„Hotare istorice – Vocalize în re minor” de Gheorghe Schwartz„Hotare istorice – Vocalize în re minor” de Gheorghe Schwartz„Hotare istorice – Vocalize în re minor” de Gheorghe Schwartz

Share

În an aniversar – 2015 – scriitorul septuagenar Gheorghe Schwartz, în plină energie creatoare, îşi poate contempla realizările de până acum, nu doar ca număr de cărţi publicate, ci, mai cu seamă, ca valoare intrinsecă a lor. Toate scrierile sale, fie beletristice de largi dimensiuni sau volume de proză scurtă, fie studii de specialitate ori lucrări didactice, se sprijină pe un sistem unitar de gândire, de pe promontoriul căruia poate stăpâni, cu mână sigură, o bogăţie informaţională apropiată de erudiţie, completată cu o curiozitate scormonitoare a tot ce este actual. Nimic nu-l copleşeşte, dobândind prin muncă permanentă ceea ce Nietzsche denumeşte „disci­plină critică” şi „rigoare în domeniul spiritului.”

Suntem, de data aceasta, în faţa unui volum nou de proză scurtă, Hotarele istorice (Junimea, Iaşi, 2015), al doilea caiet de „vocalize” după Enigmele infinite (2014), ambele considerate, de însuşi prozatorul, „exer­ciţii scriitoriceşti”. Aceste mici bijuterii literare sondează, într-o adevărată explozie imagistică, dinamismul actual al lumii, transformându-se în reale „exerciţii” pentru cititori, spre a nu se pierde în agitaţia şi nestatornicia faptelor omeneşti.

Cele 147 de micronaraţiuni ale volumului – numărul este simbolic pentru „ceva neterminat”, potenţial în schimbare – sunt structurate pe o temă, „invenţia omenească – hotarele”. Tonalitatea aleasă, re minor, cu sonorităţile ei mai sumbre, are menirea de a imagina „cât de minunat ar fi să putem trăi fără hotarele ridicate între noi”. Naraţiunile cuprind o arie foarte largă de observaţii cu trimiteri spre sfera aleatoriului, artificialului, a limitelor de gândire şi de limbaj, a stimulării orgoliilor ce provoacă disfuncţii în organizarea macro- şi microsocială.

În titlul cărţii, vocabula „hotarele” este urmată de un determinant, „istorice”, prilej pentru scriitor de a repune în circulaţie ideile ce au constituit eşafodajul megaromanului Cei O Sută despre imposibilitatea cunoaş­terii adevărului, despre incertele documente vechi, impregnate de factori subiectivi, de limite ale înţelegerii, erori sau contaminări de fapte disparate în timp. În actualul volum, într-o serie de micronaraţiuni, aşează faţă în faţă o documentaristică părtinitoare ori opinii contradictorii asupra aceloraşi izvoare istorice, pretexte ale unor conflicte exploatate cu dibăcie de factori interesaţi, fie interni, fie externi.

Dincolo de polemici, controverse, de „istorii simultane”, de variante „oficiale” ori „populare”, persistă câteva întrebări: „Ce este adevăr şi ce este invenţie, ce este realitate şi ce este minciună?” Dacă adevărul este inac­cesibil, dacă prevalează relativitatea interpretărilor, atunci ceea ce rămâne vie este povestea, împletire între real şi fantastic, între mit, legendă şi litera­tură de anticipaţie. Povestea menţine în cadre durabile fluctuantele fapte omeneşti. Aparenţa se întâlneşte cu esenţa, pieritorul cu permanentul, aproapele cu departele.

A fost semnalat, de multe ori, talentul de povestitor al lui Gheorghe Schwartz. Specifică străvechii arte a povestitorilor este oralitatea, comuni­carea directă prin care se înfăptuieşte acea captatio benevolentiae, particu­laritate a artei schwartziene. În acest volum, autorul combină stilul colocvial cu cel publicistic, mult mai la îndemâna actualilor receptori. Totuşi, la nivel formal, artistul împrumută elemente ale vechilor scrieri sacre sau pro­fane, cum ar fi titluri-perifrază: Încă un exemplu în care se poate vedea cum Gardul a mai împiedicat o tragedie, ori formule de încheiere: „Şi astea toate aşa s-au petrecut”; „Asta aşa a fost”.

