„Poştalionul” de Lina Codreanu„Poştalionul” de Lina Codreanu„Poştalionul” de Lina Codreanu

Share

Târgul care înghite timpul

Într-un interviu acordat lui Cristinel Popa pentru „Jurnalul Naţional” (Cristinel C. Popa, Scriitorul prof. Lina Codreanu: „Scrisul, bucuria de a împărţi din roadele gândirii mele, aşa cum împărţea bunica pâinea aburindă nepoţilor”, „Jurnalul Naţional”, 23 martie, 2014), scriitoarea Lina Codreanu anunţa volumul de nuvele Poştalionul apărut la Junimea (Lina Codreanu, Poştalionul, prefaţă de Constantin Trandafir, Ed. Junimea, Iaşi, 2014) ca fiind o sumă de texte în care subiectele „se subsumează unor traiectorii destinale, specifice unei atmosfere patriarhale. Sub aparenta molcomie, eroii trăiesc drame tulburătoare care le răsucesc cursul vieţii. Povestirea are ritmurile lente ori abrupte impuse de curgerea evenimentelor din viaţa personajelor”.

Nimic mai adevărat şi, totodată, nimic mai înşelător ca această întindere textuală peste care adie duhul patriarhal. În această scriitură compactă ca unitate, lumea târgului moldav, înghesuit între colinele cu viţă de vie, se desface în profunzimea existenţială. Nimic nu pare să tulbure la suprafaţă desfăşurarea de spaţii. Doar în profunzime geografia intimă, mai întâi, apoi defilarea de personaje convingătoare, vii în trăirile şi absenţele lor, anunţă dramatice plecări, nicidecum înţelese ca finaluri. Aşadar, spaţiul dens ca implicare este adânc. Tulburătoarele drame se produc în profunzime. O profunzime pe care autoarea o redă cu o mână sigură şi exersată, cu o putere de expresie rar întâlnită. Dar care profunzime continuă să înghită tainele fi(i)rii în ritmuri nebănuite, lăsând la suprafaţă doar vaga încreţire a apei textuale. Iată de ce, cred, suprafaţa epică e sărăcită de ritmuri. Dincolo de vagile valuri ale acestei suprafeţe, un anotimp băltit, perpetuu, reflectă o lumină gălbuie peste lumea în aparenta nemişcare în care dramele au gust de izbăviri. Moartea bătrânului din Catedrala de sare nu aduce nimic, la suprafaţă, decât defilarea de umbre: „Dinspre munţi urcă nişte balauri de nouri pregătiţi să întunece dealurile subcarpatice. Un foşnet iute cuprinde zarea şi pădurea şuieră prin frunza colbuită. Un ropot scurt apleacă florile, venind dinspre miază-noapte. Soarele încă zâmbea sfidător, dar nu peste multă vreme o divizie de stropi reci cotropeşte dealul şi târguşorul. De când aşteptau mulţi plânsul îngerilor!… Ploaia nu conteneşte. Se-nviorează verdele pădurii şi al ierbii. Umbrele colorate ţes aleea din faţa salinei. Câţiva tineri aleargă desculţi peste piatra umedă şi caldă a străzilor pavate din târguşorul de lângă salină…”

Nici moartea librarului Dom’ Nimic din ultima nuvelă, Ocheanul lui Dominic, nu schimbă parcursul: paşi înnodând destine, vieţi risipite în paşii altor vieţi: „O noapte pâcloasă îl împiedica să-şi găsească drumul spre casă. Pe caldarâmul sticlos, pocnetul pantofilor bătea în ritmul ceasornicului cu capac argintiu din buzunarul fostului librar Dom’ Nimic”.

Despre toate astea asta vorbesc textele Linei Codreanu: despre moartea şi dragostea inserate firesc în curgerea timpului, despre rodul din pântece, despre rodul din glia cleioasă stând să asculte şi Ritmuri, şi Semne de primăvară. Omul, cu dramele sale, mascate de curgerea uşor vălurită a târgului sub umbrele norilor, a naturii însăşi sub umbrele anotimpurilor, e nimic altceva decât parte a acestor desfăşurări ample, purtător totodată al întregului, reflectându-l şi dând seamă de el, inclusiv prin aceste nuvele-parabolă, desfăşurate în adâncurile fiinţei muritoare, ca-ntr-o coborâre în pântecele pământului.

