualizate (sub protecţia unui înger de lumină / şi unul de-ntuneric – „Semnul V”) în alb şi negru, într-o luptă a contrariilor, al cărei final înclină balanţa în favoarea aceleiaşi destrămări: Joc şah pe tabla Împărăţiei tale, / tu ai albul, eu întruna negrul, / mereu deal-vale, şi mereu deal-vale, / eşti parte tu, iar nu sunt întregul. / Pe-o obcină, pionii trag la coasă, / iar pe versanţi stau turnurile de veghe, / Un cal îţi paşte iarba mătăsoasă, / cellalt nechează, ca muşcat de streche. / Te ţin din flanc, ostatecă, nebunii, / dar, nu ştiu cum, parcă şi ţie-ţi place! / Cum soarele în hăituirea lunii, / Pleacă! îmi zici. Şi vino iar încoace! / E ca un roi ce-şi apără regina, / şi lotri sunt, care se fac c-o fură – / Ca rege, îmi asum, deplină, vina / când mura ta mi se topeşte-n gură. / Abia trecut, impur, prin Purgatoriu, / sunt când în paradis, când în Infern, / închis ca într-o urnă de ivoriu / în care negrul joacă şah etern. („Şah etern”). Rar de tot, prin volum este figurată o simbolică, un sigiliu poetic asupra lucrurilor, asupra timpului, asupra sentimentelor; nu întâmplător, unul din motivele poetice este cel al melcului, zid în care sufletul nu e nici înăuntru şi nici chiar în afară. Poetul visează la o perpetuă dimineaţă, un început etern, o apocatastază a fiinţei care are ca singur refugiu iubirea: Tu nici nu ştii cum e, în faptul serii, să ţi se spună: Bună dimineaţa! / cum, ca-n suprema clipă-a Învierii, / toate îşi scot, din înveliş, dulceaţa… / Şi nici nu ştii cum e, în miez de noapte, / tot Bună dimineaţa! să îţi spună / buzele moi, ca de cireşe coapte, / şi de nesomn amirosind a lună. („Tu tot nu ştii…”).

Dorinţele sunt proiectate asupra nurilor cu năbădăi de bal, asupra necunoscutelor, aşteptatelor ispite: Ea e ceva ce nu există / ar trebui inventată, născută / jumătate veselă, jumătate tristă / vorbitoare şi mută / Te paralizează. E visul / în care nu pot ca să strig / dar oricum nu se-aude – / căldură conservată în frig. („Portretul altei necunoscute”).

Contrastante prin simplitatea şi adâncimea trăirilor, Penultimele rotunjesc invocaţii către mai multe faţete ale Iubirii, trecând de la inflexiuni grave la accente ludice, de la dorite îmblânziri la sălbăticiri de cuvinte: Sărut ochii de spânz, / sărut gura de zadă / şi fantasticul mânz / din a nopţii zăpadă. / Sărut floarea de smârc, / sărut geana de ceaţă / şi lumina din sfârc / luminând altă viaţă. / Sărut mâna de ger / şi sărut şi călcâiul / ce scânceşte, stingher, / că n-am fost eu întâiul. / Sărut nimbii cereşti / şi sărut şi sărutul / ca să ştiu că sfârşeşti / unde e începutul, („Fără ochelari”).

Detaşându-se total de acea parte a liricii actuale, bântuită de vocabule dezbrăcate şi de o imaginaţie confuză, Nicolae Turtureanu rămâne cavalerul erotismului subtil, al romantismului sensibil, al declaraţiilor de dragoste dintr-un timp al răbdării, în care poezia mântuie prin cunoaştere şi iubire, iar rănile sunt acoperite de armura vindecătoare a versului.

(„Cronica veche”, nr. 1 (48), Ianuarie 2015)

Vers după vers, iubirea ca armură

Fără să fie un răsfăţat al criticii, al revistelor, festivalurilor şi premierilor de tot felul, Nicolae Turtureanu locuieşte, de ceva vreme şi din totdeauna, într-un construit cu migală şi har, într-o cetate asediată ce refuză cu încăpăţânare să coboare steagul în faţa năvălirilor zilnice. Rezistând salutar unui destin aparent rupt în meandre (redactor la Radio Iaşi, la revistele „Cronica” şi „Timpul”, muzeograf-călăuzitor prin VilaSonet, în rezonanţă cu Mihai Codreanu, director al revistei „Cronica Veche”), neocolind specii literare din cele mai diverse (poezie, eseu, publicistică, roman, memorialistică / jurnal), inconfortabil pentru unii şi alţii prin opiniile personale, neaplecate după bătaia vântului politic, scoborâtorul de pe Jijia incită cititorii nucuunul, ci cu două volume într-un elegant format, cu titluri cel puţin surprinzătoare, ca şi ilustraţiile de copertă: o antologie de autor (Precdentele / versuri de dragoste ) şi o carte cu versuri inedite (Penultimele / versuri de dragoste), ambele în colecţia Cantos a prestigioasei şi neobositei edituri ieşene Junimea (2014).

