„Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu” de Virginia Blaga„Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu” de Virginia Blaga„Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu” de Virginia Blaga

Share

Metempsihoză livrescă

Ipoteza de la care pleacă Virginia Blaga pentru studiul său Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu (Iaşi, Ed. Junimea, 2015) se referă la posibilitatea citirii intertextului eminescian în cheia eliadescă a „mitului eternei reîntoarceri”. Totodată, autoarea este conştientă că doar fiind atentă la a nu abuza de conceptul folosit din teoria textului poate fi sigură că nu se abate de la spiritul operei eminesciene. Numai astfel poate urmări cu claritate cum firul intertextual ce leagă endogeneza de exogeneză o conduce spre miezul creaţiei – niciodată de văzut în totalitate. Pentru a nu se pierde în labirintul investigaţiei şi pentru a străbate mai lesnicios calea de la hipotext la hipertext, Virginia Blaga şi-a limitat aria cercetării la proză, fie că alătură textele respective (prin corespondenţă intratextuală), fie că le suprapune, variantă finală peste variante parţiale (prin filiaţie intratextuală).

Incursiunea teoretizantă diacronică este efectuată în prima parte a studiului printr-o lectură comparativă minuţioasă a definirilor pe care noţiunea kristeviană (pe filieră bahtiniană) a intertextului le-a primit, începând din 1967 şi până astăzi, de la noţiune la concept şi până la o poetică a intertextualităţii. Sunt aduse în discuţie aprinsele controverse, numeroasele redefiniri şi inevitabilele dihotomii aferente, precum: repetare/ diferire, hipotext/ hipertext, explicit/ implicit, intertextualitate în texte/ în jurul textelor, structură de suprafaţă/structură de adâncime, intertextualitate globală/parţială, homotaxă/ heterotaxă, homointertextualitate/ heterointertextualitate, intertext/ interdiscurs, rescriere/ hipertextualitate, réécriture/ récriture, intertext/ intertextualitate, intertextualitate internă/ externă, intertext/ intratext. Şi aceasta pentru a se face trecerea la patru categorii intratextuale cu care autoarea va opera în cadrul prozei eminesciene: prozastică, transprozastică, transgenerică şi transauctorială.

Itinerarul de la hipotext la hipertext este parcurs cu convingerea că mecanismul intertextual se arată astfel mai clar, cu toată psihologia funcţionării, cu semnele din adâncimea intertextului, cu resorturile şi „rotiţele” mecanismului: „În paranteză fie spus, am asociat încă de la prima vedere mecanismul orologiului din Turnul cu ceas de la Sighişoara cu maşinăria intertextuală. Dacă am încerca să vizualizăm rotiţele care ajută intertextualitatea să învingă timpul, aşa ar arăta” (p. 74). Este motivul pentru care Virginia Blaga crede că o modalitate de învingere a timpului ar consta în identificarea modelelor arhetipice din proza eminesciană ce ar putea orienta către un râvnit illud tempus. Iar cele patru categorii intratextuale verifică, în succesiunea lor, reţeaua intratextuală menită să contureze spaţiul unui illud tempus personal al scriitorului. Or, aceasta duce negreşit la „mitul eternei reîntoarceri”, ale cărui caracteristici (model exemplar, repetare, ruptură a duratei profane, reintegrare într-un timp primordial) se pot adecva intertextului doar dacă acesta din urmă nu este perceput ca simplă glisare sau împrumutare a unei secvenţe textuale dintr-o parte în alta.

Astfel,  autoarea studiului verifică ipoteza în virtutea căreia intertextul răspunde principiilor care guvernează şi funcţionarea şi viabilitatea mitului. Dialectica între asimilare şi transformare, între repetiţie şi variaţie în interiorul raporturilor intertextuale implică existenţa unor arhetipuri (abstractizate în timp de multiplele serii de texte cărora le sunt invarianţi) ce disimulează coduri necesare limbajului secundar al literaturii. În afara acestui sistem de modele asumate sau contestate (dar nerămânând mai puţin modele), sensul şi structura operei literare ar fi de neconceput. Anularea duratei profane şi instaurarea timpului sacru se realizează în procesul repetării de tip intertextual, ca şi în acela al mitului, întoarcerea la hipotext semnificând tot o revenire in illo tempore.

Dar, înainte de a aplica intertextului cele patru principii eliadeşti, Virginia Blaga insistă asupra disocierii mitului literar de mitul ca atare, pentru a nu se crede că îşi revendică demersul de la mitocritică, că ar avea în intenţie să identifice în proza eminesciană vreun scenariu mitic. Nepreocupată de înţelegerea intertextualităţii în lumina mitului ori de identificarea miturilor literare ca atare în proza supusă analizei, cercetătoarea încearcă să depăşească aspectul diegetic şi se plasează în proximitatea antropologiei culturale. Alegerea următoarelor citate (al doilea, preluat din cartea La Parodie, a lui Daniel Sangsue) mi se pare grăitoare în privinţa relevanţei intertextului sub aspect uman şi asupra faptului că nu doar opera este deschisă, ci şi viaţa unui om: „Nu există text 100% original, după cum nicio zi din viaţa fiecăruia dintre noi nu este în întregime nouă pe Pământ. Mitul şi intertextul ne ajută să ieşim din situaţie [!], fie că suntem creatori de opere sau doar de amintiri” (Ibidem) şi „Cel care ar contabiliza toate intertextele din paginile unui text ar fi o fiinţă utopică. Un asemenea om nu există, suntem cu toţii ignoranţi (Michel Butor). […] «Lectorul ideal n-ar putea fi decât un monstru, care ar fi citit totul şi ar fi reţinut totul, un soi de bibliotecă Babel ambulantă. Inexistenţa unui cititor ideal condamnă, de altfel, o parte a literaturii la pierderea dimensiunii hipertextuale»” (p. 96).