Am afirmat că este înşelătoare această întindere aparent fără briză a târgului în care, în profunzimi, se produc drame. Mai întâi pentru că învolburarea conduce la o focalizare a lecturii asupra destinelor (unul dintre personajele secundare, întâlnite în secvenţe interioare, de amintiri, poartă numele de botez Despina şi numele de alint Destina!) şi nu asupra întregului. O a doua lectură cere, fără dubiu, reglarea diferită a focalizării prin ocheanul lectorului, astfel încât prin sistemul de lentile să se desfăşoare spaţiul cu vitalitatea sa arhaică. Înşelătoare sunt şi destinele celor care, prinşi în labirintul propriilor

deveniri, sunt năuciţi în urma răsturnărilor de situaţie: poştaşul Zaharia din Poştalionul, Trestiana din Pantofii etc. Pe o asemenea lectură se concentrează şi prefaţatorul lucrării, profesorul câmpinean Constantin Trandafir, care îşi intitulează cronica Proza cu ape tulburi şi iluzii (Constantin Trandafir, Proza cu ape tulburi şi iluzii, „Revista Nouă”, nr. 6 (79), 21-23, 2013; în carte prefaţa este intitulată „Proza cu ape tulburi şi cu scriitură ageră”) şi care găseşte în culegerea de „descrieri ale toposului şi ale mişcărilor lăuntrice” sămânţa interogativă, contemplativă a eroului însingurat: „Eroii îşi pun probleme de conştiinţă, în ciuda comportamentului lor încetinit cât priveşte gesticulaţia. Acestea reuşesc să creeze o tensiune a vieţii ca labirint, oamenii trăiesc vise eşuate, nelinişti, dezabuzări, resemnări.” (Trandafir, 2013:21)

Şi tot înşelătoare e cartea, ca viaţa însăşi, în ceea ce priveşte morţile succesive. Aparent o cronică a marii treceri, Poştalionul e o promisiune a rodului. Pe care nuvela de care m-am ataşat, Pantofii, o pune sub semnul „scânteii de viaţă”. Şi a ritmurilor diferite, suprapuse, „încet-încet şi, totuşi, repede-repede”, în care fiinţa pendulează deopotrivă cu timpul în devorare. „Suntem în Săptămâna patimilor, a trecerii!”, anunţă concluziv un personaj minor, ridicând nesemnificativul la nivelul înalt al rostuirii. Târgul devine, adică, prin vocea aparent minorului, devorator al timpului măcinând destine.

 (Adrian Lesenciuc, „Scrisul românesc”, nr. 9 (133), septembrie 2014)

 