Într-un joc ironic şi grav cu propria fiinţă şi, deopotrivă, cu cititorii, poetul descumpăneşte cuvintele, metamorfozând sentimentele (trăite la temperaturi absolute sau doar visate) într-o mărturisire a Iubirii, exteriorizată stilistic cu naturaleţe, întru o dorinţă de contemplare şi contopire cu celălalt.

Fiind vorba de versuri de dragoste, amândouă volumele se dovedesc a fi deschise ferestre prin rama cărora eternul feminin se întruchipează în câteva ipostaze tulburătoare, iar în faţa lor autorul, ceremonios trubadur, sublimează, în metafore concentrice, reliefuri emoţionale profunde.

Precedentele, selectând poeme din volumele Punctul de sprijin, Nocturne, Pentru cine exist, Poezie deschisă, Ascunsa rană, Poezii din secolul trecut, Jurnal post-mortem, Atâta verde peste cerul alb, Eternitatea desigur, reconstituie prin seducătoarele, trecătoarele versuri un timp al provocatoarelor căutări, al găsirilor şi regăsirilor de sine.

Cea care îşi pune hotărâtoarea amprentă asupra discursului poetic este, indiscutabil, blândeţea iubitoare, înnobilând şi modelând abisuri ale dragostei, stare pe care poetul o converteşte, asumând-o ca pe o armură de versuri, la o lectură printr-o transparentă grilă biografică, atât prin prezenţa multaşteptată, cât, mai ales, ca dureroasă absenţă, ca pierdere irecuperabilă.

Fragilităţile şi crispările singurătăţii sunt topite, dizolvate prin întâlnirea cu ultimul înger deghizat în femeie („Cerc de zăpadă”), cotidianul e reabilitat, mai mult chiar, ridicat la rang de minune: Femeia mea adormi ca o narcisă / şi-mi luminează casa / cu somnul ei / iar eu mă rog / să nu se facă niciodată ziuă. („Nocturne IV”). Lirismul special al vieţii în doi, al cunoaşterii şi recunoaşterii, filtrează cele mai mărunte gesturi, înconjurându-le cu o aură luminoasă: Numai tu recepţionezi orice aluzie drept mită, / ai un comportament de pisică aristocrată, / pe când eu încerc să te duc în ispită / tu mă chemi zilnic în faţa comisiei de judecată. („Cuvinte încrucişate”), iar împlinirea întru rodire proiectează un paradis în care ispitele sunt salvatoare prin tandreţe: Au ochii har, sânii îţi dau în floare / şi trupul tău este un câmp de flori, / în floarea florilor mă înfăşori / dragoste-n floare, nu e de mirare, / Copilul nostru e-un copil de flori / flori din flori / de flori din flori, / din floare („Copil din flori”).

Portretul Rodiei, o imagine unitară, este construit din elemente disparate (jugul mâinilro tale superbe), dar care, antinomic, depăşesc materialitatea, proiectând protagoniştii într-o geografie personală, ilimitativă, un spaţiu în care unul îşi este suficient celuilalt: O să mă dau peste cap de trei ori / pe câmpul ca un covor de Damasc, / mâinile tale părându-mi flori, / cu umilinţă am să le pasc. („Romanţ”).

De aceea, cu atât mai zbuciumată e presimţirea sfârşitului, a despărţirii, a rupturii definitive: Iubito, lângă tine e fiul şi sunt eu, / de ce nu deschizi ochii şi respiri tot mai greu? / Îţi sărutăm obrajii de lacrima ta uzi, / şi-ţi spunem vorbe tandre; dă semn că ne auzi! / Hai, ceartă-ne, iubito, spune că suntem răi / ţi-am jefuit, ca furii, puţinii ani ai tăi, / şi cât a fost, amarul, al tine a rămas / fără ca tu, vreodată, să dai durerii glas / ci numai în surâsuri şi-n vorbe de văz/duh / ai ars, preadăruito, pe al iubirii rug… („Rugă”). Clipele, ceasurile, anii de după acest moment vor deveni o linearitate întreruptă, impregnată de tensiunea răzvrătirii împotriva unui destin nedrept: Toată viaţa am râvnit să fiu singur. Z Hristos a înviat! / dar tu – nu. (…) Iau în dreapta un ou roşu-proroşu / şi-l ciocnesc de cel verde, din stânga, clamând: / Hristos a înviat! / Adevărat a înviat! / îmi răspund tot eu mie însumi / cu viaţa spre moarte trecând. („Toată viaţa am râvnit să fiu singur”).