„Povestea”, mărturiseşte scriitorul într-un interviu, „a fost scrisă de Dumnezeu”. Oamenii sunt doar actori, măşti efemere „într-un scenariu extrem de larg”. Prozatorul reia şi valorifică original motivul universal al „lumii ca teatru”. Ceea ce omul denumeşte realitate este doar o proiecţie „a imaginaţiei aproape fără limite” a divinităţii. Prin urmare, originea oricărui text literar porneşte de la o ficţiune. Poveste a unei poveşti, creaţia literară este o reflectare secundă.

Acest joc poate fi înţeles prin cele 14 texte grupate sub titlul Preliminarii. Scriitorul aşează la vedere modul în care imediatul poate fi sublimat în ficţiune. Asistăm la o traversare de la aparentul formelor la imaginarul artistic. Pentru personajele ficţiunii, trasarea neglijentă a unui hotar declanşează reacţii în lanţ la toate nivelele. Asistăm la o mişcare haotică, la escaladarea unor neînţelegeri, a unor nemulţumiri pornind, de cele mai multe ori, de la fapte minore. Există totuşi două consemnări ce in­vită la meditaţie. În mijlocul confuziilor, complicaţiilor, schimbărilor, com­promisurilor, nostalgiilor de tot felul, certitudinea lucrului bine făcut, pasiunea şi priceperea pot fi salvate prin înţelegerea superioară a situaţiilor şoc, prin încredere, adaptare şi continuitate (Pipa din spumă de mare), iar infinitul, cu „lipsa oricăror repere temporale”, închipuit ca un spaţiu paradisiac, este indiferent, surd şi orb la miile de dorinţe, nefericiri şi suferin­ţe omeneşti (Apa lină, Borta Mare).

Chiar dacă încântă, lectura textelor schwartziene nu este facilă. Ex­primarea dezinvoltă, persuasivă, poznaşă, este înşelătoare. Tonul aparent serios ascunde zâmbetul ironic al naratorului, iar formularea insidioasă poate dezorienta. Sensul literal al expresiei poate conduce spre o înţelege­re falsă, întrucât implică mimetismul, fapt ce eludează înţelegerea de pro­funzime a cărţii. Oricare dintre naraţiuni nu imită, nu oglindeşte, ci reve­lează o frântură, o diviziune dintr-un ansamblu, dintr-un întreg. Dar întregul nu poate fi cunoscut niciodată. Omul poate înţelege propriul spaţiu şi timp, doar un crâmpei dintr-un Tot, o infimă parte dintr-un puzzle ce se încheagă şi se destramă permanent. Repetările înseşi nu sunt identice, ele revin mereu în alte variante, deoarece formele sensibile se schimbă necon­tenit, numai „firea omenească nu se modifică”.

Asumând modelul, scriitorul însuşi devine un creator de lume. Fantezia sa bogată concepe un scenariu al cărui spaţiu şi timp sunt plăs­muiri asemănătoare literaturii de anticipaţie ştiinţifică. Dar povestea nu este simplă. Totul se complică aidoma unor seriale cinematografice. Artis­tul creează o mulţime de tablouri ale „comediei umane”, ce deşteaptă iro­nia. Asistăm la răsturnări spectaculoase de situaţii, la fapte paradoxale, dra­me individuale, interese subiective, abuzuri, denaturări voite. Predomină gluma, farsa, parodia. Este atinsă o foarte înaltă treaptă a sarcasmului, acel „râs al zeilor”, cum îl numeşte Nietzsche.

Lectura pare uneori fastidioasă prin repetarea abuzivă a descrierii hotarului – un gard de sârmă conectat la înaltă tensiune, cu toate atributele sale de întindere, aspect şi, mai ales, ornamentare – etichetat „A Opta Mi­nune a Lumii”. Această reluare obsesivă are totuşi o ţintă. Ea marchează o împietrire a limbajului, o înţepenire a gândirii la toate nivelele, oficial, ştiinţific, al mass-media, al individului. Limbajul „de lemn” se manifestă şi în orice referire la „Vechiul Regat” căruia i se adaugă imediat, ca o sentinţă definitivă, calificativul „de tristă amintire”. Toate eforturile de reunificare a celor două republici sunt zădărnicite de jocuri politice, de soluţii păgubi­toare, de strategii subversive, pentru a menţine aceeaşi ordine geopolitică în favoarea Marilor Puteri. Situaţia prelungită provoacă rivalităţi soldate cu rapturi teritoriale, decalaje economice, revolte înăbuşite, menţinerea unor stări de teroare, hotărâri ridicole sau speranţe aberante.