După o activitate de istoric literar, cu mare vocaţie, după publicarea jurnalului Viaţa ca o poveste – lagărul cai un coşmar, un jurnal scris într-un fel parcă la patru mîini, împreună cu tatăl ei, Panaite T. Ionică, jurnal în care se pot descoperi multiplele drame pe care le-a trăit eroul acestei aventurii numită viaţă, Lina Codreanu s-a decis să publice şi un volum de povestiri, la editura Junimea, volum intitulat Poştalionul. Multe dintre personajele acestei cărţi se pot revendica din universul rural, univers pe care autoarea îl descrie cu multă artă. Cu un titlu de-a dreptul provocator, şi anume Poştalionul, titlu care ne duce mai mult cu gîndul la preria nord-americană, acest volum de nuvele-povestiri descrie o lume spectaculoasă, fie şi prin comportament, o lume care devoalează trăiri cu totul speciale. Aici preria este înlocuită de satul românesc, dominat de o seamă de personaje, care mai de care mai interesante ca şi comportament, ca trăire, ca speranţă, personaje cărora Lina Codreanu le dă o particularitate specială. Acest titlu provine dintr-o poreclă, pentru că, după cum se ştie, în lumea rurală poreclele au un rol foarte important, definind persoanele ce astfel tind să devină personaje. Un personaj feminin gata-gata să fie lovit cu bicicleta de poştaşul satului, după cum reiese şi dintr-un scurt pasaj pe care îl voi cita: „Zaharia, cobora în mare grabă pe lîngă trotuar… Nălucule ce eşti! Nu vezi că dai peste oameni? Apucatule! Cască ochii, poştalionul dracului, se-ncruntă fata ţipînd nervoasă şi aruncînd spre el cu poşeta ca şi cum s-ar fi apărat de un tîlhar. Împricinatul era deja pe vale, n-a mai auzit reacţia mînioasă dar porecla s-a prins de el”. Grija pentru detaliu, pentru descrierea cu lux de amănunte a unor tablouri, aparent, de mică importanţă, la o primă vedere, dar extrem de importante în economia povestirii în sine, are drept rezultat o coerenţă specială a acţiunii prozei scrise de Lina Codreanu, proză în care micile întîmplări, uneori, prin descriere, capătă aproape valenţe cosmice. Lina Codreanu realizează, cu o mînă sigură, care dovedeşte din plin calităţile de prozator, cu o memorie foarte bună, cu o siguranţă a scrisului şi a derulării epice pe tot parcursul povestirilor, realizează, spuneam, cîteva remarcabile pagini de proză şi cîteva personaje memorabile. Proza ei este cursivă, coerentă, scrisă cu o trăsătură fermă a frazei, alternînd frazele scurte, chiar propoziţii, cu frazele lungi, reuşind astfel să se facă uşor citită, fără greutăţi şi asperităţi stilistice sau lingvistice. În foarte multe dintre paginile acestei cărţi personajele acceptă comunicarea de tip reflexiv, o comunicare mai mult sugestivă, relevînd trăiri ca într-un fel de transă, de reverie. Acestea, personajele, reuşesc să creeze o tensiune da de labirint cum spune în prefaţă criticul literar Constantin Trandafir, cel care afirmă: „neîndoielnic, Lina Codreanu are imaginaţie epică, între care vocaţia identificării structurilor singuratice şi bizare, a lipsei de orizont afectiv, înstrăinării şi ratării”. Aş spune că este o înstrăinare şi o ratare creativă a personajelor, care nu au platitudinea locurilor comune şi care, prin comportament, se despart de real, intrînd în ceea ce am putea numi reverie cosmică. Personajele au nume stranii, unele devenite din poreclă drept nume fireşti. Poştalionul constituie o reală surpriză şi pentru mine, dar şi pentru cititorul care va descoperi în Lina Codreanu o prozatoare de forţă, o prozatoare care are multe de spus, mai ales în proza scurtă, destul de puţin practicată astăzi la noi.

 

(Emilian Marcu, „Convorbiri literare”, nr. 7 (223), iulie 2014)

Târgul care înghite timpul

Într-un interviu acordat lui Cristinel Popa pentru „Jurnalul Naţional” (Cristinel C. Popa, Scriitorul prof. Lina Codreanu: „Scrisul, bucuria de a împărţi din roadele gândirii mele, aşa cum împărţea bunica pâinea aburindă nepoţilor”, „Jurnalul Naţional”, 23 martie, 2014), scriitoarea Lina Codreanu anunţa volumul de nuvele Poştalionul apărut la Junimea (Lina Codreanu, Poştalionul, prefaţă de Constantin Trandafir, Ed. Junimea, Iaşi, 2014) ca fiind o sumă de texte în care subiectele „se subsumează unor traiectorii destinale, specifice unei atmosfere patriarhale. Sub aparenta molcomie, eroii trăiesc drame tulburătoare care le răsucesc cursul vieţii. Povestirea are ritmurile lente ori abrupte impuse de curgerea evenimentelor din viaţa personajelor”.