Analiza pe text a secvenţelor intratextuale din nuvela Sărmanul Dionis, raportate la alte proze eminesciene, dă seama de măsura în care conceptul operaţional folosit  este şi adecvat. Până acum, indiferent de unghiul de abordare a operei genialului nostru creator, maniera specifică în care s-a văzut transpunerea intertextuală a fost aceea legată de romantism, rezultând două tipuri de raportare: afinităţi (pentru relaţia cu ceilalţi romantici) şi paralelisme (pentru comparaţia dintre Eminescu şi alţi poeţi naţionali). Or, în studiul de faţă se insistă asupra legăturii stabilite cu gândirea indiană şi cultura germană, deoarece asimilarea lor este considerată importantă şi pentru intratextualitate, mai precis, pentru linia fragilă de demarcaţie dintre exogeneza şi endogeneza genialului nostru creator.

Virginia Blaga citeşte cu minuţie proza, identifică şi stabileşte structura nucleelor intratextuale, diferenţiind patru categorii dispuse pe două direcţii de generare intratextuală: pe orizontală (corespondenţă) şi pe verticală (filiaţie). Considerând că în cadrul studiilor de până acum intertextualitatea eminesciană a fost supralicitată în detrimentul privirii către opera însăşi, ea insistă pe ideea că intertextul se leagă de intratext, de fapt de cele patru categorii intratextuale enunţate mai sus (prozastică, transprozastică, transgenerică şi transauctorială).

Prima dintre ele, intratextualitatea prozastică – asimilabilă autotextualităţii şi determinată de jocul repetare/diferire din paginile aceluiaşi text –, este analizată în cuprinsul operei Sărmanul Dionis, fără să se depăşească graniţele textului publicat antum (aceasta motivează şi acordarea statutului de operă nuvelei respective), justificarea fiind de bun simţ critic: „De ce plecăm de la textul publicat în timpul vieţii şi nu de la ante-text sau manuscris? Pentru că pe acesta l-am cunoscut mai întâi şi de suficientă vreme încât să se fi produs oarecare familiarizare cu nuanţele tablourilor. Nu ar fi nici onest, nici eficient un traseu care pleacă dinspre manuscris către opera publicată (am şti dinainte unde ajungem şi ar creşte riscul «decupajelor» în interpretare)” (pp. 213-214).

Intratextualitatea transprozastică presupune urmărirea a două direcţii de cercetare. Prima, pe orizontală, se raportează la corespondenţa intratextuală şi angajează în discuţie variantele finale, publicate sau nu, dar excluzând basmul, deoarece autoarea îl consideră că este o specie pe care nu o poate lega intratextual de nuvele fără riscul de a îngreuna analiza (cu atât mai mult cu cât, în cazul transprozasticului, Virginia Blaga nu îşi propune să transgreseze graniţele speciilor). A doua direcţie de generare intratextuală este aceea practicată de sus în jos, adică de filiaţie intratextuală. Este vorba despre filiaţia care pleacă de la un avantext, în cazul prozei [Archaeus], şi despre filiaţia existentă în nuvela Sărmanul Dionis, dar reconstituită în sens invers de cum eram obişnuiţi, adică dinspre operă spre variantele Umbra mea şi [Scrisoarea lui Dionis].

Desigur că analiza se face cu Fragmentarium-ul alături, foarte util în privinţa contactului hipotextului cu textul, din moment ce hipertextul încă nu s-a conturat definitiv. Or, proza eminesciană o interesează pe cercetătoare mai mult în ipostaza de hipertext decât în aceea de hipotext, convinsă fiind că „există un pattern care suferă un fel de metempsihoză livrescă, de la o reeditare intertextuală la alta, luând forme diferite” (p. 153). Animată de imboldul cuprinderii totalizatoare, ea realizează şi un studiu comparativ al variantelor definiţionale pentru alegorie, în ideea de a configura după lectura lui [Archaeus] o alegorie a intertextualităţii, un fel de dialog socratic despre intertextualitate: „În această «sală de marmură albă» a cugetării au fost convocate ideile legate de semiosis-ul ilimitat lingvistic, respectiv intertextual, de medierea literară, inclusiv intertextuală, de faptul că intertextualitatea transcrie literar verbul infinir (p. 241).

Dacă intratextualitatea transgenerică scoate încă o dată clar în evidenţă organicitatea operei eminesciene – deoarece Virginia Blaga relaţionează proza cu poezia şi cu corespondenţa, fără să neglijeze legăturile intratextuale stabilite de proză cu teatrul sau cu publicistica – intratextualităţii transauctoriale îi sunt încadrate traducerile literare, din filosofie, din limba sanscrită şi din teoria teatrului, dar şi notele de curs şi conspectele eminesciene. Darea unui citat mai lung mi se pare că motivează aplicabilitatea acestor ultime două tipuri de intratextualitate şi mă scuteşte de un efort descriptiv în plus: „Traducerea este şi ea o practică intertextuală, cu legi clare şi unanim-acceptate, dintre care de o deosebită importanţă ni se pare fidelitatea ideatică faţă de textul-sursă dublată de arta opţiunii pentru formularea cea mai expresivă în textul final. Transpusă în legile de funcţionare ale mecanismului intertextual, traducerea trebuie să probeze un cuplu de atribute: repetare supusă şi diferire creativă. […] De ce vom considera că hipotextul din lirică, dramaturgie sau jurnalistică presupune corespondenţă intratextuală, iar traducerea filiaţie? Motivul este legat de necunoaşterea cronologiei interioare a unor teme şi preocupări ale autorului, chiar dacă exteriorizarea pe portativul unui registru sau al altuia răspunde unei succesiuni. Este foarte posibil ca vreo obsesie a imaginarului eminescian să-i fi neliniştit spiritul într-un moment esenţial, iar din acelaşi zbucium să se nască un text prozastic şi unul  poetic, în momente diferite. Coincidenţa motivică înregistrată într-o succesiune de manifestări nu răspunde relaţiei cauză-efect. Textele traduse de Eminescu (ceea ce înseamnă tălmăcire dintr-o limbă în alta, sistematizare prin conspect sau chiar o translaţie neformalizată, prin simpla lectură şi înţelegere) pot ilustra, însă, un raport de determinare, mai mult sau mai puţin vizibilă” (pp. 213–214).