Nuanţele durerii punctează momente semnificative, poetul abandonându-se plânsului izbăvitor, într-o încercare de a-şi continua drumul, însingurat şi nemântuit: Îngere, îngere / lasă să sângere / rana din mine / până la plângere / binecuvântă / şi o descântă / pe cea înfrântă / vino cu steaua / lină, ca neaua / ca un polei / fă să mă doară / în miez de vară / ca şi de iarnă / stingerea ei / cum ea îşi duce / semnul de cruce / şi eu să-l duc / la o răscruce / cu frunza dulce / dulce-amăruie / din lemn de nuc. / Ia-mă, tu, îngere, / şi mă învaţă / cum este moartea / fără de viaţă / de dimineaţă / de într-o zodie / fără de Rodie. („Colind”).

Vulnerabilitatea poetului este, însă, mai puternic accentuată în Penultimele, miza cărţii nefiind alta decât iubirea înflorită ca o spaimă. Schimbările de registru exteriorizează un dramatism ascuns, uneori, sub semnul neştiinţei (Nu ştiu nimic despre ea), iar alteori adună, într-o gradualitate a obsesiilor, într-o proiecţie a abisalului, într-un dialog al contrariilor, măşti peste măşti, ca un penultim refugiu pentru ce-a fost, pentru ce n-o să fie. O poezie a tristeţilor, a disoluţiei finale, a destrămării inexorabile, vădită în semne (O Doamnă de elită şi-ascute, tandră, coasa; o pasăre a nopţii bate-ntr-o dungă toaca; de moarte… meneşte o scărbavnică gură; plătite bocitoare… s-au şi pus pe plâns), dar, paradoxal, construită cu o forţă ideatică întreţesută cu speranţa unui timp îmblânzit: Tu nici nu ştii! E ziau nesfârşită! / Pământu-şi mişcă înspre norduri axa – / Nu mă mai duce, Doamnă, în ispită, / că limba morţii şi-a schimbat sintaxa… („Tu tot nu ştii…”), nădejde sfărâmată de alte puternice semne: Tot cerul e acum un câmp de ciori / şi fiecare croncăne a moarte.

Poetul pare sedus de o iluzie, multiplicată fractalic, de o piesă de teatru care nu-şi ştie regizorul: joc de foc, jucat pe altă scenă – „Melcă” (II) (răspuns), scrisă într-o limbă inaccesibilă oricui (agrăit în dodii ), o misterioasă Doamnă a Securii, Mumă a PĂdurii, proiectând timpul profan în mit şi rit (Când ai plecat, dacă nici n-ai venit?! – „Se pare că…”), în aceeaşi încercare de transcendere a materialului prin iubire.

Întoarcerea la timpul de aur al copilăriei nu mai este posibilă, reliefurile memoriei introspective nepermiţând reveniri din valea plângerii personale: O, voi locomotive şi trenuri lungi de marfă / şi trenuri de persoane, gonind spre undeva – / mai fluturaţi şi-acum mirifica eşarfă, / pe valea unde-i scrisă copilăria mea? / Nu! Vi s-a găsit locul etern în mari muzee /deschise-n aer liber. Precum la dinozauri / vă sunt expuse oase-şenile, propilee / pentru vetuste imnuri şi ofiliţii lauri. / Acolo, printre ierburi crescute alandala, / printre araci şi-o – făr-de stăpân – căţea, / unde locomotive duc trenuri spre Valhalla, / acolo e expusă copilăria mea. („O, voi, pierdute trenuri…”).

Lirismul pictural al lui Nicolae Turtureanu concentrează în tablouri cuprinse de lumină de sare („Nocturne X”), în Precedentele, desfăşurări şi descătuşări de energii cosmice, generate de starea de a fi zăvorâţi de o boală / al cărei nume l-am şi uitat . („Nocturne VII”). Fără să se ferească de metafore, dar şi fără să cadă în aglomerări supărătoare, poetul foloseşte culoarea ca pe un marcator puternic (de regulă, o singură tuşă cromatică în poezie, rar două) al reveriei sau, dimpotrivă, al trezirii bruşte. Albul înfrigurat al lui Vlaminck („Comentarii. La un peisaj de iarnă”) ameninţă să acopere cerul („Nocturne VIII”) răsfrânt în fereastra albă, ca hotar între două lumi incompatibile: Ceva, să intre prin fereastra albă / o pasăre fără de cuib, sau doar / o pasăre cu aripa rănită / sau nici atât: o pasăre măcar / Sau altă vietate, spre exemplu / o pasăre. Ceva rotund, în orice caz / şi dacă n-are aripi va şti să-şi zugrăvească / cântecul verde-n lemnul din pervaz / Desigur, este liberă să fie / orice – un strigăt sau o piatră sau nimic – totu-i să intre prin fereastra albă / să intre prin fereastra închisă, vreau să zic / Şi dacă are aripi va şti să taie sticla. / Oricum, să fie ceea ce numim / pasăre-diamant, pasăre-somn, pasăre-basm / crescând din pana bunilor fraţi Grimm / Dar nu-i obligatoriu, o, nu-i obligatoriu / să poarte-ntr-însa viaţă sau neviaţă / şi nici să aibă chip, ci numai un contur / al lucrurilor ce mor spre dimineaţă. / Poate să fie plânsul sau cântecul tău trist / sau ochii tăi lovindu-se de geam – / totu-i să intre prin fereastra albă, / să intre prin fereastar-nchisă, cum spuneam. („Fereastră”).