Nimic mai adevărat şi, totodată, nimic mai înşelător ca această întindere textuală peste care adie duhul patriarhal. În această scriitură compactă ca unitate, lumea târgului moldav, înghesuit între colinele cu viţă de vie, se desface în profunzimea existenţială. Nimic nu pare să tulbure la suprafaţă desfăşurarea de spaţii. Doar în profunzime geografia intimă, mai întâi, apoi defilarea de personaje convingătoare, vii în trăirile şi absenţele lor, anunţă dramatice plecări, nicidecum înţelese ca finaluri. Aşadar, spaţiul dens ca implicare este adânc. Tulburătoarele drame se produc în profunzime. O profunzime pe care autoarea o redă cu o mână sigură şi exersată, cu o putere de expresie rar întâlnită. Dar care profunzime continuă să înghită tainele fi(i)rii în ritmuri nebănuite, lăsând la suprafaţă doar vaga încreţire a apei textuale. Iată de ce, cred, suprafaţa epică e sărăcită de ritmuri. Dincolo de vagile valuri ale acestei suprafeţe, un anotimp băltit, perpetuu, reflectă o lumină gălbuie peste lumea în aparenta nemişcare în care dramele au gust de izbăviri. Moartea bătrânului din Catedrala de sare nu aduce nimic, la suprafaţă, decât defilarea de umbre: „Dinspre munţi urcă nişte balauri de nouri pregătiţi să întunece dealurile subcarpatice. Un foşnet iute cuprinde zarea şi pădurea şuieră prin frunza colbuită. Un ropot scurt apleacă florile, venind dinspre miază-noapte. Soarele încă zâmbea sfidător, dar nu peste multă vreme o divizie de stropi reci cotropeşte dealul şi târguşorul. De când aşteptau mulţi plânsul îngerilor!… Ploaia nu conteneşte. Se-nviorează verdele pădurii şi al ierbii. Umbrele colorate ţes aleea din faţa salinei. Câţiva tineri aleargă desculţi peste piatra umedă şi caldă a străzilor pavate din târguşorul de lângă salină…”

Nici moartea librarului Dom’ Nimic din ultima nuvelă, Ocheanul lui Dominic, nu schimbă parcursul: paşi înnodând destine, vieţi risipite în paşii altor vieţi: „O noapte pâcloasă îl împiedica să-şi găsească drumul spre casă. Pe caldarâmul sticlos, pocnetul pantofilor bătea în ritmul ceasornicului cu capac argintiu din buzunarul fostului librar Dom’ Nimic”.

Despre toate astea asta vorbesc textele Linei Codreanu: despre moartea şi dragostea inserate firesc în curgerea timpului, despre rodul din pântece, despre rodul din glia cleioasă stând să asculte şi Ritmuri, şi Semne de primăvară. Omul, cu dramele sale, mascate de curgerea uşor vălurită a târgului sub umbrele norilor, a naturii însăşi sub umbrele anotimpurilor, e nimic altceva decât parte a acestor desfăşurări ample, purtător totodată al întregului, reflectându-l şi dând seamă de el, inclusiv prin aceste nuvele-parabolă, desfăşurate în adâncurile fiinţei muritoare, ca-ntr-o coborâre în pântecele pământului.

Am afirmat că este înşelătoare această întindere aparent fără briză a târgului în care, în profunzimi, se produc drame. Mai întâi pentru că învolburarea conduce la o focalizare a lecturii asupra destinelor (unul dintre personajele secundare, întâlnite în secvenţe interioare, de amintiri, poartă numele de botez Despina şi numele de alint Destina!) şi nu asupra întregului. O a doua lectură cere, fără dubiu, reglarea diferită a focalizării prin ocheanul lectorului, astfel încât prin sistemul de lentile să se desfăşoare spaţiul cu vitalitatea sa arhaică. Înşelătoare sunt şi destinele celor care, prinşi în labirintul propriilor

deveniri, sunt năuciţi în urma răsturnărilor de situaţie: poştaşul Zaharia din Poştalionul, Trestiana din Pantofii etc. Pe o asemenea lectură se concentrează şi prefaţatorul lucrării, profesorul câmpinean Constantin Trandafir, care îşi intitulează cronica Proza cu ape tulburi şi iluzii (Constantin Trandafir, Proza cu ape tulburi şi iluzii, „Revista Nouă”, nr. 6 (79), 21-23, 2013; în carte prefaţa este intitulată „Proza cu ape tulburi şi cu scriitură ageră”) şi care găseşte în culegerea de „descrieri ale toposului şi ale mişcărilor lăuntrice” sămânţa interogativă, contemplativă a eroului însingurat: „Eroii îşi pun probleme de conştiinţă, în ciuda comportamentului lor încetinit cât priveşte gesticulaţia. Acestea reuşesc să creeze o tensiune a vieţii ca labirint, oamenii trăiesc vise eşuate, nelinişti, dezabuzări, resemnări.” (Trandafir, 2013:21)

