„Cerşetorul de foc” de George Pîrîu„Cerşetorul de foc” de George Pîrîu„Cerşetorul de foc” de George Pîrîu

Share

Elegii pentru umbra sprijinită în apus

Fără zgomote de fond, în deplină discreţie şi decenţă, cu orgoliul valorii propriei poezii neascuns, însă, într-o smerenie searbădă, George Pîrîu ajunge, cu Cerşetorul de foc (Editura Junimea, 2014), la a patra sa carte de poezie, continuînd o aventură lirică începută cu Oul împuşcat (1996), Tălpile timpului (1999) şi Riduri pe ochi (2013). Poezia lui George Pîrîu e de partea inimii, a zborului, a identificării cu ploile blînde şi cu sufletul pămîntului: “Despre cursul pîrîului/ Am vorbit cu frunzele/ Plopului bătrîn copleşit de coajă/ Ţinut vertical/ De vînturile ce bat/ Din toate părţile/ Ştiau de ascunsul gîndurilor/ Naşterii trupului meu/ Despre degete, ochi, tălpi/ Sufletul mi-a crescut/ Odată cu aburii tremurători/ Din primăvara pămîntului/ Părinţilor mei/ Muzica zborului/ Mi-a ţinut auzul curat/ Stropii ploilor blînde/ Conturul inimii din care să curg” (Naştere). În această logică a unei dominatoare paradigme de sensibilitate neoromantice, tema-pivot din Cerşetorul de foc rămîne erosul, în sugestii de o remarcabilă delicateţe, avînd conştiinţa surpării într-un decor (aproape) cernit, cu imaginea unui clopot albastru, care distilează trăirea în tuşe fine: “Cînd toamna/ Îşi vopseşte-n roşu coama/ Şi vîntu-i smulge sufletul de frig/ M-aşez şoptind la vatra ta ca rana/ Şi simt cum flăcări vii/ Se sting/ Pe pleoapa-ţi se aşază noapte/ Şi ochii o să-ţi văd tîrziu/ Se-îneacă visu-n negre ape/ Şi-n jur pămîntul e pustiu/ S-or naşte fulgi/ Din clopotul albastru/ Şi anii ţi se scurg pe trup/ Eu voi tăcea o toamnă lungă/ Fiindcă secundele-mi/ Se rup” (Amară toamnă). Erosul din poezia lui George Pîrîu e la amiază, în vremea cînd bruma se poate transforma în rouă, cu un apăsat sentiment al (pe)trecerii fiinţei, care nu-i dă spaime şi nu creează, în limbajul poetic, imagini expresioniste: o doar nelinişte – “sticla, spartă a neliniştii”, cum spune în poemul Ascunderea visului -, cu teama apusului, lipsa visării şi, deopotrivă, în interogaţia activă adresată lumii şi sinelui: “Inşiră-ţi, timpule, secundele/ Mai încet/ Risipeşte-mi teama apusului/ Lasă-mi degetele drepte/ Să-ţi sculptez faţa/ Ca unui prieten/ Lasă-mi mintea/ Să-mi strîng la piept/ Visele/ Să le pot dărui/ Lasă-i iubitei răsuflarea fierbinte/ Să mă pot încălzi/ Linişteşte panta/ Pe care-mi car desagii”(Rugă).

Dacă neliniştea este starea atoatedominatoare în care se năruie visul mîngîierilor trecute (“Nu mai vii/ Printre vii/ Ascunsă în şoaptă”, scrie poetul în Vis), alternativa se fixează în două simboluri cu o mare forţă de sugestie: zborul calului alb şi povestea de demult a lui Pygmalion îndrăgostit de statuia creată chiar de el. Hergheliile din poemele lui George Pîrîu sînt ale cailor solari: “Dimineaţa/ Mi-a aşezat o prismă/ În faţa ochilor/ Şi caii din herghelia mea/ S-au transformat/ În curcubeu/ Unind două dealuri înverzite/ Tu şi eu/ Nepăscute/ Fără urme” (Pacea cailor); tot astfel, iubita, prezenţa în absenţă e aşteptată să vină “pe calul alb”, dorul “albastru” cheamă hergheliile de pe dealuri, identificînd iubita între mînjii lor (“Am trimis/ Herghelia să te caute/ Să-ţi prind începutul în nări/ Pămîntul îmbracă aerul/ În aburii dimineţii/ Coborîi din munţii/ Gîndului meu/ Spre izvor neînceput/ Viorile florilor/ Făureau arcuşuri/ Din părul coamei tale/ Se văitau copacii/ În picurii toamnei/ Ţinînd scurgerii timpului/ Ritmul” – Chemări prin aburi), caii solari se înhamă “la carul mare”, cum se spune în Naştere tîrzie, iar coamele lor înzăpezite se desenează “pe nori”: nimic din simbolistica htoniană a calului psihopomp, călăuză a sufletului spre lumea de dincolo: dimpotrivă, calul solar din lirica lui GeorgePîrîu e simbolul izbînzii asupra morţii şi a regăsirii vîrstei de aur în superbia albului şi a coroanei împletite din sînziene: “Poate încăpea/ O herghelie pe pajiştea inimii tale/ Îşi vor scutura coamele înzăpezite/ Vor necheza chemîndu-te înlăuntru/ Unde regină vei purta coroana/ Împletită din sânziene/ Vor face cerc în jurul tău/ Să cobori pe treptele ochilor blînzi/ Ca nişte ferestre adînci/ Să-ţi priveşti chipul/ Îmbrăcat în sărutări fierbînd”(Oare).