Sub aspect metodologic, analiza pe text s-a dovedit a fi credincioasă unei stilistici progresive de obedienţă contrastivă, pe dificilul traseu intratextual dintre text şi avantext, circumscris criticii genetice aplicabile intratextualităţii. „Nu se poate scrie o carte 100% originală, nici măcar pe tema intertextualităţii. Important este cum se folosesc datele ştiinţifice deja dobândite şi, evident, cât de declarată este paternitatea hipotextului (inclusiv în discursul critic)” (p. 40) – afirmă autoarea, iar în privinţa aplicabilităţii îşi asumă, şi în ultima frază a cărţii, o necesară şi frumoasă modestie: „Nu ne-am iluzionat că am descoperi vreun centru abisal al creaţiei eminesciene sau mitul (nostru) personal al poetului – pentru acest ideal, ar trebui învinsă învăluirea entropică în care Eminescu îşi apără mitul” (p. 310). Însă trebuie să o… consolăm pe Virginia Blaga spunându-i că, graţie instrumentelor şi strategiilor interpretante aplicate cu pertinenţă pe creaţia eminesciană în proză, ea reuşeşte să poziţioneze cu fidelitate intratextualitatea în spaţiul teoretic, istoric şi actual.

Cititor asiduu şi critic aplicat al paginilor eminesciene, Virginia Blaga recunoaşte cu uşurinţă prezenţa, într-un text, a altui text, identifică acest hipotext şi apreciază corect distanţa dintre hipotext şi hipertext. Ea este ajutată în acest demers şi de conştientizarea următorului aspect: „Abordarea relaţională a textelor eminesciene pe care o reclamă atenţia la intratext ne-a învăţat că nimeni nu e singur, niciun text, adică” (p. 239).  În consecinţă, autoarea studiului s-a învăţat să citească într-un anume fel: „A citi despre realitate în cărţi este o iluzie, o înşelare asupra rostului literaturii. Şi atunci, de ce citim? Pentru a descoperi, dacă ştim să vedem, referinţele literaturii la ea însăşi [Compagnon, 1998, 110]. Tot aşa, a descifra mitul personal eminescian  relevat prin intratext cu bifarea inclusiv a celei de a patra etape din psihocritica lui Charles Mauron – confruntarea cu biografia – ar însemna să irosim nişte adevăruri hermeneutice, fie şi relative, rezultate din parcurgerea primelor trei etape recomandate de Mauron – de dragul unei iluzii. Parafrazându-l pe Eminescu, dacă nu l-am aflat pe scriitor în paginile operei lui, degeaba l-am căuta în Cernăuţii, Blajul, Iaşii, Bucureştii, Viena sau Berlinul secolului al XIX-lea” (pp. 232–233). Virginia Blaga merge pe urmele scripturale eminesciene şi se asigură astfel că nu ajunge în impas de-a lungul importantei sale cercetări Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu.

„Studii şi cercetări. Seria Filologie”, Bacău, nr. 34/2015Metempsihoză livrescă

Ipoteza de la care pleacă Virginia Blaga pentru studiul său Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu (Iaşi, Ed. Junimea, 2015) se referă la posibilitatea citirii intertextului eminescian în cheia eliadescă a „mitului eternei reîntoarceri”. Totodată, autoarea este conştientă că doar fiind atentă la a nu abuza de conceptul folosit din teoria textului poate fi sigură că nu se abate de la spiritul operei eminesciene. Numai astfel poate urmări cu claritate cum firul intertextual ce leagă endogeneza de exogeneză o conduce spre miezul creaţiei – niciodată de văzut în totalitate. Pentru a nu se pierde în labirintul investigaţiei şi pentru a străbate mai lesnicios calea de la hipotext la hipertext, Virginia Blaga şi-a limitat aria cercetării la proză, fie că alătură textele respective (prin corespondenţă intratextuală), fie că le suprapune, variantă finală peste variante parţiale (prin filiaţie intratextuală).

Incursiunea teoretizantă diacronică este efectuată în prima parte a studiului printr-o lectură comparativă minuţioasă a definirilor pe care noţiunea kristeviană (pe filieră bahtiniană) a intertextului le-a primit, începând din 1967 şi până astăzi, de la noţiune la concept şi până la o poetică a intertextualităţii. Sunt aduse în discuţie aprinsele controverse, numeroasele redefiniri şi inevitabilele dihotomii aferente, precum: repetare/ diferire, hipotext/ hipertext, explicit/ implicit, intertextualitate în texte/ în jurul textelor, structură de suprafaţă/structură de adâncime, intertextualitate globală/parţială, homotaxă/ heterotaxă, homointertextualitate/ heterointertextualitate, intertext/ interdiscurs, rescriere/ hipertextualitate, réécriture/ récriture, intertext/ intertextualitate, intertextualitate internă/ externă, intertext/ intratext. Şi aceasta pentru a se face trecerea la patru categorii intratextuale cu care autoarea va opera în cadrul prozei eminesciene: prozastică, transprozastică, transgenerică şi transauctorială.