Şi tot înşelătoare e cartea, ca viaţa însăşi, în ceea ce priveşte morţile succesive. Aparent o cronică a marii treceri, Poştalionul e o promisiune a rodului. Pe care nuvela de care m-am ataşat, Pantofii, o pune sub semnul „scânteii de viaţă”. Şi a ritmurilor diferite, suprapuse, „încet-încet şi, totuşi, repede-repede”, în care fiinţa pendulează deopotrivă cu timpul în devorare. „Suntem în Săptămâna patimilor, a trecerii!”, anunţă concluziv un personaj minor, ridicând nesemnificativul la nivelul înalt al rostuirii. Târgul devine, adică, prin vocea aparent minorului, devorator al timpului măcinând destine.

 (Adrian Lesenciuc, „Scrisul românesc”, nr. 9 (133), septembrie 2014)

 

După o activitate de istoric literar, cu mare vocaţie, după publicarea jurnalului Viaţa ca o poveste – lagărul cai un coşmar, un jurnal scris într-un fel parcă la patru mîini, împreună cu tatăl ei, Panaite T. Ionică, jurnal în care se pot descoperi multiplele drame pe care le-a trăit eroul acestei aventurii numită viaţă, Lina Codreanu s-a decis să publice şi un volum de povestiri, la editura Junimea, volum intitulat Poştalionul. Multe dintre personajele acestei cărţi se pot revendica din universul rural, univers pe care autoarea îl descrie cu multă artă. Cu un titlu de-a dreptul provocator, şi anume Poştalionul, titlu care ne duce mai mult cu gîndul la preria nord-americană, acest volum de nuvele-povestiri descrie o lume spectaculoasă, fie şi prin comportament, o lume care devoalează trăiri cu totul speciale. Aici preria este înlocuită de satul românesc, dominat de o seamă de personaje, care mai de care mai interesante ca şi comportament, ca trăire, ca speranţă, personaje cărora Lina Codreanu le dă o particularitate specială. Acest titlu provine dintr-o poreclă, pentru că, după cum se ştie, în lumea rurală poreclele au un rol foarte important, definind persoanele ce astfel tind să devină personaje. Un personaj feminin gata-gata să fie lovit cu bicicleta de poştaşul satului, după cum reiese şi dintr-un scurt pasaj pe care îl voi cita: „Zaharia, cobora în mare grabă pe lîngă trotuar… Nălucule ce eşti! Nu vezi că dai peste oameni? Apucatule! Cască ochii, poştalionul dracului, se-ncruntă fata ţipînd nervoasă şi aruncînd spre el cu poşeta ca şi cum s-ar fi apărat de un tîlhar. Împricinatul era deja pe vale, n-a mai auzit reacţia mînioasă dar porecla s-a prins de el”. Grija pentru detaliu, pentru descrierea cu lux de amănunte a unor tablouri, aparent, de mică importanţă, la o primă vedere, dar extrem de importante în economia povestirii în sine, are drept rezultat o coerenţă specială a acţiunii prozei scrise de Lina Codreanu, proză în care micile întîmplări, uneori, prin descriere, capătă aproape valenţe cosmice. Lina Codreanu realizează, cu o mînă sigură, care dovedeşte din plin calităţile de prozator, cu o memorie foarte bună, cu o siguranţă a scrisului şi a derulării epice pe tot parcursul povestirilor, realizează, spuneam, cîteva remarcabile pagini de proză şi cîteva personaje memorabile. Proza ei este cursivă, coerentă, scrisă cu o trăsătură fermă a frazei, alternînd frazele scurte, chiar propoziţii, cu frazele lungi, reuşind astfel să se facă uşor citită, fără greutăţi şi asperităţi stilistice sau lingvistice. În foarte multe dintre paginile acestei cărţi personajele acceptă comunicarea de tip reflexiv, o comunicare mai mult sugestivă, relevînd trăiri ca într-un fel de transă, de reverie. Acestea, personajele, reuşesc să creeze o tensiune da de labirint cum spune în prefaţă criticul literar Constantin Trandafir, cel care afirmă: „neîndoielnic, Lina Codreanu are imaginaţie epică, între care vocaţia identificării structurilor singuratice şi bizare, a lipsei de orizont afectiv, înstrăinării şi ratării”. Aş spune că este o înstrăinare şi o ratare creativă a personajelor, care nu au platitudinea locurilor comune şi care, prin comportament, se despart de real, intrînd în ceea ce am putea numi reverie cosmică. Personajele au nume stranii, unele devenite din poreclă drept nume fireşti. Poştalionul constituie o reală surpriză şi pentru mine, dar şi pentru cititorul care va descoperi în Lina Codreanu o prozatoare de forţă, o prozatoare care are multe de spus, mai ales în proza scurtă, destul de puţin practicată astăzi la noi.