Creaţia îşi condamnă, nemiloasă, autorul, la sacrificiul necesar (Ziua este vocea repetată / în zidul alb în care m-ai zidit. – „O definiţie a zilei”), însăşi Penelopa îşi termină poemul într-o cămaşă nesfârşită, iluminată / într-o cămaşă de noapte albă („Maşina de scris a Penelopei”), substitut al unei rochii de nuntă, nuntire mereu amânată sau al unei nesfârşite pânze de comând.

În puternic contrast calitativ, soarele negru („Poezie deschisă”) supravieţuieşte miraculos în sângele negru („Nocturne XII”), proiectând, prin apa neagră-a timpului oprit („Nocturne VIII”) dorinţe acute de dizolvare, de cufundare în neant, ca ultimă soluţie a unei oboseli de nevindecat: Neagră-i zăpada, părul ţi-i verde, / haide, zideşte-mă, tot n-am ce pierde! („Joc de primăvară”).

Pe acest fundal, aparent static, al nonculorilor, pete violente înviorează peisaje şi destine: cearşaful roşu al dimineţii e sfâşiat uneori de lama albastră a dimineţii („Altă mişcare în aer liber”), într-o lume a iubirii, buzele iubitei mă stigmatizează / cu fierul roş („Doamnă Dunăre”), timpul se cicatrizează în ora multicoloră („Euritmie”) sau, dimpotrivă, se reflectă, se distorsionează în suprafeţe mincinoase, în lumi posibile, în virtualităţi visate: Lumină de sare / cineva repetă / a-co-pe-ră-mă / cu lacrima ta violetă, / Mai departe adâncul, / Eternitatea / stng-drept-stângul! / cade, nu cade cetatea? / Întrebări fără rost / se vor pune / greierele-i foarte prost, / veveriţa mănâncă din palmă alune / Doamne, ce simplu / se poate răspunde / Se clatină timpul, / dar unde-i, dar unde-i? / Mâna mea dreaptă / vrea s-o cuprindă / ea mă aşteaptă / într-o oglindă. („Nocturne X”).

În Penultimele, odată cu schimbarea tonalităţilor poetice (cea mai spectaculoasă, revenirea în forţă la versul clasic, la rime rare şi preţioase, la motive ale închiderii, ale retragerii), culorile sunt mult mai aspre. Ziua devine şoricie, pereţii se împodobesc cu flori mov de igrasie („E-uri”), stările poetice sunt tranşant dualizate (sub protecţia unui înger de lumină / şi unul de-ntuneric – „Semnul V”) în alb şi negru, într-o luptă a contrariilor, al cărei final înclină balanţa în favoarea aceleiaşi destrămări: Joc şah pe tabla Împărăţiei tale, / tu ai albul, eu întruna negrul, / mereu deal-vale, şi mereu deal-vale, / eşti parte tu, iar nu sunt întregul. / Pe-o obcină, pionii trag la coasă, / iar pe versanţi stau turnurile de veghe, / Un cal îţi paşte iarba mătăsoasă, / cellalt nechează, ca muşcat de streche. / Te ţin din flanc, ostatecă, nebunii, / dar, nu ştiu cum, parcă şi ţie-ţi place! / Cum soarele în hăituirea lunii, / Pleacă! îmi zici. Şi vino iar încoace! / E ca un roi ce-şi apără regina, / şi lotri sunt, care se fac c-o fură – / Ca rege, îmi asum, deplină, vina / când mura ta mi se topeşte-n gură. / Abia trecut, impur, prin Purgatoriu, / sunt când în paradis, când în Infern, / închis ca într-o urnă de ivoriu / în care negrul joacă şah etern. („Şah etern”). Rar de tot, prin volum este figurată o simbolică, un sigiliu poetic asupra lucrurilor, asupra timpului, asupra sentimentelor; nu întâmplător, unul din motivele poetice este cel al melcului, zid în care sufletul nu e nici înăuntru şi nici chiar în afară. Poetul visează la o perpetuă dimineaţă, un început etern, o apocatastază a fiinţei care are ca singur refugiu iubirea: Tu nici nu ştii cum e, în faptul serii, să ţi se spună: Bună dimineaţa! / cum, ca-n suprema clipă-a Învierii, / toate îşi scot, din înveliş, dulceaţa… / Şi nici nu ştii cum e, în miez de noapte, / tot Bună dimineaţa! să îţi spună / buzele moi, ca de cireşe coapte, / şi de nesomn amirosind a lună. („Tu tot nu ştii…”).