Itinerarul de la hipotext la hipertext este parcurs cu convingerea că mecanismul intertextual se arată astfel mai clar, cu toată psihologia funcţionării, cu semnele din adâncimea intertextului, cu resorturile şi „rotiţele” mecanismului: „În paranteză fie spus, am asociat încă de la prima vedere mecanismul orologiului din Turnul cu ceas de la Sighişoara cu maşinăria intertextuală. Dacă am încerca să vizualizăm rotiţele care ajută intertextualitatea să învingă timpul, aşa ar arăta” (p. 74). Este motivul pentru care Virginia Blaga crede că o modalitate de învingere a timpului ar consta în identificarea modelelor arhetipice din proza eminesciană ce ar putea orienta către un râvnit illud tempus. Iar cele patru categorii intratextuale verifică, în succesiunea lor, reţeaua intratextuală menită să contureze spaţiul unui illud tempus personal al scriitorului. Or, aceasta duce negreşit la „mitul eternei reîntoarceri”, ale cărui caracteristici (model exemplar, repetare, ruptură a duratei profane, reintegrare într-un timp primordial) se pot adecva intertextului doar dacă acesta din urmă nu este perceput ca simplă glisare sau împrumutare a unei secvenţe textuale dintr-o parte în alta.

Astfel,  autoarea studiului verifică ipoteza în virtutea căreia intertextul răspunde principiilor care guvernează şi funcţionarea şi viabilitatea mitului. Dialectica între asimilare şi transformare, între repetiţie şi variaţie în interiorul raporturilor intertextuale implică existenţa unor arhetipuri (abstractizate în timp de multiplele serii de texte cărora le sunt invarianţi) ce disimulează coduri necesare limbajului secundar al literaturii. În afara acestui sistem de modele asumate sau contestate (dar nerămânând mai puţin modele), sensul şi structura operei literare ar fi de neconceput. Anularea duratei profane şi instaurarea timpului sacru se realizează în procesul repetării de tip intertextual, ca şi în acela al mitului, întoarcerea la hipotext semnificând tot o revenire in illo tempore.

Dar, înainte de a aplica intertextului cele patru principii eliadeşti, Virginia Blaga insistă asupra disocierii mitului literar de mitul ca atare, pentru a nu se crede că îşi revendică demersul de la mitocritică, că ar avea în intenţie să identifice în proza eminesciană vreun scenariu mitic. Nepreocupată de înţelegerea intertextualităţii în lumina mitului ori de identificarea miturilor literare ca atare în proza supusă analizei, cercetătoarea încearcă să depăşească aspectul diegetic şi se plasează în proximitatea antropologiei culturale. Alegerea următoarelor citate (al doilea, preluat din cartea La Parodie, a lui Daniel Sangsue) mi se pare grăitoare în privinţa relevanţei intertextului sub aspect uman şi asupra faptului că nu doar opera este deschisă, ci şi viaţa unui om: „Nu există text 100% original, după cum nicio zi din viaţa fiecăruia dintre noi nu este în întregime nouă pe Pământ. Mitul şi intertextul ne ajută să ieşim din situaţie [!], fie că suntem creatori de opere sau doar de amintiri” (Ibidem) şi „Cel care ar contabiliza toate intertextele din paginile unui text ar fi o fiinţă utopică. Un asemenea om nu există, suntem cu toţii ignoranţi (Michel Butor). […] «Lectorul ideal n-ar putea fi decât un monstru, care ar fi citit totul şi ar fi reţinut totul, un soi de bibliotecă Babel ambulantă. Inexistenţa unui cititor ideal condamnă, de altfel, o parte a literaturii la pierderea dimensiunii hipertextuale»” (p. 96).

Analiza pe text a secvenţelor intratextuale din nuvela Sărmanul Dionis, raportate la alte proze eminesciene, dă seama de măsura în care conceptul operaţional folosit  este şi adecvat. Până acum, indiferent de unghiul de abordare a operei genialului nostru creator, maniera specifică în care s-a văzut transpunerea intertextuală a fost aceea legată de romantism, rezultând două tipuri de raportare: afinităţi (pentru relaţia cu ceilalţi romantici) şi paralelisme (pentru comparaţia dintre Eminescu şi alţi poeţi naţionali). Or, în studiul de faţă se insistă asupra legăturii stabilite cu gândirea indiană şi cultura germană, deoarece asimilarea lor este considerată importantă şi pentru intratextualitate, mai precis, pentru linia fragilă de demarcaţie dintre exogeneza şi endogeneza genialului nostru creator.

Virginia Blaga citeşte cu minuţie proza, identifică şi stabileşte structura nucleelor intratextuale, diferenţiind patru categorii dispuse pe două direcţii de generare intratextuală: pe orizontală (corespondenţă) şi pe verticală (filiaţie). Considerând că în cadrul studiilor de până acum intertextualitatea eminesciană a fost supralicitată în detrimentul privirii către opera însăşi, ea insistă pe ideea că intertextul se leagă de intratext, de fapt de cele patru categorii intratextuale enunţate mai sus (prozastică, transprozastică, transgenerică şi transauctorială).