 

(Emilian Marcu, „Convorbiri literare”, nr. 7 (223), iulie 2014)

Târgul care înghite timpul

Într-un interviu acordat lui Cristinel Popa pentru „Jurnalul Naţional” (Cristinel C. Popa, Scriitorul prof. Lina Codreanu: „Scrisul, bucuria de a împărţi din roadele gândirii mele, aşa cum împărţea bunica pâinea aburindă nepoţilor”, „Jurnalul Naţional”, 23 martie, 2014), scriitoarea Lina Codreanu anunţa volumul de nuvele Poştalionul apărut la Junimea (Lina Codreanu, Poştalionul, prefaţă de Constantin Trandafir, Ed. Junimea, Iaşi, 2014) ca fiind o sumă de texte în care subiectele „se subsumează unor traiectorii destinale, specifice unei atmosfere patriarhale. Sub aparenta molcomie, eroii trăiesc drame tulburătoare care le răsucesc cursul vieţii. Povestirea are ritmurile lente ori abrupte impuse de curgerea evenimentelor din viaţa personajelor”.

Nimic mai adevărat şi, totodată, nimic mai înşelător ca această întindere textuală peste care adie duhul patriarhal. În această scriitură compactă ca unitate, lumea târgului moldav, înghesuit între colinele cu viţă de vie, se desface în profunzimea existenţială. Nimic nu pare să tulbure la suprafaţă desfăşurarea de spaţii. Doar în profunzime geografia intimă, mai întâi, apoi defilarea de personaje convingătoare, vii în trăirile şi absenţele lor, anunţă dramatice plecări, nicidecum înţelese ca finaluri. Aşadar, spaţiul dens ca implicare este adânc. Tulburătoarele drame se produc în profunzime. O profunzime pe care autoarea o redă cu o mână sigură şi exersată, cu o putere de expresie rar întâlnită. Dar care profunzime continuă să înghită tainele fi(i)rii în ritmuri nebănuite, lăsând la suprafaţă doar vaga încreţire a apei textuale. Iată de ce, cred, suprafaţa epică e sărăcită de ritmuri. Dincolo de vagile valuri ale acestei suprafeţe, un anotimp băltit, perpetuu, reflectă o lumină gălbuie peste lumea în aparenta nemişcare în care dramele au gust de izbăviri. Moartea bătrânului din Catedrala de sare nu aduce nimic, la suprafaţă, decât defilarea de umbre: „Dinspre munţi urcă nişte balauri de nouri pregătiţi să întunece dealurile subcarpatice. Un foşnet iute cuprinde zarea şi pădurea şuieră prin frunza colbuită. Un ropot scurt apleacă florile, venind dinspre miază-noapte. Soarele încă zâmbea sfidător, dar nu peste multă vreme o divizie de stropi reci cotropeşte dealul şi târguşorul. De când aşteptau mulţi plânsul îngerilor!… Ploaia nu conteneşte. Se-nviorează verdele pădurii şi al ierbii. Umbrele colorate ţes aleea din faţa salinei. Câţiva tineri aleargă desculţi peste piatra umedă şi caldă a străzilor pavate din târguşorul de lângă salină…”