Câteva naraţiuni sunt construite pe opoziţia dintre părerile superfi­ciale şi judecăţile de adâncime. Ne întâlnim cu un prototip al personajelor schwartziene, Julius Zimberlan. De data aceasta, modestia, prudenţa şi înţelepciunea îl fac, pe acest om remarcabil în domeniul său de activitate, să fie rezervat în faţa ambiţiilor de parvenire politică sau administrativă. Tocmai de aceea n-a pătimit în urma degringoladei evenimenţiale, aşa cum s-a întâmplat cu prietenii săi, convins fiind, până la capăt, că Cel mai pericu­los lucru este să ieşi deasupra apei. Într-o altă consemnare, Avenul Klump – Viaţa în centrul pământului, unei minţi geniale i se opun toate medio­crităţile. Toţi judecă personajul după aspectul său modest, neatrăgător. Dar acelaşi om, în rolul de conducător al unui mic Teritoriu Autonom, Klump, izolat total, prin ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vecin, găseşte so­luţia ca ţara lui, prin valorificarea unicului tezaur natural, să devină „cea mai solicitată destinaţie turistică de pe glob”, ceea ce a facilitat reluarea produc­ţiei şi a comerţului unei licori extrem de apreciate intern şi internaţional. Şi acestea toate spre necazul tuturor invidioşilor.

Literatură nonimitativă, nonreferenţială, micronaraţiunile din volu­mul Hotarele istorice sunt, de fapt, decupaje din infinit. Acum şi totdeauna oamenii sunt oameni. Ceea ce relevă scriitorul în cartea sa este raportul fiinţei umane cu propriul său prezent. Fracţiune a timpului trecător, pre­zentul este unica posibilitate a omului de a-şi manifesta caracteristicile, întrucât, susţine scriitorul, „trecutul şi viitorul sunt incerte”.

Consemnările cuprinse în volum detaliază factorii ce pot zădărnici ori stimula destinul omenesc. Ridicolul se instalează în momentul când sunt absolutizate formele trecătoare, dar cel mai mare pericol rămâne pier­derea discernământului, a judecăţii proprii, cufundarea, asimilarea în gloată, în manifestările ei gregare. Cartea este astfel concepută încât des­chide calea înţelegerii superioare a propriului timp şi spaţiu. Ar fi bine să ne întoarcem o clipă spre zorii civilizaţiei omeneşti, când avatarii primului volum, Anabasis, din seria Celor O Sută sugerează că nici un efort nu este zadarnic, iar lucrul temeinic gândit şi realizat asigură echilibrul interior. Şi, de ce nu, aduce glorie. Iar „orice glorie naşte altă glorie”.

Hotarele istorice este, pe lângă o lectură agreabilă, o carte necesară pentru cine doreşte să nu se piardă în nisipul mişcător al lumii.

(„Familia”, nr. 1, 2016)

În an aniversar – 2015 – scriitorul septuagenar Gheorghe Schwartz, în plină energie creatoare, îşi poate contempla realizările de până acum, nu doar ca număr de cărţi publicate, ci, mai cu seamă, ca valoare intrinsecă a lor. Toate scrierile sale, fie beletristice de largi dimensiuni sau volume de proză scurtă, fie studii de specialitate ori lucrări didactice, se sprijină pe un sistem unitar de gândire, de pe promontoriul căruia poate stăpâni, cu mână sigură, o bogăţie informaţională apropiată de erudiţie, completată cu o curiozitate scormonitoare a tot ce este actual. Nimic nu-l copleşeşte, dobândind prin muncă permanentă ceea ce Nietzsche denumeşte „disci­plină critică” şi „rigoare în domeniul spiritului.”

Suntem, de data aceasta, în faţa unui volum nou de proză scurtă, Hotarele istorice (Junimea, Iaşi, 2015), al doilea caiet de „vocalize” după Enigmele infinite (2014), ambele considerate, de însuşi prozatorul, „exer­ciţii scriitoriceşti”. Aceste mici bijuterii literare sondează, într-o adevărată explozie imagistică, dinamismul actual al lumii, transformându-se în reale „exerciţii” pentru cititori, spre a nu se pierde în agitaţia şi nestatornicia faptelor omeneşti.