Dorinţele sunt proiectate asupra nurilor cu năbădăi de bal, asupra necunoscutelor, aşteptatelor ispite: Ea e ceva ce nu există / ar trebui inventată, născută / jumătate veselă, jumătate tristă / vorbitoare şi mută / Te paralizează. E visul / în care nu pot ca să strig / dar oricum nu se-aude – / căldură conservată în frig. („Portretul altei necunoscute”).

Contrastante prin simplitatea şi adâncimea trăirilor, Penultimele rotunjesc invocaţii către mai multe faţete ale Iubirii, trecând de la inflexiuni grave la accente ludice, de la dorite îmblânziri la sălbăticiri de cuvinte: Sărut ochii de spânz, / sărut gura de zadă / şi fantasticul mânz / din a nopţii zăpadă. / Sărut floarea de smârc, / sărut geana de ceaţă / şi lumina din sfârc / luminând altă viaţă. / Sărut mâna de ger / şi sărut şi călcâiul / ce scânceşte, stingher, / că n-am fost eu întâiul. / Sărut nimbii cereşti / şi sărut şi sărutul / ca să ştiu că sfârşeşti / unde e începutul, („Fără ochelari”).

Detaşându-se total de acea parte a liricii actuale, bântuită de vocabule dezbrăcate şi de o imaginaţie confuză, Nicolae Turtureanu rămâne cavalerul erotismului subtil, al romantismului sensibil, al declaraţiilor de dragoste dintr-un timp al răbdării, în care poezia mântuie prin cunoaştere şi iubire, iar rănile sunt acoperite de armura vindecătoare a versului.

(„Cronica veche”, nr. 1 (48), Ianuarie 2015)

Vers după vers, iubirea ca armură

Fără să fie un răsfăţat al criticii, al revistelor, festivalurilor şi premierilor de tot felul, Nicolae Turtureanu locuieşte, de ceva vreme şi din totdeauna, într-un construit cu migală şi har, într-o cetate asediată ce refuză cu încăpăţânare să coboare steagul în faţa năvălirilor zilnice. Rezistând salutar unui destin aparent rupt în meandre (redactor la Radio Iaşi, la revistele „Cronica” şi „Timpul”, muzeograf-călăuzitor prin VilaSonet, în rezonanţă cu Mihai Codreanu, director al revistei „Cronica Veche”), neocolind specii literare din cele mai diverse (poezie, eseu, publicistică, roman, memorialistică / jurnal), inconfortabil pentru unii şi alţii prin opiniile personale, neaplecate după bătaia vântului politic, scoborâtorul de pe Jijia incită cititorii nucuunul, ci cu două volume într-un elegant format, cu titluri cel puţin surprinzătoare, ca şi ilustraţiile de copertă: o antologie de autor (Precdentele / versuri de dragoste ) şi o carte cu versuri inedite (Penultimele / versuri de dragoste), ambele în colecţia Cantos a prestigioasei şi neobositei edituri ieşene Junimea (2014).

Într-un joc ironic şi grav cu propria fiinţă şi, deopotrivă, cu cititorii, poetul descumpăneşte cuvintele, metamorfozând sentimentele (trăite la temperaturi absolute sau doar visate) într-o mărturisire a Iubirii, exteriorizată stilistic cu naturaleţe, întru o dorinţă de contemplare şi contopire cu celălalt.

Fiind vorba de versuri de dragoste, amândouă volumele se dovedesc a fi deschise ferestre prin rama cărora eternul feminin se întruchipează în câteva ipostaze tulburătoare, iar în faţa lor autorul, ceremonios trubadur, sublimează, în metafore concentrice, reliefuri emoţionale profunde.

Precedentele, selectând poeme din volumele Punctul de sprijin, Nocturne, Pentru cine exist, Poezie deschisă, Ascunsa rană, Poezii din secolul trecut, Jurnal post-mortem, Atâta verde peste cerul alb, Eternitatea desigur, reconstituie prin seducătoarele, trecătoarele versuri un timp al provocatoarelor căutări, al găsirilor şi regăsirilor de sine.

Cea care îşi pune hotărâtoarea amprentă asupra discursului poetic este, indiscutabil, blândeţea iubitoare, înnobilând şi modelând abisuri ale dragostei, stare pe care poetul o converteşte, asumând-o ca pe o armură de versuri, la o lectură printr-o transparentă grilă biografică, atât prin prezenţa multaşteptată, cât, mai ales, ca dureroasă absenţă, ca pierdere irecuperabilă.