Nici moartea librarului Dom’ Nimic din ultima nuvelă, Ocheanul lui Dominic, nu schimbă parcursul: paşi înnodând destine, vieţi risipite în paşii altor vieţi: „O noapte pâcloasă îl împiedica să-şi găsească drumul spre casă. Pe caldarâmul sticlos, pocnetul pantofilor bătea în ritmul ceasornicului cu capac argintiu din buzunarul fostului librar Dom’ Nimic”.

Despre toate astea asta vorbesc textele Linei Codreanu: despre moartea şi dragostea inserate firesc în curgerea timpului, despre rodul din pântece, despre rodul din glia cleioasă stând să asculte şi Ritmuri, şi Semne de primăvară. Omul, cu dramele sale, mascate de curgerea uşor vălurită a târgului sub umbrele norilor, a naturii însăşi sub umbrele anotimpurilor, e nimic altceva decât parte a acestor desfăşurări ample, purtător totodată al întregului, reflectându-l şi dând seamă de el, inclusiv prin aceste nuvele-parabolă, desfăşurate în adâncurile fiinţei muritoare, ca-ntr-o coborâre în pântecele pământului.

Am afirmat că este înşelătoare această întindere aparent fără briză a târgului în care, în profunzimi, se produc drame. Mai întâi pentru că învolburarea conduce la o focalizare a lecturii asupra destinelor (unul dintre personajele secundare, întâlnite în secvenţe interioare, de amintiri, poartă numele de botez Despina şi numele de alint Destina!) şi nu asupra întregului. O a doua lectură cere, fără dubiu, reglarea diferită a focalizării prin ocheanul lectorului, astfel încât prin sistemul de lentile să se desfăşoare spaţiul cu vitalitatea sa arhaică. Înşelătoare sunt şi destinele celor care, prinşi în labirintul propriilor

deveniri, sunt năuciţi în urma răsturnărilor de situaţie: poştaşul Zaharia din Poştalionul, Trestiana din Pantofii etc. Pe o asemenea lectură se concentrează şi prefaţatorul lucrării, profesorul câmpinean Constantin Trandafir, care îşi intitulează cronica Proza cu ape tulburi şi iluzii (Constantin Trandafir, Proza cu ape tulburi şi iluzii, „Revista Nouă”, nr. 6 (79), 21-23, 2013; în carte prefaţa este intitulată „Proza cu ape tulburi şi cu scriitură ageră”) şi care găseşte în culegerea de „descrieri ale toposului şi ale mişcărilor lăuntrice” sămânţa interogativă, contemplativă a eroului însingurat: „Eroii îşi pun probleme de conştiinţă, în ciuda comportamentului lor încetinit cât priveşte gesticulaţia. Acestea reuşesc să creeze o tensiune a vieţii ca labirint, oamenii trăiesc vise eşuate, nelinişti, dezabuzări, resemnări.” (Trandafir, 2013:21)

Şi tot înşelătoare e cartea, ca viaţa însăşi, în ceea ce priveşte morţile succesive. Aparent o cronică a marii treceri, Poştalionul e o promisiune a rodului. Pe care nuvela de care m-am ataşat, Pantofii, o pune sub semnul „scânteii de viaţă”. Şi a ritmurilor diferite, suprapuse, „încet-încet şi, totuşi, repede-repede”, în care fiinţa pendulează deopotrivă cu timpul în devorare. „Suntem în Săptămâna patimilor, a trecerii!”, anunţă concluziv un personaj minor, ridicând nesemnificativul la nivelul înalt al rostuirii. Târgul devine, adică, prin vocea aparent minorului, devorator al timpului măcinând destine.