Cele 147 de micronaraţiuni ale volumului – numărul este simbolic pentru „ceva neterminat”, potenţial în schimbare – sunt structurate pe o temă, „invenţia omenească – hotarele”. Tonalitatea aleasă, re minor, cu sonorităţile ei mai sumbre, are menirea de a imagina „cât de minunat ar fi să putem trăi fără hotarele ridicate între noi”. Naraţiunile cuprind o arie foarte largă de observaţii cu trimiteri spre sfera aleatoriului, artificialului, a limitelor de gândire şi de limbaj, a stimulării orgoliilor ce provoacă disfuncţii în organizarea macro- şi microsocială.

În titlul cărţii, vocabula „hotarele” este urmată de un determinant, „istorice”, prilej pentru scriitor de a repune în circulaţie ideile ce au constituit eşafodajul megaromanului Cei O Sută despre imposibilitatea cunoaş­terii adevărului, despre incertele documente vechi, impregnate de factori subiectivi, de limite ale înţelegerii, erori sau contaminări de fapte disparate în timp. În actualul volum, într-o serie de micronaraţiuni, aşează faţă în faţă o documentaristică părtinitoare ori opinii contradictorii asupra aceloraşi izvoare istorice, pretexte ale unor conflicte exploatate cu dibăcie de factori interesaţi, fie interni, fie externi.

Dincolo de polemici, controverse, de „istorii simultane”, de variante „oficiale” ori „populare”, persistă câteva întrebări: „Ce este adevăr şi ce este invenţie, ce este realitate şi ce este minciună?” Dacă adevărul este inac­cesibil, dacă prevalează relativitatea interpretărilor, atunci ceea ce rămâne vie este povestea, împletire între real şi fantastic, între mit, legendă şi litera­tură de anticipaţie. Povestea menţine în cadre durabile fluctuantele fapte omeneşti. Aparenţa se întâlneşte cu esenţa, pieritorul cu permanentul, aproapele cu departele.

A fost semnalat, de multe ori, talentul de povestitor al lui Gheorghe Schwartz. Specifică străvechii arte a povestitorilor este oralitatea, comuni­carea directă prin care se înfăptuieşte acea captatio benevolentiae, particu­laritate a artei schwartziene. În acest volum, autorul combină stilul colocvial cu cel publicistic, mult mai la îndemâna actualilor receptori. Totuşi, la nivel formal, artistul împrumută elemente ale vechilor scrieri sacre sau pro­fane, cum ar fi titluri-perifrază: Încă un exemplu în care se poate vedea cum Gardul a mai împiedicat o tragedie, ori formule de încheiere: „Şi astea toate aşa s-au petrecut”; „Asta aşa a fost”.

„Povestea”, mărturiseşte scriitorul într-un interviu, „a fost scrisă de Dumnezeu”. Oamenii sunt doar actori, măşti efemere „într-un scenariu extrem de larg”. Prozatorul reia şi valorifică original motivul universal al „lumii ca teatru”. Ceea ce omul denumeşte realitate este doar o proiecţie „a imaginaţiei aproape fără limite” a divinităţii. Prin urmare, originea oricărui text literar porneşte de la o ficţiune. Poveste a unei poveşti, creaţia literară este o reflectare secundă.

Acest joc poate fi înţeles prin cele 14 texte grupate sub titlul Preliminarii. Scriitorul aşează la vedere modul în care imediatul poate fi sublimat în ficţiune. Asistăm la o traversare de la aparentul formelor la imaginarul artistic. Pentru personajele ficţiunii, trasarea neglijentă a unui hotar declanşează reacţii în lanţ la toate nivelele. Asistăm la o mişcare haotică, la escaladarea unor neînţelegeri, a unor nemulţumiri pornind, de cele mai multe ori, de la fapte minore. Există totuşi două consemnări ce in­vită la meditaţie. În mijlocul confuziilor, complicaţiilor, schimbărilor, com­promisurilor, nostalgiilor de tot felul, certitudinea lucrului bine făcut, pasiunea şi priceperea pot fi salvate prin înţelegerea superioară a situaţiilor şoc, prin încredere, adaptare şi continuitate (Pipa din spumă de mare), iar infinitul, cu „lipsa oricăror repere temporale”, închipuit ca un spaţiu paradisiac, este indiferent, surd şi orb la miile de dorinţe, nefericiri şi suferin­ţe omeneşti (Apa lină, Borta Mare).

