„Cuib de litere” de Constantin Pîrîială Doroş

Share

Domnu’ Trandafir din satul de la poalele Mioriţei

O Cronică a tîrgului de provincie, dar nu a sadovenianului loc unde nu se întîmplă nimic, scrie profesorul Constantin Pîrîială Doroş în Cuib de litere, carte compozită, cuprinzând, cum precizează autorul însuşi, „note, observaţii, aprecieri, reportaje, schiţe, cronici, portrete”: toate acestea din şi despre Răducăneni (Roşu, Bazga, Bohotin), tîrgul unui drum în culori, cum se intitulează prima secvenţă a volumului care se deschide în notaţiile atmosferei luminoase a Sărbătorilor de iarnă, un reper temporal şi de suflet al prozatorului-poet: „Mă strecor în CRONICA TÎRGULUI ca un semn al trecerii timpului printre sfinţi şi tradiţii, cu jucării şi dulciuri puse în ghetuţe sau atîrnînd sclipind jucăuş, cu arome de porc sughiţînd Ignatul, cu cîrnaţi înşiraţi pe culmea nemuririi noastre, cu ţuică şi vinuri nobile încununate cu Busuioacă de Bohotin, cu bucuria colindelor tremurate la geamuri, cu pruncul la sîn vestit de magii din copiii noştri «Steaua sus răsare/ ca o taină mare», înălţînd bucuria (…) Aud zurgălăi. Viaţa se îmbracă în alb. Copiii au început să privească pe furiş ferestrele. Porcul se scutură aşezînd mărgelele printre dinţii scrîşnind. Satul se înroşeşte uşor şi miroase a fum. Scriu şi încerc să cobor fulgii sub picioarele mici, sub colindele ridicate pînă la cer «Domn, domn să-nălţăm/ domn, domn să-nălţăm!» (…) Veniţi copii să încălţaţi pragul, să culegeţi merele şi nucile, împletitul colacilor şi număratul banilor! Căutaţi liniştea în candela de sub icoană! «Deschide uşa creştine» să pătrundă lumina pe aripile îngerilor! Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, doar ziua este mai scurtă, mai neliniştită”: în aceste Urări de sărbători şi în colindele lor creşte şi se caută pe sine Constantin Pîrîială Doroş, după spusa Evangheliei: „Mort am fost şi am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat”.

Constantin Pîrîială Doroş scrie în Cuib de litere o proză de notaţie care adună „gînduri răzleţe”, poeme în proză, dezvăluind o sensibilitate specială, distilînd esenţe lirice mai mult decît aspre încorsetări în arhitectura, uneori severă, a discursului narativ: autorul nu povesteşte, ci comunică stări, sentimente, vise luminoase, născute din comuniunea fiinţei cu preajma întotdeauna (aproape) mirifică: „Ruginit se clatină timpul toamna aruncînd frunze peste pămîntul blond şi durerea îşi plimbă paşii din nou roşu. Martori au fost strugurii. Plînsul lor înăuntru se scurgea cînd acru, cînd dulce, neştiind dacă-i toamnă sau iarnă sau lup cînd lupii nu şi-au mai măsurat vocea de cînd eram copil, spînzuratul în corn pe cărarea neprihănită a umbrei (…) Va veni primăvara, voi trage frunzele de urechi să le leg de raze, să le strîng într-un nod de fericire, verde, de mult mustit cernut prin lumină (…) Am văzut o urmă pe zăpadă. Se mişca. Avea viaţă, picioare, mîini, ochi, gură. Se vedea şi aerul mişcîndu-se cald. S-a ridicat şiroind, scuturînd cu nasul fularul fiert de dorinţi. Era un om de zăpadă care visa”. În fond, Constantin Pîrîială Doroş „povesteşte” lumea sa interioară, cu „personaje” asemeni femeii „înşelate de vise” şi omului de zăpadă care visează, şi el; schiţele şi poemele în proză din Drum în culori, cea mai amplă secţiune a cărţii, trasează firul unei autobiografii reconstituite în instanţa memoriei în metaforă şi lirism, începînd cu evocarea vîrstei de aur din Doroşcani, satul „cu oameni buni”; întîmplările de atunci sînt proiecţia unui film în sat, pe care l-a văzut prin geam întrucît n-a avut bani pentru biletul de intrare şi ratarea plecării într-o tabără din lipsa încălţărilor: tonul relatării nu lasă loc resentimentelor sau frustrărilor, personajul-narator (re)văzîndu-le cu un ochi amuzat-duios. Autobiografia din Drum în culori continuă cu evocarea anilor de gimnaziu şi, mai ales, cu notaţiile din vremea cît va fi fost profesor şi director la şcoala din Roşu; protagonişti sînt copiii, care îl aplaudă cînd descarcă în curtea şcolii „o căruţă de televizoare” – calculatoarele care vor înfiinţa un „laborator de informatică” (o probă, nu-i aşa?, pentru „dosarul Microsoft” din irealitatea noastră imediată!) –, copiii, cu ochii între ecranul calculatorului şi cireşul din curtea vecinei şi care, apoi, aşteaptă să plece „cu microbuzul vieţii” la Iaşi. Rudă de suflet cu Domnu’ Trandafir, afirmîndu-şi, nu fără orgoliu, harul şi menirea – profesorul „se naşte, nu se face” şi „nu oricine ştie să poarte catalogul”, spune directorul şcolii din Roşu –, Constantin Pîrîială Doroş scrie în Drum în culori poveşti pentru cei mici şi pentru cei mari care şi-au păstrat sufletul de copil (povestea toporaşului, a viorelelor şi a lăcrămioarei), nu-şi ascunde amărăciunea cînd compară atunci cu acum în şcoala românească („Atunci se dădea examen de capacitate şi se promova la liceu cu note peste cinci, nu cu unu şi doi ca acum”), descrie în „compuneri” şi „jurnale” de călătorie excursii cu elevii la Iaşi (iată notaţiile după o asemenea călătorie: „A fost o zi ca o poveste cu cireşe la urechi, cu buze mustind de sucul dulce-acrişor de căpşuni, cu fete frumoase furate de zmei prin păduri de argint şi de aur, cu viţei cu botul umed şi miros de lapte alb şi călduţ”), laHuşi, la bîlci, împreună cu „tataia”, face „reportaje” de la activităţi şcolare sau de la inspecţii de specialitate ori reconstituie geografia locului, a topos-ului, prin hramurile bisericilor din Răducăneni, Bohotin, Bazga. Cuib de litere este cartea unui om deplin şi necondiţionat dedicat şcolii, înzestrat cu talent şi cu un condei sprinten, sensibil pînă la duioşie, atent la tot ce se întîmplă în băncile şcolii şi în visele copiilor de acolo.