Fragilităţile şi crispările singurătăţii sunt topite, dizolvate prin întâlnirea cu ultimul înger deghizat în femeie („Cerc de zăpadă”), cotidianul e reabilitat, mai mult chiar, ridicat la rang de minune: Femeia mea adormi ca o narcisă / şi-mi luminează casa / cu somnul ei / iar eu mă rog / să nu se facă niciodată ziuă. („Nocturne IV”). Lirismul special al vieţii în doi, al cunoaşterii şi recunoaşterii, filtrează cele mai mărunte gesturi, înconjurându-le cu o aură luminoasă: Numai tu recepţionezi orice aluzie drept mită, / ai un comportament de pisică aristocrată, / pe când eu încerc să te duc în ispită / tu mă chemi zilnic în faţa comisiei de judecată. („Cuvinte încrucişate”), iar împlinirea întru rodire proiectează un paradis în care ispitele sunt salvatoare prin tandreţe: Au ochii har, sânii îţi dau în floare / şi trupul tău este un câmp de flori, / în floarea florilor mă înfăşori / dragoste-n floare, nu e de mirare, / Copilul nostru e-un copil de flori / flori din flori / de flori din flori, / din floare („Copil din flori”).

Portretul Rodiei, o imagine unitară, este construit din elemente disparate (jugul mâinilro tale superbe), dar care, antinomic, depăşesc materialitatea, proiectând protagoniştii într-o geografie personală, ilimitativă, un spaţiu în care unul îşi este suficient celuilalt: O să mă dau peste cap de trei ori / pe câmpul ca un covor de Damasc, / mâinile tale părându-mi flori, / cu umilinţă am să le pasc. („Romanţ”).

De aceea, cu atât mai zbuciumată e presimţirea sfârşitului, a despărţirii, a rupturii definitive: Iubito, lângă tine e fiul şi sunt eu, / de ce nu deschizi ochii şi respiri tot mai greu? / Îţi sărutăm obrajii de lacrima ta uzi, / şi-ţi spunem vorbe tandre; dă semn că ne auzi! / Hai, ceartă-ne, iubito, spune că suntem răi / ţi-am jefuit, ca furii, puţinii ani ai tăi, / şi cât a fost, amarul, al tine a rămas / fără ca tu, vreodată, să dai durerii glas / ci numai în surâsuri şi-n vorbe de văz/duh / ai ars, preadăruito, pe al iubirii rug… („Rugă”). Clipele, ceasurile, anii de după acest moment vor deveni o linearitate întreruptă, impregnată de tensiunea răzvrătirii împotriva unui destin nedrept: Toată viaţa am râvnit să fiu singur. Z Hristos a înviat! / dar tu – nu. (…) Iau în dreapta un ou roşu-proroşu / şi-l ciocnesc de cel verde, din stânga, clamând: / Hristos a înviat! / Adevărat a înviat! / îmi răspund tot eu mie însumi / cu viaţa spre moarte trecând. („Toată viaţa am râvnit să fiu singur”).

Nuanţele durerii punctează momente semnificative, poetul abandonându-se plânsului izbăvitor, într-o încercare de a-şi continua drumul, însingurat şi nemântuit: Îngere, îngere / lasă să sângere / rana din mine / până la plângere / binecuvântă / şi o descântă / pe cea înfrântă / vino cu steaua / lină, ca neaua / ca un polei / fă să mă doară / în miez de vară / ca şi de iarnă / stingerea ei / cum ea îşi duce / semnul de cruce / şi eu să-l duc / la o răscruce / cu frunza dulce / dulce-amăruie / din lemn de nuc. / Ia-mă, tu, îngere, / şi mă învaţă / cum este moartea / fără de viaţă / de dimineaţă / de într-o zodie / fără de Rodie. („Colind”).

Vulnerabilitatea poetului este, însă, mai puternic accentuată în Penultimele, miza cărţii nefiind alta decât iubirea înflorită ca o spaimă. Schimbările de registru exteriorizează un dramatism ascuns, uneori, sub semnul neştiinţei (Nu ştiu nimic despre ea), iar alteori adună, într-o gradualitate a obsesiilor, într-o proiecţie a abisalului, într-un dialog al contrariilor, măşti peste măşti, ca un penultim refugiu pentru ce-a fost, pentru ce n-o să fie. O poezie a tristeţilor, a disoluţiei finale, a destrămării inexorabile, vădită în semne (O Doamnă de elită şi-ascute, tandră, coasa; o pasăre a nopţii bate-ntr-o dungă toaca; de moarte… meneşte o scărbavnică gură; plătite bocitoare… s-au şi pus pe plâns), dar, paradoxal, construită cu o forţă ideatică întreţesută cu speranţa unui timp îmblânzit: Tu nici nu ştii! E ziau nesfârşită! / Pământu-şi mişcă înspre norduri axa – / Nu mă mai duce, Doamnă, în ispită, / că limba morţii şi-a schimbat sintaxa… („Tu tot nu ştii…”), nădejde sfărâmată de alte puternice semne: Tot cerul e acum un câmp de ciori / şi fiecare croncăne a moarte.