Prima dintre ele, intratextualitatea prozastică – asimilabilă autotextualităţii şi determinată de jocul repetare/diferire din paginile aceluiaşi text –, este analizată în cuprinsul operei Sărmanul Dionis, fără să se depăşească graniţele textului publicat antum (aceasta motivează şi acordarea statutului de operă nuvelei respective), justificarea fiind de bun simţ critic: „De ce plecăm de la textul publicat în timpul vieţii şi nu de la ante-text sau manuscris? Pentru că pe acesta l-am cunoscut mai întâi şi de suficientă vreme încât să se fi produs oarecare familiarizare cu nuanţele tablourilor. Nu ar fi nici onest, nici eficient un traseu care pleacă dinspre manuscris către opera publicată (am şti dinainte unde ajungem şi ar creşte riscul «decupajelor» în interpretare)” (pp. 213-214).

Intratextualitatea transprozastică presupune urmărirea a două direcţii de cercetare. Prima, pe orizontală, se raportează la corespondenţa intratextuală şi angajează în discuţie variantele finale, publicate sau nu, dar excluzând basmul, deoarece autoarea îl consideră că este o specie pe care nu o poate lega intratextual de nuvele fără riscul de a îngreuna analiza (cu atât mai mult cu cât, în cazul transprozasticului, Virginia Blaga nu îşi propune să transgreseze graniţele speciilor). A doua direcţie de generare intratextuală este aceea practicată de sus în jos, adică de filiaţie intratextuală. Este vorba despre filiaţia care pleacă de la un avantext, în cazul prozei [Archaeus], şi despre filiaţia existentă în nuvela Sărmanul Dionis, dar reconstituită în sens invers de cum eram obişnuiţi, adică dinspre operă spre variantele Umbra mea şi [Scrisoarea lui Dionis].

Desigur că analiza se face cu Fragmentarium-ul alături, foarte util în privinţa contactului hipotextului cu textul, din moment ce hipertextul încă nu s-a conturat definitiv. Or, proza eminesciană o interesează pe cercetătoare mai mult în ipostaza de hipertext decât în aceea de hipotext, convinsă fiind că „există un pattern care suferă un fel de metempsihoză livrescă, de la o reeditare intertextuală la alta, luând forme diferite” (p. 153). Animată de imboldul cuprinderii totalizatoare, ea realizează şi un studiu comparativ al variantelor definiţionale pentru alegorie, în ideea de a configura după lectura lui [Archaeus] o alegorie a intertextualităţii, un fel de dialog socratic despre intertextualitate: „În această «sală de marmură albă» a cugetării au fost convocate ideile legate de semiosis-ul ilimitat lingvistic, respectiv intertextual, de medierea literară, inclusiv intertextuală, de faptul că intertextualitatea transcrie literar verbul infinir (p. 241).

Dacă intratextualitatea transgenerică scoate încă o dată clar în evidenţă organicitatea operei eminesciene – deoarece Virginia Blaga relaţionează proza cu poezia şi cu corespondenţa, fără să neglijeze legăturile intratextuale stabilite de proză cu teatrul sau cu publicistica – intratextualităţii transauctoriale îi sunt încadrate traducerile literare, din filosofie, din limba sanscrită şi din teoria teatrului, dar şi notele de curs şi conspectele eminesciene. Darea unui citat mai lung mi se pare că motivează aplicabilitatea acestor ultime două tipuri de intratextualitate şi mă scuteşte de un efort descriptiv în plus: „Traducerea este şi ea o practică intertextuală, cu legi clare şi unanim-acceptate, dintre care de o deosebită importanţă ni se pare fidelitatea ideatică faţă de textul-sursă dublată de arta opţiunii pentru formularea cea mai expresivă în textul final. Transpusă în legile de funcţionare ale mecanismului intertextual, traducerea trebuie să probeze un cuplu de atribute: repetare supusă şi diferire creativă. […] De ce vom considera că hipotextul din lirică, dramaturgie sau jurnalistică presupune corespondenţă intratextuală, iar traducerea filiaţie? Motivul este legat de necunoaşterea cronologiei interioare a unor teme şi preocupări ale autorului, chiar dacă exteriorizarea pe portativul unui registru sau al altuia răspunde unei succesiuni. Este foarte posibil ca vreo obsesie a imaginarului eminescian să-i fi neliniştit spiritul într-un moment esenţial, iar din acelaşi zbucium să se nască un text prozastic şi unul  poetic, în momente diferite. Coincidenţa motivică înregistrată într-o succesiune de manifestări nu răspunde relaţiei cauză-efect. Textele traduse de Eminescu (ceea ce înseamnă tălmăcire dintr-o limbă în alta, sistematizare prin conspect sau chiar o translaţie neformalizată, prin simpla lectură şi înţelegere) pot ilustra, însă, un raport de determinare, mai mult sau mai puţin vizibilă” (pp. 213–214).

Sub aspect metodologic, analiza pe text s-a dovedit a fi credincioasă unei stilistici progresive de obedienţă contrastivă, pe dificilul traseu intratextual dintre text şi avantext, circumscris criticii genetice aplicabile intratextualităţii. „Nu se poate scrie o carte 100% originală, nici măcar pe tema intertextualităţii. Important este cum se folosesc datele ştiinţifice deja dobândite şi, evident, cât de declarată este paternitatea hipotextului (inclusiv în discursul critic)” (p. 40) – afirmă autoarea, iar în privinţa aplicabilităţii îşi asumă, şi în ultima frază a cărţii, o necesară şi frumoasă modestie: „Nu ne-am iluzionat că am descoperi vreun centru abisal al creaţiei eminesciene sau mitul (nostru) personal al poetului – pentru acest ideal, ar trebui învinsă învăluirea entropică în care Eminescu îşi apără mitul” (p. 310). Însă trebuie să o… consolăm pe Virginia Blaga spunându-i că, graţie instrumentelor şi strategiilor interpretante aplicate cu pertinenţă pe creaţia eminesciană în proză, ea reuşeşte să poziţioneze cu fidelitate intratextualitatea în spaţiul teoretic, istoric şi actual.