În Constantin Pîrîială Doroş stau împreună un poet şi un prozator, lîngă care şi-a găsit locul şi un harnic cititor de literatură; ale poetului sînt textele, în litera şi spiritul lor, iar ale prozatorului şi cititorului sînt portretele din ultimele două secvenţe ale cărţii, Portrete şi Despre cuvinte; portrete de scriitori în vizită la Răducăneni – Lucian Vasiliu „cu sacoul presărat cu piper, cu faţa ovală şi blîndă sub părul uşor ondulat, tapetat cu argint şi cu nopţi de nelinişte”, Constantin Parascan „care nu-şi trăda uşor sentimentele, păşind mai drept, mai scuturat, ca un adevărat manager”, EmilianMarcu „în costum gri, cu trupul apăsat, cu părul sprijinit de ochelari, cu faţa rotunjită”, Valentin Talpalaru „un prieten cuminte”, Ştefan Oprea „cu zîmbetul ştrengar”, George Pîrîu „un cal nărăvaş, un pîrîu cristalin şi zglobiu”, Dionisie Vitcu „neliniştit ca în vîrful cireşului, cu nume de apă pe frunte”, Liviu Apetroaie „un tînăr cu faţă măslinie şi cu versul în buzunarul de la inimă”, Antonio Patraş „cu frunte înaltă de poet, ridicînd discret pleoapele de pe iluzii”, Cassian Maria Spiridon” care a şoptit ca o mîngîiere despre autor, despre oamenii din carte şi despre marea dragoste pentru distinsa Doamnă a scrisului ieşean şi românesc, revista „Convorbiri Literare” – şi, mai ales, des evocatul (şi regretatul) Nicolae Manea din Ţaar bursucilor, „patriarhul” poeţilor din Răducăneni, părintele Pîrîu, pictorul Romică Gaţu, „unul din primii colorişti ai acestor meleaguri”, inginerul Sorin Stoian „un om ascuns în spatele uşilor închise” şi consemnări ale unor cărţi semnate de autorii locului (Elena Olariu, Cezarina Adamescu, Violeta Apătăchioae), între care se pre-numără, iată, şi Constantin Pîrîială Doroş împlinesc sumarul unei cărţi care este (şi) un document al memoriei colective: a celor din Răducăneni, Roşu, Bohotin, Bazga, Doroşcani, din microcosmul nostru unde „se întrepătrund cele două civilizaţii, rurală şi urbană”: Constantin Pîrîială Doroş face un dar preţios cititorului său în Cuib de litere: omul de Răducăneni , cum îl numeşte, „nici de şes şi nici de munte, aşezat domol ca dealurile, dulce ca mustul din fructe şi uneori aprins ca ţuica din cazane”.

(„Cronica veche”, nr. 5 (52), mai 2015)

Setting

Layout

reset default