Chiar dacă încântă, lectura textelor schwartziene nu este facilă. Ex­primarea dezinvoltă, persuasivă, poznaşă, este înşelătoare. Tonul aparent serios ascunde zâmbetul ironic al naratorului, iar formularea insidioasă poate dezorienta. Sensul literal al expresiei poate conduce spre o înţelege­re falsă, întrucât implică mimetismul, fapt ce eludează înţelegerea de pro­funzime a cărţii. Oricare dintre naraţiuni nu imită, nu oglindeşte, ci reve­lează o frântură, o diviziune dintr-un ansamblu, dintr-un întreg. Dar întregul nu poate fi cunoscut niciodată. Omul poate înţelege propriul spaţiu şi timp, doar un crâmpei dintr-un Tot, o infimă parte dintr-un puzzle ce se încheagă şi se destramă permanent. Repetările înseşi nu sunt identice, ele revin mereu în alte variante, deoarece formele sensibile se schimbă necon­tenit, numai „firea omenească nu se modifică”.

Asumând modelul, scriitorul însuşi devine un creator de lume. Fantezia sa bogată concepe un scenariu al cărui spaţiu şi timp sunt plăs­muiri asemănătoare literaturii de anticipaţie ştiinţifică. Dar povestea nu este simplă. Totul se complică aidoma unor seriale cinematografice. Artis­tul creează o mulţime de tablouri ale „comediei umane”, ce deşteaptă iro­nia. Asistăm la răsturnări spectaculoase de situaţii, la fapte paradoxale, dra­me individuale, interese subiective, abuzuri, denaturări voite. Predomină gluma, farsa, parodia. Este atinsă o foarte înaltă treaptă a sarcasmului, acel „râs al zeilor”, cum îl numeşte Nietzsche.

Lectura pare uneori fastidioasă prin repetarea abuzivă a descrierii hotarului – un gard de sârmă conectat la înaltă tensiune, cu toate atributele sale de întindere, aspect şi, mai ales, ornamentare – etichetat „A Opta Mi­nune a Lumii”. Această reluare obsesivă are totuşi o ţintă. Ea marchează o împietrire a limbajului, o înţepenire a gândirii la toate nivelele, oficial, ştiinţific, al mass-media, al individului. Limbajul „de lemn” se manifestă şi în orice referire la „Vechiul Regat” căruia i se adaugă imediat, ca o sentinţă definitivă, calificativul „de tristă amintire”. Toate eforturile de reunificare a celor două republici sunt zădărnicite de jocuri politice, de soluţii păgubi­toare, de strategii subversive, pentru a menţine aceeaşi ordine geopolitică în favoarea Marilor Puteri. Situaţia prelungită provoacă rivalităţi soldate cu rapturi teritoriale, decalaje economice, revolte înăbuşite, menţinerea unor stări de teroare, hotărâri ridicole sau speranţe aberante.

Câteva naraţiuni sunt construite pe opoziţia dintre părerile superfi­ciale şi judecăţile de adâncime. Ne întâlnim cu un prototip al personajelor schwartziene, Julius Zimberlan. De data aceasta, modestia, prudenţa şi înţelepciunea îl fac, pe acest om remarcabil în domeniul său de activitate, să fie rezervat în faţa ambiţiilor de parvenire politică sau administrativă. Tocmai de aceea n-a pătimit în urma degringoladei evenimenţiale, aşa cum s-a întâmplat cu prietenii săi, convins fiind, până la capăt, că Cel mai pericu­los lucru este să ieşi deasupra apei. Într-o altă consemnare, Avenul Klump – Viaţa în centrul pământului, unei minţi geniale i se opun toate medio­crităţile. Toţi judecă personajul după aspectul său modest, neatrăgător. Dar acelaşi om, în rolul de conducător al unui mic Teritoriu Autonom, Klump, izolat total, prin ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vecin, găseşte so­luţia ca ţara lui, prin valorificarea unicului tezaur natural, să devină „cea mai solicitată destinaţie turistică de pe glob”, ceea ce a facilitat reluarea produc­ţiei şi a comerţului unei licori extrem de apreciate intern şi internaţional. Şi acestea toate spre necazul tuturor invidioşilor.