Cititor asiduu şi critic aplicat al paginilor eminesciene, Virginia Blaga recunoaşte cu uşurinţă prezenţa, într-un text, a altui text, identifică acest hipotext şi apreciază corect distanţa dintre hipotext şi hipertext. Ea este ajutată în acest demers şi de conştientizarea următorului aspect: „Abordarea relaţională a textelor eminesciene pe care o reclamă atenţia la intratext ne-a învăţat că nimeni nu e singur, niciun text, adică” (p. 239).  În consecinţă, autoarea studiului s-a învăţat să citească într-un anume fel: „A citi despre realitate în cărţi este o iluzie, o înşelare asupra rostului literaturii. Şi atunci, de ce citim? Pentru a descoperi, dacă ştim să vedem, referinţele literaturii la ea însăşi [Compagnon, 1998, 110]. Tot aşa, a descifra mitul personal eminescian  relevat prin intratext cu bifarea inclusiv a celei de a patra etape din psihocritica lui Charles Mauron – confruntarea cu biografia – ar însemna să irosim nişte adevăruri hermeneutice, fie şi relative, rezultate din parcurgerea primelor trei etape recomandate de Mauron – de dragul unei iluzii. Parafrazându-l pe Eminescu, dacă nu l-am aflat pe scriitor în paginile operei lui, degeaba l-am căuta în Cernăuţii, Blajul, Iaşii, Bucureştii, Viena sau Berlinul secolului al XIX-lea” (pp. 232–233). Virginia Blaga merge pe urmele scripturale eminesciene şi se asigură astfel că nu ajunge în impas de-a lungul importantei sale cercetări Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu.

„Studii şi cercetări. Seria Filologie”, Bacău, nr. 34/2015Metempsihoză livrescă

Ipoteza de la care pleacă Virginia Blaga pentru studiul său Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu (Iaşi, Ed. Junimea, 2015) se referă la posibilitatea citirii intertextului eminescian în cheia eliadescă a „mitului eternei reîntoarceri”. Totodată, autoarea este conştientă că doar fiind atentă la a nu abuza de conceptul folosit din teoria textului poate fi sigură că nu se abate de la spiritul operei eminesciene. Numai astfel poate urmări cu claritate cum firul intertextual ce leagă endogeneza de exogeneză o conduce spre miezul creaţiei – niciodată de văzut în totalitate. Pentru a nu se pierde în labirintul investigaţiei şi pentru a străbate mai lesnicios calea de la hipotext la hipertext, Virginia Blaga şi-a limitat aria cercetării la proză, fie că alătură textele respective (prin corespondenţă intratextuală), fie că le suprapune, variantă finală peste variante parţiale (prin filiaţie intratextuală).

Incursiunea teoretizantă diacronică este efectuată în prima parte a studiului printr-o lectură comparativă minuţioasă a definirilor pe care noţiunea kristeviană (pe filieră bahtiniană) a intertextului le-a primit, începând din 1967 şi până astăzi, de la noţiune la concept şi până la o poetică a intertextualităţii. Sunt aduse în discuţie aprinsele controverse, numeroasele redefiniri şi inevitabilele dihotomii aferente, precum: repetare/ diferire, hipotext/ hipertext, explicit/ implicit, intertextualitate în texte/ în jurul textelor, structură de suprafaţă/structură de adâncime, intertextualitate globală/parţială, homotaxă/ heterotaxă, homointertextualitate/ heterointertextualitate, intertext/ interdiscurs, rescriere/ hipertextualitate, réécriture/ récriture, intertext/ intertextualitate, intertextualitate internă/ externă, intertext/ intratext. Şi aceasta pentru a se face trecerea la patru categorii intratextuale cu care autoarea va opera în cadrul prozei eminesciene: prozastică, transprozastică, transgenerică şi transauctorială.

Itinerarul de la hipotext la hipertext este parcurs cu convingerea că mecanismul intertextual se arată astfel mai clar, cu toată psihologia funcţionării, cu semnele din adâncimea intertextului, cu resorturile şi „rotiţele” mecanismului: „În paranteză fie spus, am asociat încă de la prima vedere mecanismul orologiului din Turnul cu ceas de la Sighişoara cu maşinăria intertextuală. Dacă am încerca să vizualizăm rotiţele care ajută intertextualitatea să învingă timpul, aşa ar arăta” (p. 74). Este motivul pentru care Virginia Blaga crede că o modalitate de învingere a timpului ar consta în identificarea modelelor arhetipice din proza eminesciană ce ar putea orienta către un râvnit illud tempus. Iar cele patru categorii intratextuale verifică, în succesiunea lor, reţeaua intratextuală menită să contureze spaţiul unui illud tempus personal al scriitorului. Or, aceasta duce negreşit la „mitul eternei reîntoarceri”, ale cărui caracteristici (model exemplar, repetare, ruptură a duratei profane, reintegrare într-un timp primordial) se pot adecva intertextului doar dacă acesta din urmă nu este perceput ca simplă glisare sau împrumutare a unei secvenţe textuale dintr-o parte în alta.

Astfel,  autoarea studiului verifică ipoteza în virtutea căreia intertextul răspunde principiilor care guvernează şi funcţionarea şi viabilitatea mitului. Dialectica între asimilare şi transformare, între repetiţie şi variaţie în interiorul raporturilor intertextuale implică existenţa unor arhetipuri (abstractizate în timp de multiplele serii de texte cărora le sunt invarianţi) ce disimulează coduri necesare limbajului secundar al literaturii. În afara acestui sistem de modele asumate sau contestate (dar nerămânând mai puţin modele), sensul şi structura operei literare ar fi de neconceput. Anularea duratei profane şi instaurarea timpului sacru se realizează în procesul repetării de tip intertextual, ca şi în acela al mitului, întoarcerea la hipotext semnificând tot o revenire in illo tempore.