 (Adrian Lesenciuc, „Scrisul românesc”, nr. 9 (133), septembrie 2014)

 

După o activitate de istoric literar, cu mare vocaţie, după publicarea jurnalului Viaţa ca o poveste – lagărul cai un coşmar, un jurnal scris într-un fel parcă la patru mîini, împreună cu tatăl ei, Panaite T. Ionică, jurnal în care se pot descoperi multiplele drame pe care le-a trăit eroul acestei aventurii numită viaţă, Lina Codreanu s-a decis să publice şi un volum de povestiri, la editura Junimea, volum intitulat Poştalionul. Multe dintre personajele acestei cărţi se pot revendica din universul rural, univers pe care autoarea îl descrie cu multă artă. Cu un titlu de-a dreptul provocator, şi anume Poştalionul, titlu care ne duce mai mult cu gîndul la preria nord-americană, acest volum de nuvele-povestiri descrie o lume spectaculoasă, fie şi prin comportament, o lume care devoalează trăiri cu totul speciale. Aici preria este înlocuită de satul românesc, dominat de o seamă de personaje, care mai de care mai interesante ca şi comportament, ca trăire, ca speranţă, personaje cărora Lina Codreanu le dă o particularitate specială. Acest titlu provine dintr-o poreclă, pentru că, după cum se ştie, în lumea rurală poreclele au un rol foarte important, definind persoanele ce astfel tind să devină personaje. Un personaj feminin gata-gata să fie lovit cu bicicleta de poştaşul satului, după cum reiese şi dintr-un scurt pasaj pe care îl voi cita: „Zaharia, cobora în mare grabă pe lîngă trotuar… Nălucule ce eşti! Nu vezi că dai peste oameni? Apucatule! Cască ochii, poştalionul dracului, se-ncruntă fata ţipînd nervoasă şi aruncînd spre el cu poşeta ca şi cum s-ar fi apărat de un tîlhar. Împricinatul era deja pe vale, n-a mai auzit reacţia mînioasă dar porecla s-a prins de el”. Grija pentru detaliu, pentru descrierea cu lux de amănunte a unor tablouri, aparent, de mică importanţă, la o primă vedere, dar extrem de importante în economia povestirii în sine, are drept rezultat o coerenţă specială a acţiunii prozei scrise de Lina Codreanu, proză în care micile întîmplări, uneori, prin descriere, capătă aproape valenţe cosmice. Lina Codreanu realizează, cu o mînă sigură, care dovedeşte din plin calităţile de prozator, cu o memorie foarte bună, cu o siguranţă a scrisului şi a derulării epice pe tot parcursul povestirilor, realizează, spuneam, cîteva remarcabile pagini de proză şi cîteva personaje memorabile. Proza ei este cursivă, coerentă, scrisă cu o trăsătură fermă a frazei, alternînd frazele scurte, chiar propoziţii, cu frazele lungi, reuşind astfel să se facă uşor citită, fără greutăţi şi asperităţi stilistice sau lingvistice. În foarte multe dintre paginile acestei cărţi personajele acceptă comunicarea de tip reflexiv, o comunicare mai mult sugestivă, relevînd trăiri ca într-un fel de transă, de reverie. Acestea, personajele, reuşesc să creeze o tensiune da de labirint cum spune în prefaţă criticul literar Constantin Trandafir, cel care afirmă: „neîndoielnic, Lina Codreanu are imaginaţie epică, între care vocaţia identificării structurilor singuratice şi bizare, a lipsei de orizont afectiv, înstrăinării şi ratării”. Aş spune că este o înstrăinare şi o ratare creativă a personajelor, care nu au platitudinea locurilor comune şi care, prin comportament, se despart de real, intrînd în ceea ce am putea numi reverie cosmică. Personajele au nume stranii, unele devenite din poreclă drept nume fireşti. Poştalionul constituie o reală surpriză şi pentru mine, dar şi pentru cititorul care va descoperi în Lina Codreanu o prozatoare de forţă, o prozatoare care are multe de spus, mai ales în proza scurtă, destul de puţin practicată astăzi la noi.

 

(Emilian Marcu, „Convorbiri literare”, nr. 7 (223), iulie 2014)

Setting

Layout

reset default