Literatură nonimitativă, nonreferenţială, micronaraţiunile din volu­mul Hotarele istorice sunt, de fapt, decupaje din infinit. Acum şi totdeauna oamenii sunt oameni. Ceea ce relevă scriitorul în cartea sa este raportul fiinţei umane cu propriul său prezent. Fracţiune a timpului trecător, pre­zentul este unica posibilitate a omului de a-şi manifesta caracteristicile, întrucât, susţine scriitorul, „trecutul şi viitorul sunt incerte”.

Consemnările cuprinse în volum detaliază factorii ce pot zădărnici ori stimula destinul omenesc. Ridicolul se instalează în momentul când sunt absolutizate formele trecătoare, dar cel mai mare pericol rămâne pier­derea discernământului, a judecăţii proprii, cufundarea, asimilarea în gloată, în manifestările ei gregare. Cartea este astfel concepută încât des­chide calea înţelegerii superioare a propriului timp şi spaţiu. Ar fi bine să ne întoarcem o clipă spre zorii civilizaţiei omeneşti, când avatarii primului volum, Anabasis, din seria Celor O Sută sugerează că nici un efort nu este zadarnic, iar lucrul temeinic gândit şi realizat asigură echilibrul interior. Şi, de ce nu, aduce glorie. Iar „orice glorie naşte altă glorie”.

Hotarele istorice este, pe lângă o lectură agreabilă, o carte necesară pentru cine doreşte să nu se piardă în nisipul mişcător al lumii.

(„Familia”, nr. 1, 2016)

În an aniversar – 2015 – scriitorul septuagenar Gheorghe Schwartz, în plină energie creatoare, îşi poate contempla realizările de până acum, nu doar ca număr de cărţi publicate, ci, mai cu seamă, ca valoare intrinsecă a lor. Toate scrierile sale, fie beletristice de largi dimensiuni sau volume de proză scurtă, fie studii de specialitate ori lucrări didactice, se sprijină pe un sistem unitar de gândire, de pe promontoriul căruia poate stăpâni, cu mână sigură, o bogăţie informaţională apropiată de erudiţie, completată cu o curiozitate scormonitoare a tot ce este actual. Nimic nu-l copleşeşte, dobândind prin muncă permanentă ceea ce Nietzsche denumeşte „disci­plină critică” şi „rigoare în domeniul spiritului.”

Suntem, de data aceasta, în faţa unui volum nou de proză scurtă, Hotarele istorice (Junimea, Iaşi, 2015), al doilea caiet de „vocalize” după Enigmele infinite (2014), ambele considerate, de însuşi prozatorul, „exer­ciţii scriitoriceşti”. Aceste mici bijuterii literare sondează, într-o adevărată explozie imagistică, dinamismul actual al lumii, transformându-se în reale „exerciţii” pentru cititori, spre a nu se pierde în agitaţia şi nestatornicia faptelor omeneşti.

Cele 147 de micronaraţiuni ale volumului – numărul este simbolic pentru „ceva neterminat”, potenţial în schimbare – sunt structurate pe o temă, „invenţia omenească – hotarele”. Tonalitatea aleasă, re minor, cu sonorităţile ei mai sumbre, are menirea de a imagina „cât de minunat ar fi să putem trăi fără hotarele ridicate între noi”. Naraţiunile cuprind o arie foarte largă de observaţii cu trimiteri spre sfera aleatoriului, artificialului, a limitelor de gândire şi de limbaj, a stimulării orgoliilor ce provoacă disfuncţii în organizarea macro- şi microsocială.

În titlul cărţii, vocabula „hotarele” este urmată de un determinant, „istorice”, prilej pentru scriitor de a repune în circulaţie ideile ce au constituit eşafodajul megaromanului Cei O Sută despre imposibilitatea cunoaş­terii adevărului, despre incertele documente vechi, impregnate de factori subiectivi, de limite ale înţelegerii, erori sau contaminări de fapte disparate în timp. În actualul volum, într-o serie de micronaraţiuni, aşează faţă în faţă o documentaristică părtinitoare ori opinii contradictorii asupra aceloraşi izvoare istorice, pretexte ale unor conflicte exploatate cu dibăcie de factori interesaţi, fie interni, fie externi.