Poetul pare sedus de o iluzie, multiplicată fractalic, de o piesă de teatru care nu-şi ştie regizorul: joc de foc, jucat pe altă scenă – „Melcă” (II) (răspuns), scrisă într-o limbă inaccesibilă oricui (agrăit în dodii ), o misterioasă Doamnă a Securii, Mumă a PĂdurii, proiectând timpul profan în mit şi rit (Când ai plecat, dacă nici n-ai venit?! – „Se pare că…”), în aceeaşi încercare de transcendere a materialului prin iubire.

Întoarcerea la timpul de aur al copilăriei nu mai este posibilă, reliefurile memoriei introspective nepermiţând reveniri din valea plângerii personale: O, voi locomotive şi trenuri lungi de marfă / şi trenuri de persoane, gonind spre undeva – / mai fluturaţi şi-acum mirifica eşarfă, / pe valea unde-i scrisă copilăria mea? / Nu! Vi s-a găsit locul etern în mari muzee /deschise-n aer liber. Precum la dinozauri / vă sunt expuse oase-şenile, propilee / pentru vetuste imnuri şi ofiliţii lauri. / Acolo, printre ierburi crescute alandala, / printre araci şi-o – făr-de stăpân – căţea, / unde locomotive duc trenuri spre Valhalla, / acolo e expusă copilăria mea. („O, voi, pierdute trenuri…”).

Lirismul pictural al lui Nicolae Turtureanu concentrează în tablouri cuprinse de lumină de sare („Nocturne X”), în Precedentele, desfăşurări şi descătuşări de energii cosmice, generate de starea de a fi zăvorâţi de o boală / al cărei nume l-am şi uitat . („Nocturne VII”). Fără să se ferească de metafore, dar şi fără să cadă în aglomerări supărătoare, poetul foloseşte culoarea ca pe un marcator puternic (de regulă, o singură tuşă cromatică în poezie, rar două) al reveriei sau, dimpotrivă, al trezirii bruşte. Albul înfrigurat al lui Vlaminck („Comentarii. La un peisaj de iarnă”) ameninţă să acopere cerul („Nocturne VIII”) răsfrânt în fereastra albă, ca hotar între două lumi incompatibile: Ceva, să intre prin fereastra albă / o pasăre fără de cuib, sau doar / o pasăre cu aripa rănită / sau nici atât: o pasăre măcar / Sau altă vietate, spre exemplu / o pasăre. Ceva rotund, în orice caz / şi dacă n-are aripi va şti să-şi zugrăvească / cântecul verde-n lemnul din pervaz / Desigur, este liberă să fie / orice – un strigăt sau o piatră sau nimic – totu-i să intre prin fereastra albă / să intre prin fereastra închisă, vreau să zic / Şi dacă are aripi va şti să taie sticla. / Oricum, să fie ceea ce numim / pasăre-diamant, pasăre-somn, pasăre-basm / crescând din pana bunilor fraţi Grimm / Dar nu-i obligatoriu, o, nu-i obligatoriu / să poarte-ntr-însa viaţă sau neviaţă / şi nici să aibă chip, ci numai un contur / al lucrurilor ce mor spre dimineaţă. / Poate să fie plânsul sau cântecul tău trist / sau ochii tăi lovindu-se de geam – / totu-i să intre prin fereastra albă, / să intre prin fereastar-nchisă, cum spuneam. („Fereastră”).

Creaţia îşi condamnă, nemiloasă, autorul, la sacrificiul necesar (Ziua este vocea repetată / în zidul alb în care m-ai zidit. – „O definiţie a zilei”), însăşi Penelopa îşi termină poemul într-o cămaşă nesfârşită, iluminată / într-o cămaşă de noapte albă („Maşina de scris a Penelopei”), substitut al unei rochii de nuntă, nuntire mereu amânată sau al unei nesfârşite pânze de comând.

În puternic contrast calitativ, soarele negru („Poezie deschisă”) supravieţuieşte miraculos în sângele negru („Nocturne XII”), proiectând, prin apa neagră-a timpului oprit („Nocturne VIII”) dorinţe acute de dizolvare, de cufundare în neant, ca ultimă soluţie a unei oboseli de nevindecat: Neagră-i zăpada, părul ţi-i verde, / haide, zideşte-mă, tot n-am ce pierde! („Joc de primăvară”).

