„Confesiuni improvizate” de Alex Vasiliu

Share

Chiar dacă dialogurile lui nu erau interviuri pur şi simplu, ci dezbateri de idei pe o temă prestabilită, nu se poate ca, parcurgând un volum actual de interviuri propriu-zise, să nu te poarte gândul spre Platon, părintele absolut al dialogului, de la care vor fi învăţat arta conversaţiei toţi cei ce se încumetă să cultive genul cel mai pretenţios din publicistică – interviul. Şi învăţând vor fi reţinut că această artă nu e scop în sine, că finalitatea ei este descoperirea adevărului şi comunicarea lui către cei dornici să-l afle. A rămas exemplară, în acest sens, figura spiritualizată a lui Socrate – învăţătorul lui Platon –, care nici în faţa morţii nu a renunţat la dreptul său de a dialoga şi de a căuta adevărul prin dialog. În una din cele zece cărţi ale sale „Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”, apreciind faptul că Platon a creat în proza greacă dialogul literar ca gen de sine stătător şi că nimeni nu l-a egalat ca elevaţie a gândirii şi ca măiestrie a expresiei, Diogene Laertius sublinia ideea că el, Platon, a ridicat pe treapta cea mai înaltă arta de a vorbi, de a susţine o temă prin întrebări şi răspunsuri. Pentru jurnalistul care se doreşte specialist în genul interviului modelul Dialogurilor lui Platon este punctul de plecare fără de care arta conversaţiei n-ar putea atinge niciodată un înalt nivel al măiestriei şi culturii. Venind mai aproape de genul propriu-zis al interviului, ca formă eficientă şi plăcută a comunicării interumane, nu putem evita precizarea că la originea lui stă unul dintre cei mai reprezentativi umanişti ai Renaşterii – Pico della Mirandola, care a folosit pentru prima dată termenul de intervista. Nu fac întâmplător această trimitere la unul dintre cei mai distinşi membri ai Academiei platonice florentine; o fac pentru că volumul cuprinde interviuri cu personalităţi creatoare, creaţia fiind principala lor preocupare şi raţiune de a fi. Toţi, fără excepţie, prin creaţie şi-au edificat propria personalitate, ilustrând parcă principiul formulat de marele umanist: „Tu, omule, propriul tău plăsmuitor şi sculptor”, principiu ce se opunea concepţiei Evului Mediu despre om şi despre valoarea creaţiilor lui. „Nu există pe pământ nimic mai mare decât omul şi nimic mai mare în om decât mintea şi sufletul…”

În jurnalistica modernă, primul profesionist care a practicat interviul se spune că ar fi fost americanul James GordonBennet, fondatorul lui „NewYorkHerald”, iar la noi, – dacă ar fi să-i amintim pe înaintaşii care au impus genul, ar trebui să vorbim despre convorbirile economice ale lui Ion Ghica, despre interviurile lui IonValerian publicate în paginile revistei „Viaţa românească” între 1926 şi 1939 sau despre cele ale lui Felix Aderca din „Vremea” anului 1937,adunate apoi în volumul „Mărturia unei generaţii”. Acestea din urmă, cel puţin, sunt reţinute de istoria jurnalisticii româneşti, dar şi de istoria literaturii ca acte de presă definitorii pentru orientarea filosofică a unei generaţii şi ca mărturii de creaţie ale unor personalităţi marcante ale perioadei respective. L-am nedreptăţi pe Ion Biberi dacă nu am aminti , printre reliefurile distincte ale genului, ampla sa anchetă din 1946 intitulată „Lumea de mâine”. Există, în istoria interviului românesc, exemple privind relaţia strânsă dintre acest gen publicistic şi literatura propriu-zisă. Dau un singur exemplu: Ecaterina Oproiu a susţinut, într-o vreme, în „Contemporanul” o rubrică de interviuri care se bucurau de aprecierea cititorilor. Câteva dintre acestea au fost apoi asamblate într-o piesă de teatru intitulată chiar „Interviu”, mult jucată pe scenele româneşti prin anii ’70. Şi la Iaşi există un număr însemnat de publicişti şi scriitori care s-au remarcat prin exerciţiul constant al genului, atât în presa scrisă cât şi în audio-vizual şi care şi-au adunat apoi în volume interviurile realizate. Grigore Ilisei şi Constantin Coroiu sunt primele nume care-mi ies în cale, iar printre cei despre care trebuie să vorbim la timpul prezent se numără Călin Ciobotari, Lucian Vasiliu şi, evident, Alex Vasiliu, autorul volumului Confesiuni improvizate, în curs de apariţie, la Junimea, care ne prilejuieşte aceste însemnări.