Dincolo de polemici, controverse, de „istorii simultane”, de variante „oficiale” ori „populare”, persistă câteva întrebări: „Ce este adevăr şi ce este invenţie, ce este realitate şi ce este minciună?” Dacă adevărul este inac­cesibil, dacă prevalează relativitatea interpretărilor, atunci ceea ce rămâne vie este povestea, împletire între real şi fantastic, între mit, legendă şi litera­tură de anticipaţie. Povestea menţine în cadre durabile fluctuantele fapte omeneşti. Aparenţa se întâlneşte cu esenţa, pieritorul cu permanentul, aproapele cu departele.

A fost semnalat, de multe ori, talentul de povestitor al lui Gheorghe Schwartz. Specifică străvechii arte a povestitorilor este oralitatea, comuni­carea directă prin care se înfăptuieşte acea captatio benevolentiae, particu­laritate a artei schwartziene. În acest volum, autorul combină stilul colocvial cu cel publicistic, mult mai la îndemâna actualilor receptori. Totuşi, la nivel formal, artistul împrumută elemente ale vechilor scrieri sacre sau pro­fane, cum ar fi titluri-perifrază: Încă un exemplu în care se poate vedea cum Gardul a mai împiedicat o tragedie, ori formule de încheiere: „Şi astea toate aşa s-au petrecut”; „Asta aşa a fost”.

„Povestea”, mărturiseşte scriitorul într-un interviu, „a fost scrisă de Dumnezeu”. Oamenii sunt doar actori, măşti efemere „într-un scenariu extrem de larg”. Prozatorul reia şi valorifică original motivul universal al „lumii ca teatru”. Ceea ce omul denumeşte realitate este doar o proiecţie „a imaginaţiei aproape fără limite” a divinităţii. Prin urmare, originea oricărui text literar porneşte de la o ficţiune. Poveste a unei poveşti, creaţia literară este o reflectare secundă.

Acest joc poate fi înţeles prin cele 14 texte grupate sub titlul Preliminarii. Scriitorul aşează la vedere modul în care imediatul poate fi sublimat în ficţiune. Asistăm la o traversare de la aparentul formelor la imaginarul artistic. Pentru personajele ficţiunii, trasarea neglijentă a unui hotar declanşează reacţii în lanţ la toate nivelele. Asistăm la o mişcare haotică, la escaladarea unor neînţelegeri, a unor nemulţumiri pornind, de cele mai multe ori, de la fapte minore. Există totuşi două consemnări ce in­vită la meditaţie. În mijlocul confuziilor, complicaţiilor, schimbărilor, com­promisurilor, nostalgiilor de tot felul, certitudinea lucrului bine făcut, pasiunea şi priceperea pot fi salvate prin înţelegerea superioară a situaţiilor şoc, prin încredere, adaptare şi continuitate (Pipa din spumă de mare), iar infinitul, cu „lipsa oricăror repere temporale”, închipuit ca un spaţiu paradisiac, este indiferent, surd şi orb la miile de dorinţe, nefericiri şi suferin­ţe omeneşti (Apa lină, Borta Mare).

Chiar dacă încântă, lectura textelor schwartziene nu este facilă. Ex­primarea dezinvoltă, persuasivă, poznaşă, este înşelătoare. Tonul aparent serios ascunde zâmbetul ironic al naratorului, iar formularea insidioasă poate dezorienta. Sensul literal al expresiei poate conduce spre o înţelege­re falsă, întrucât implică mimetismul, fapt ce eludează înţelegerea de pro­funzime a cărţii. Oricare dintre naraţiuni nu imită, nu oglindeşte, ci reve­lează o frântură, o diviziune dintr-un ansamblu, dintr-un întreg. Dar întregul nu poate fi cunoscut niciodată. Omul poate înţelege propriul spaţiu şi timp, doar un crâmpei dintr-un Tot, o infimă parte dintr-un puzzle ce se încheagă şi se destramă permanent. Repetările înseşi nu sunt identice, ele revin mereu în alte variante, deoarece formele sensibile se schimbă necon­tenit, numai „firea omenească nu se modifică”.

Asumând modelul, scriitorul însuşi devine un creator de lume. Fantezia sa bogată concepe un scenariu al cărui spaţiu şi timp sunt plăs­muiri asemănătoare literaturii de anticipaţie ştiinţifică. Dar povestea nu este simplă. Totul se complică aidoma unor seriale cinematografice. Artis­tul creează o mulţime de tablouri ale „comediei umane”, ce deşteaptă iro­nia. Asistăm la răsturnări spectaculoase de situaţii, la fapte paradoxale, dra­me individuale, interese subiective, abuzuri, denaturări voite. Predomină gluma, farsa, parodia. Este atinsă o foarte înaltă treaptă a sarcasmului, acel „râs al zeilor”, cum îl numeşte Nietzsche.