Dar, înainte de a aplica intertextului cele patru principii eliadeşti, Virginia Blaga insistă asupra disocierii mitului literar de mitul ca atare, pentru a nu se crede că îşi revendică demersul de la mitocritică, că ar avea în intenţie să identifice în proza eminesciană vreun scenariu mitic. Nepreocupată de înţelegerea intertextualităţii în lumina mitului ori de identificarea miturilor literare ca atare în proza supusă analizei, cercetătoarea încearcă să depăşească aspectul diegetic şi se plasează în proximitatea antropologiei culturale. Alegerea următoarelor citate (al doilea, preluat din cartea La Parodie, a lui Daniel Sangsue) mi se pare grăitoare în privinţa relevanţei intertextului sub aspect uman şi asupra faptului că nu doar opera este deschisă, ci şi viaţa unui om: „Nu există text 100% original, după cum nicio zi din viaţa fiecăruia dintre noi nu este în întregime nouă pe Pământ. Mitul şi intertextul ne ajută să ieşim din situaţie [!], fie că suntem creatori de opere sau doar de amintiri” (Ibidem) şi „Cel care ar contabiliza toate intertextele din paginile unui text ar fi o fiinţă utopică. Un asemenea om nu există, suntem cu toţii ignoranţi (Michel Butor). […] «Lectorul ideal n-ar putea fi decât un monstru, care ar fi citit totul şi ar fi reţinut totul, un soi de bibliotecă Babel ambulantă. Inexistenţa unui cititor ideal condamnă, de altfel, o parte a literaturii la pierderea dimensiunii hipertextuale»” (p. 96).

Analiza pe text a secvenţelor intratextuale din nuvela Sărmanul Dionis, raportate la alte proze eminesciene, dă seama de măsura în care conceptul operaţional folosit  este şi adecvat. Până acum, indiferent de unghiul de abordare a operei genialului nostru creator, maniera specifică în care s-a văzut transpunerea intertextuală a fost aceea legată de romantism, rezultând două tipuri de raportare: afinităţi (pentru relaţia cu ceilalţi romantici) şi paralelisme (pentru comparaţia dintre Eminescu şi alţi poeţi naţionali). Or, în studiul de faţă se insistă asupra legăturii stabilite cu gândirea indiană şi cultura germană, deoarece asimilarea lor este considerată importantă şi pentru intratextualitate, mai precis, pentru linia fragilă de demarcaţie dintre exogeneza şi endogeneza genialului nostru creator.

Virginia Blaga citeşte cu minuţie proza, identifică şi stabileşte structura nucleelor intratextuale, diferenţiind patru categorii dispuse pe două direcţii de generare intratextuală: pe orizontală (corespondenţă) şi pe verticală (filiaţie). Considerând că în cadrul studiilor de până acum intertextualitatea eminesciană a fost supralicitată în detrimentul privirii către opera însăşi, ea insistă pe ideea că intertextul se leagă de intratext, de fapt de cele patru categorii intratextuale enunţate mai sus (prozastică, transprozastică, transgenerică şi transauctorială).

Prima dintre ele, intratextualitatea prozastică – asimilabilă autotextualităţii şi determinată de jocul repetare/diferire din paginile aceluiaşi text –, este analizată în cuprinsul operei Sărmanul Dionis, fără să se depăşească graniţele textului publicat antum (aceasta motivează şi acordarea statutului de operă nuvelei respective), justificarea fiind de bun simţ critic: „De ce plecăm de la textul publicat în timpul vieţii şi nu de la ante-text sau manuscris? Pentru că pe acesta l-am cunoscut mai întâi şi de suficientă vreme încât să se fi produs oarecare familiarizare cu nuanţele tablourilor. Nu ar fi nici onest, nici eficient un traseu care pleacă dinspre manuscris către opera publicată (am şti dinainte unde ajungem şi ar creşte riscul «decupajelor» în interpretare)” (pp. 213-214).

Intratextualitatea transprozastică presupune urmărirea a două direcţii de cercetare. Prima, pe orizontală, se raportează la corespondenţa intratextuală şi angajează în discuţie variantele finale, publicate sau nu, dar excluzând basmul, deoarece autoarea îl consideră că este o specie pe care nu o poate lega intratextual de nuvele fără riscul de a îngreuna analiza (cu atât mai mult cu cât, în cazul transprozasticului, Virginia Blaga nu îşi propune să transgreseze graniţele speciilor). A doua direcţie de generare intratextuală este aceea practicată de sus în jos, adică de filiaţie intratextuală. Este vorba despre filiaţia care pleacă de la un avantext, în cazul prozei [Archaeus], şi despre filiaţia existentă în nuvela Sărmanul Dionis, dar reconstituită în sens invers de cum eram obişnuiţi, adică dinspre operă spre variantele Umbra mea şi [Scrisoarea lui Dionis].