Cine va citi acest volum se va simţi – cum şi eu m-am simţit citindu-l – ca într-o cetate fermecată, învăluit din toate părţile de idei grave, de sunete armonioase, de culori încântătoare, de ritmuri de dans şi de replici celebre de teatru, de imagini din spectacole şi filme, de metafore poetice şi, peste toate, de chipuri luminoase, de frunţi nimbate de gânduri, adică de personalităţi distinse ale culturii, ale artei, ale creaţiei – o adevărată galerie de artişti şi de tipuri umane remarcabile. Rareori poţi avea norocul să întâlneşti, adunate la un loc, atâtea personalităţi, atâţia oameni dăruiţi de Dumnezeu cu harurile cele mai alese; rareori într-o singură carte se adună – ca în acest volum – o asemenea diversitate de opinii, de forme de gândire şi de expresie intelectuală, culturală, artistică, poetică, etc. cum aflăm în volumul de interviuri al lui Alex Vasiliu. Deşi muzicolog prin formaţie, autorul nu-şi restrânge preocupările – cum s-ar putea crede – la sfera muzicii, ci abordează parteneri de dialog din toate sferele creaţiei, dovedind astfel o multilaterală capacitate de a provoca şi susţine dezbateri intelectuale de ţinută, elevate, profunde, incitante. Cu un filosof de talia lui Andrei Pleşu, de pildă, discuţia este inteligent condusă spre o problematică şi gravă şi foarte actuală, cum ar fi globalizarea sau abuzul actual de informaţie, care e pur şi simplu toxic şi care tinde să sufoce şi să anuleze gândirea proprie; sau condiţia actuală a intelectualităţii româneşti („Într-o ţară în care intelectualii nu sunt respectaţi, în care elitele sunt dispreţuite, şi intelectualii şi elitele se ofilesc”); sau opoziţia dintre cultura clasică şi cultura „pop”; sau media românească actuală; sau „epoca foiletonistică” în care trăim. Alex Vasiliu îl provoacă mereu pe filosof cu întrebări incitante, de cunoscător şi gânditor autorizat, calificat, iar din ceea ce spune Andrei Pleşu – cu farmecu-i cunoscut, multe ar fi de reţinut; notez însă doar fraza finală: „Cred că nimic din ceea ce facem fără bucurie nu contează”.

Am reţinut doar un exemplu, dar sunt atâtea, în acest volum, care ar trebui menţionate, reţinute, citate, încât, dacă am face-o, ne-ar trebui prea multe pagini. Facem, de acea, doar precizarea de ordin general că toate dialogurile sunt remarcabile, bogate în idei, agreabile, capabile să ne reveleze personalitatea complexă a celor intervievaţi, să fie portrete în mişcare, să ne ofere date esenţiale despre evoluţia în ţară şi pe mapamond a unor creatori care, prin valoarea creaţiilor lor, fac cunoscute în lume calităţile funciare ale poporului român. Îi am în vedere astfel mai ales pe marii muzicieni intervievaţi de Alex Vasiliu – pe Dan Grigore şi Nicolae Herlea, pe Angela Gheorghiu şi Viorica Cortez, pe David Ohanesian – dar şi pe criticul de artă Dan Hăulică, pe coregraful Gigi Căciuleanu, dar şi pe regizorii Alexa Visarion, Andrei Şerban şi Radu Gabrea, pe artiştii plastici Dragoş Pătraşcu şi Liviu Suhar, pe scriitorii Emil Brumaru, Mariana Codruţ şi Norman Manea; acestora li se alătură alţi câţiva muzicieni recunoscuţi şi preţuiţi în ţară şi în lume: soprana de coloratură dramatică Nelly Miricioiu, dirijorul şi managerul Ovidiu Bălan, celebrul manager de operă Ioan Hollender, pianiştii Adriana Bera şi Vlad Iftinca, solistele Ruxandra Donose, Leontina Văduva şi Teodora Gheorghiu, precum şi actorul de teatru şi film Dorel Vişan. Volumul acesta e alcătuit de autorul său ca un rezultat firesc al unor ani de muncă la televiziune, muncă efectuată cu conştiinţa profesională că valorile pe care le avem trebuie cunoscute de publicul actual, dar şi de viitorime, astfel încât interviurile sale sunt mărturii ce vor vorbi multor generaţii viitoare despre personalităţile care ne fac azi cinste în lume. Apreciind încă o dată remarcabilele calităţi profesionale ale autorului, solida şi multilaterala sa pregătire, care îl ajută să circule cu dezinvoltură şi cu prestanţă intelectuală în varii zone ale culturii, provocând dialoguri substanţiale, dinamice, elevate cu reprezentanţii cei mai autorizaţi, cei mai creativi şi, în ultimă instanţă, cei mai preţui ţi pentru contribuţia lor la tezaurul culturii şi artelor naţionale şi universale, încheiem aceste însemnări recomandând cu căldură volumul lui Alex Vasiliu tuturor celor ce trăiesc sub zodia neliniştii şi curiozităţii, a dorinţei de a afla şi de a comunica, de ase întreba şi de a căuta răspunsuri, cunoscut fiindu-ne faptul că „omul s-a născut şi trăieşte sub zodia anxioasă a întrebării”.

(„Cronica veche”, nr. 5 (52), mai 2015)

5)

Setting

Layout

reset default