Lectura pare uneori fastidioasă prin repetarea abuzivă a descrierii hotarului – un gard de sârmă conectat la înaltă tensiune, cu toate atributele sale de întindere, aspect şi, mai ales, ornamentare – etichetat „A Opta Mi­nune a Lumii”. Această reluare obsesivă are totuşi o ţintă. Ea marchează o împietrire a limbajului, o înţepenire a gândirii la toate nivelele, oficial, ştiinţific, al mass-media, al individului. Limbajul „de lemn” se manifestă şi în orice referire la „Vechiul Regat” căruia i se adaugă imediat, ca o sentinţă definitivă, calificativul „de tristă amintire”. Toate eforturile de reunificare a celor două republici sunt zădărnicite de jocuri politice, de soluţii păgubi­toare, de strategii subversive, pentru a menţine aceeaşi ordine geopolitică în favoarea Marilor Puteri. Situaţia prelungită provoacă rivalităţi soldate cu rapturi teritoriale, decalaje economice, revolte înăbuşite, menţinerea unor stări de teroare, hotărâri ridicole sau speranţe aberante.

Câteva naraţiuni sunt construite pe opoziţia dintre părerile superfi­ciale şi judecăţile de adâncime. Ne întâlnim cu un prototip al personajelor schwartziene, Julius Zimberlan. De data aceasta, modestia, prudenţa şi înţelepciunea îl fac, pe acest om remarcabil în domeniul său de activitate, să fie rezervat în faţa ambiţiilor de parvenire politică sau administrativă. Tocmai de aceea n-a pătimit în urma degringoladei evenimenţiale, aşa cum s-a întâmplat cu prietenii săi, convins fiind, până la capăt, că Cel mai pericu­los lucru este să ieşi deasupra apei. Într-o altă consemnare, Avenul Klump – Viaţa în centrul pământului, unei minţi geniale i se opun toate medio­crităţile. Toţi judecă personajul după aspectul său modest, neatrăgător. Dar acelaşi om, în rolul de conducător al unui mic Teritoriu Autonom, Klump, izolat total, prin ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vecin, găseşte so­luţia ca ţara lui, prin valorificarea unicului tezaur natural, să devină „cea mai solicitată destinaţie turistică de pe glob”, ceea ce a facilitat reluarea produc­ţiei şi a comerţului unei licori extrem de apreciate intern şi internaţional. Şi acestea toate spre necazul tuturor invidioşilor.

Literatură nonimitativă, nonreferenţială, micronaraţiunile din volu­mul Hotarele istorice sunt, de fapt, decupaje din infinit. Acum şi totdeauna oamenii sunt oameni. Ceea ce relevă scriitorul în cartea sa este raportul fiinţei umane cu propriul său prezent. Fracţiune a timpului trecător, pre­zentul este unica posibilitate a omului de a-şi manifesta caracteristicile, întrucât, susţine scriitorul, „trecutul şi viitorul sunt incerte”.

Consemnările cuprinse în volum detaliază factorii ce pot zădărnici ori stimula destinul omenesc. Ridicolul se instalează în momentul când sunt absolutizate formele trecătoare, dar cel mai mare pericol rămâne pier­derea discernământului, a judecăţii proprii, cufundarea, asimilarea în gloată, în manifestările ei gregare. Cartea este astfel concepută încât des­chide calea înţelegerii superioare a propriului timp şi spaţiu. Ar fi bine să ne întoarcem o clipă spre zorii civilizaţiei omeneşti, când avatarii primului volum, Anabasis, din seria Celor O Sută sugerează că nici un efort nu este zadarnic, iar lucrul temeinic gândit şi realizat asigură echilibrul interior. Şi, de ce nu, aduce glorie. Iar „orice glorie naşte altă glorie”.

Hotarele istorice este, pe lângă o lectură agreabilă, o carte necesară pentru cine doreşte să nu se piardă în nisipul mişcător al lumii.

(„Familia”, nr. 1, 2016)

Setting

Layout

reset default