Desigur că analiza se face cu Fragmentarium-ul alături, foarte util în privinţa contactului hipotextului cu textul, din moment ce hipertextul încă nu s-a conturat definitiv. Or, proza eminesciană o interesează pe cercetătoare mai mult în ipostaza de hipertext decât în aceea de hipotext, convinsă fiind că „există un pattern care suferă un fel de metempsihoză livrescă, de la o reeditare intertextuală la alta, luând forme diferite” (p. 153). Animată de imboldul cuprinderii totalizatoare, ea realizează şi un studiu comparativ al variantelor definiţionale pentru alegorie, în ideea de a configura după lectura lui [Archaeus] o alegorie a intertextualităţii, un fel de dialog socratic despre intertextualitate: „În această «sală de marmură albă» a cugetării au fost convocate ideile legate de semiosis-ul ilimitat lingvistic, respectiv intertextual, de medierea literară, inclusiv intertextuală, de faptul că intertextualitatea transcrie literar verbul infinir (p. 241).

Dacă intratextualitatea transgenerică scoate încă o dată clar în evidenţă organicitatea operei eminesciene – deoarece Virginia Blaga relaţionează proza cu poezia şi cu corespondenţa, fără să neglijeze legăturile intratextuale stabilite de proză cu teatrul sau cu publicistica – intratextualităţii transauctoriale îi sunt încadrate traducerile literare, din filosofie, din limba sanscrită şi din teoria teatrului, dar şi notele de curs şi conspectele eminesciene. Darea unui citat mai lung mi se pare că motivează aplicabilitatea acestor ultime două tipuri de intratextualitate şi mă scuteşte de un efort descriptiv în plus: „Traducerea este şi ea o practică intertextuală, cu legi clare şi unanim-acceptate, dintre care de o deosebită importanţă ni se pare fidelitatea ideatică faţă de textul-sursă dublată de arta opţiunii pentru formularea cea mai expresivă în textul final. Transpusă în legile de funcţionare ale mecanismului intertextual, traducerea trebuie să probeze un cuplu de atribute: repetare supusă şi diferire creativă. […] De ce vom considera că hipotextul din lirică, dramaturgie sau jurnalistică presupune corespondenţă intratextuală, iar traducerea filiaţie? Motivul este legat de necunoaşterea cronologiei interioare a unor teme şi preocupări ale autorului, chiar dacă exteriorizarea pe portativul unui registru sau al altuia răspunde unei succesiuni. Este foarte posibil ca vreo obsesie a imaginarului eminescian să-i fi neliniştit spiritul într-un moment esenţial, iar din acelaşi zbucium să se nască un text prozastic şi unul  poetic, în momente diferite. Coincidenţa motivică înregistrată într-o succesiune de manifestări nu răspunde relaţiei cauză-efect. Textele traduse de Eminescu (ceea ce înseamnă tălmăcire dintr-o limbă în alta, sistematizare prin conspect sau chiar o translaţie neformalizată, prin simpla lectură şi înţelegere) pot ilustra, însă, un raport de determinare, mai mult sau mai puţin vizibilă” (pp. 213–214).

Sub aspect metodologic, analiza pe text s-a dovedit a fi credincioasă unei stilistici progresive de obedienţă contrastivă, pe dificilul traseu intratextual dintre text şi avantext, circumscris criticii genetice aplicabile intratextualităţii. „Nu se poate scrie o carte 100% originală, nici măcar pe tema intertextualităţii. Important este cum se folosesc datele ştiinţifice deja dobândite şi, evident, cât de declarată este paternitatea hipotextului (inclusiv în discursul critic)” (p. 40) – afirmă autoarea, iar în privinţa aplicabilităţii îşi asumă, şi în ultima frază a cărţii, o necesară şi frumoasă modestie: „Nu ne-am iluzionat că am descoperi vreun centru abisal al creaţiei eminesciene sau mitul (nostru) personal al poetului – pentru acest ideal, ar trebui învinsă învăluirea entropică în care Eminescu îşi apără mitul” (p. 310). Însă trebuie să o… consolăm pe Virginia Blaga spunându-i că, graţie instrumentelor şi strategiilor interpretante aplicate cu pertinenţă pe creaţia eminesciană în proză, ea reuşeşte să poziţioneze cu fidelitate intratextualitatea în spaţiul teoretic, istoric şi actual.

Cititor asiduu şi critic aplicat al paginilor eminesciene, Virginia Blaga recunoaşte cu uşurinţă prezenţa, într-un text, a altui text, identifică acest hipotext şi apreciază corect distanţa dintre hipotext şi hipertext. Ea este ajutată în acest demers şi de conştientizarea următorului aspect: „Abordarea relaţională a textelor eminesciene pe care o reclamă atenţia la intratext ne-a învăţat că nimeni nu e singur, niciun text, adică” (p. 239).  În consecinţă, autoarea studiului s-a învăţat să citească într-un anume fel: „A citi despre realitate în cărţi este o iluzie, o înşelare asupra rostului literaturii. Şi atunci, de ce citim? Pentru a descoperi, dacă ştim să vedem, referinţele literaturii la ea însăşi [Compagnon, 1998, 110]. Tot aşa, a descifra mitul personal eminescian  relevat prin intratext cu bifarea inclusiv a celei de a patra etape din psihocritica lui Charles Mauron – confruntarea cu biografia – ar însemna să irosim nişte adevăruri hermeneutice, fie şi relative, rezultate din parcurgerea primelor trei etape recomandate de Mauron – de dragul unei iluzii. Parafrazându-l pe Eminescu, dacă nu l-am aflat pe scriitor în paginile operei lui, degeaba l-am căuta în Cernăuţii, Blajul, Iaşii, Bucureştii, Viena sau Berlinul secolului al XIX-lea” (pp. 232–233). Virginia Blaga merge pe urmele scripturale eminesciene şi se asigură astfel că nu ajunge în impas de-a lungul importantei sale cercetări Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu.

„Studii şi cercetări. Seria Filologie”, Bacău, nr. 34/2015

Setting

Layout

reset default