Pe acest fundal, aparent static, al nonculorilor, pete violente înviorează peisaje şi destine: cearşaful roşu al dimineţii e sfâşiat uneori de lama albastră a dimineţii („Altă mişcare în aer liber”), într-o lume a iubirii, buzele iubitei mă stigmatizează / cu fierul roş („Doamnă Dunăre”), timpul se cicatrizează în ora multicoloră („Euritmie”) sau, dimpotrivă, se reflectă, se distorsionează în suprafeţe mincinoase, în lumi posibile, în virtualităţi visate: Lumină de sare / cineva repetă / a-co-pe-ră-mă / cu lacrima ta violetă, / Mai departe adâncul, / Eternitatea / stng-drept-stângul! / cade, nu cade cetatea? / Întrebări fără rost / se vor pune / greierele-i foarte prost, / veveriţa mănâncă din palmă alune / Doamne, ce simplu / se poate răspunde / Se clatină timpul, / dar unde-i, dar unde-i? / Mâna mea dreaptă / vrea s-o cuprindă / ea mă aşteaptă / într-o oglindă. („Nocturne X”).

În Penultimele, odată cu schimbarea tonalităţilor poetice (cea mai spectaculoasă, revenirea în forţă la versul clasic, la rime rare şi preţioase, la motive ale închiderii, ale retragerii), culorile sunt mult mai aspre. Ziua devine şoricie, pereţii se împodobesc cu flori mov de igrasie („E-uri”), stările poetice sunt tranşant dualizate (sub protecţia unui înger de lumină / şi unul de-ntuneric – „Semnul V”) în alb şi negru, într-o luptă a contrariilor, al cărei final înclină balanţa în favoarea aceleiaşi destrămări: Joc şah pe tabla Împărăţiei tale, / tu ai albul, eu întruna negrul, / mereu deal-vale, şi mereu deal-vale, / eşti parte tu, iar nu sunt întregul. / Pe-o obcină, pionii trag la coasă, / iar pe versanţi stau turnurile de veghe, / Un cal îţi paşte iarba mătăsoasă, / cellalt nechează, ca muşcat de streche. / Te ţin din flanc, ostatecă, nebunii, / dar, nu ştiu cum, parcă şi ţie-ţi place! / Cum soarele în hăituirea lunii, / Pleacă! îmi zici. Şi vino iar încoace! / E ca un roi ce-şi apără regina, / şi lotri sunt, care se fac c-o fură – / Ca rege, îmi asum, deplină, vina / când mura ta mi se topeşte-n gură. / Abia trecut, impur, prin Purgatoriu, / sunt când în paradis, când în Infern, / închis ca într-o urnă de ivoriu / în care negrul joacă şah etern. („Şah etern”). Rar de tot, prin volum este figurată o simbolică, un sigiliu poetic asupra lucrurilor, asupra timpului, asupra sentimentelor; nu întâmplător, unul din motivele poetice este cel al melcului, zid în care sufletul nu e nici înăuntru şi nici chiar în afară. Poetul visează la o perpetuă dimineaţă, un început etern, o apocatastază a fiinţei care are ca singur refugiu iubirea: Tu nici nu ştii cum e, în faptul serii, să ţi se spună: Bună dimineaţa! / cum, ca-n suprema clipă-a Învierii, / toate îşi scot, din înveliş, dulceaţa… / Şi nici nu ştii cum e, în miez de noapte, / tot Bună dimineaţa! să îţi spună / buzele moi, ca de cireşe coapte, / şi de nesomn amirosind a lună. („Tu tot nu ştii…”).

Dorinţele sunt proiectate asupra nurilor cu năbădăi de bal, asupra necunoscutelor, aşteptatelor ispite: Ea e ceva ce nu există / ar trebui inventată, născută / jumătate veselă, jumătate tristă / vorbitoare şi mută / Te paralizează. E visul / în care nu pot ca să strig / dar oricum nu se-aude – / căldură conservată în frig. („Portretul altei necunoscute”).

Contrastante prin simplitatea şi adâncimea trăirilor, Penultimele rotunjesc invocaţii către mai multe faţete ale Iubirii, trecând de la inflexiuni grave la accente ludice, de la dorite îmblânziri la sălbăticiri de cuvinte: Sărut ochii de spânz, / sărut gura de zadă / şi fantasticul mânz / din a nopţii zăpadă. / Sărut floarea de smârc, / sărut geana de ceaţă / şi lumina din sfârc / luminând altă viaţă. / Sărut mâna de ger / şi sărut şi călcâiul / ce scânceşte, stingher, / că n-am fost eu întâiul. / Sărut nimbii cereşti / şi sărut şi sărutul / ca să ştiu că sfârşeşti / unde e începutul, („Fără ochelari”).

Detaşându-se total de acea parte a liricii actuale, bântuită de vocabule dezbrăcate şi de o imaginaţie confuză, Nicolae Turtureanu rămâne cavalerul erotismului subtil, al romantismului sensibil, al declaraţiilor de dragoste dintr-un timp al răbdării, în care poezia mântuie prin cunoaştere şi iubire, iar rănile sunt acoperite de armura vindecătoare a versului.

(„Cronica veche”, nr. 1 (48), Ianuarie 2015)

Setting

Layout

reset default