Povestea sculptorului cipriot Pygmalion care s-a îndrăgostit de statuia din fildeş are un final în bucurie şi, deopotrivă, în tristeţe: după ce Afrodita va fi dat încuviinţarea ca statuia să devină femeie şi să se căsătorească cu Pygmalion, fiul lor se va numi, iată, Pathos care înseamnă suferinţă. În Cerşetorul de foc e povestea unui alt Pygmalion care a pierdut-o pe Galateea sa (“Stînca/ Aşezată de timp/ În faţa mersului meu scîncea/ Auzul fermecat de muzica şoaptelor/ Mi-a prelungit braţele/ Cu dalta dorinţei/ Şi de atunci îţi caut ca un nebun/ Forma”- Căutare), iar sculptorul-poet îi caută cu pasiune, neîncetat, chipul ascuns în lut: “M- am certat cu lutul/ Fără să tremur/ Să-mi dăruiască/ Trupul tău/ Aşa cum îl ascunzi în tăceri/ Cerul te-a trimis/ În gîndul meu/ Fără promisiunea iubirii/ Aş arde tot/ Să-ţi simt forma/ Să-ţi ascult muzica încordării/ Să-ţi contopesc într-o sferă/ Sufletul/ Să te-arunc în iarbă/ Să te tai în două/ Să ne căutăm jumătăţile” (Dorinţa). Erosul se află în mîngîiere şi (re)facerea formei din jocul degetelor; alteori, Pygmalion o regăseşte pe Galateea în carnea trupului şi mirajul capătă contur real; într-un real al imaginarului, desigur: “Îmi smulg lutul din trup/ Să nu-mi năruie malurile/ Să tremur/ Ascunzîndu-ţi/ Trupul în carnea mea/ Ca un ţipăt/ Îmi ascut degetele/ Să-mi cioplească/ Trăirea/ Copilul din mine/ Îţi va învia pîntecul/ Şi vei avea în urechi/ Tic-tacul inimii mele/ Cîntînd” (Dorinţe). În sfîrşit, “creaţia” poate fi Cenuşăreasa (Poveste) sau se asociază teiului eminescian (Minuni, Flori cu soţ) ori simbolisticii scării lui Iacob (Atingere). În fond, poetul se refugiază în poveste, căutînd izbăvirea în naraţiunile mitologice despre calul alb şi sculptorul antic: găseşte, iată, între două coperţi, singurătatea unei trăiri interioare mistuitoare.

Poetul din Cerşetorul de foc are un şevalet: “Mă tem de ploile grele / Nu mai sunt frunze să le oprească/ Şi-mi udă cuvintele/ Nu mai am linişte/ Somnul l-am fugărit afară din casă/ Dorul caută printre foi/ Şevaletul s-a umplut/ Cu imaginea ta/ Culorile nu mai au loc” (Obosit). Numai că imaginea iubitei prinde contur într-un joc aproape violent al culorilor fauve: toamna e roşie, de un roşu aprins, are, spune poetul-pictorul, o “coamă roşie”, verdele e viu, dar bruma îl arde, gîndul arde pe rug, iar primăvara îşi coace cireşele pe buzele iubitei, umbra celei absente “înroşeşte sărutări”, în chilia aşteptării cărbuni roşii ard degetele, vatra e mereu cu jăratec şi cuvintele iau foc, pieptul răsuflă foc, înlăuntru aflîndu-se “topitoria sufletului”, iubita vine pe un drum trasat cu “semne roşii” etc. Dincolo de cîteva erori de tipar, cu lipsă sau exces de diacritice, destul de numeroase şi supărătoare şi de lungimea cuprinsului (cartea se putea încheia la pagina 119), poezia lui GeorgePîrîu din Cerşetorul de foc scrie pe şevalet, în complementaritate cu desenele Ionelei Mihuleac din ciclul “Transferuri”, care ilustrează volumul, pe rugul aprins al erosului şi pe jăratecul cuvintelor şoptite singurătatea celui care îşi mută viaţa “pe tabla de şah”. În şahul etern al pasiunii şi surpării acesteia.

 

(„Cronica veche”, nr. 11 (46), noiembrie 2014)

 

Elegii pentru umbra sprijinită în apus

Fără zgomote de fond, în deplină discreţie şi decenţă, cu orgoliul valorii propriei poezii neascuns, însă, într-o smerenie searbădă, George Pîrîu ajunge, cu Cerşetorul de foc (Editura Junimea, 2014), la a patra sa carte de poezie, continuînd o aventură lirică începută cu Oul împuşcat (1996), Tălpile timpului (1999) şi Riduri pe ochi (2013). Poezia lui George Pîrîu e de partea inimii, a zborului, a identificării cu ploile blînde şi cu sufletul pămîntului: “Despre cursul pîrîului/ Am vorbit cu frunzele/ Plopului bătrîn copleşit de coajă/ Ţinut vertical/ De vînturile ce bat/ Din toate părţile/ Ştiau de ascunsul gîndurilor/ Naşterii trupului meu/ Despre degete, ochi, tălpi/ Sufletul mi-a crescut/ Odată cu aburii tremurători/ Din primăvara pămîntului/ Părinţilor mei/ Muzica zborului/ Mi-a ţinut auzul curat/ Stropii ploilor blînde/ Conturul inimii din care să curg” (Naştere). În această logică a unei dominatoare paradigme de sensibilitate neoromantice, tema-pivot din Cerşetorul de foc rămîne erosul, în sugestii de o remarcabilă delicateţe, avînd conştiinţa surpării într-un decor (aproape) cernit, cu imaginea unui clopot albastru, care distilează trăirea în tuşe fine: “Cînd toamna/ Îşi vopseşte-n roşu coama/ Şi vîntu-i smulge sufletul de frig/ M-aşez şoptind la vatra ta ca rana/ Şi simt cum flăcări vii/ Se sting/ Pe pleoapa-ţi se aşază noapte/ Şi ochii o să-ţi văd tîrziu/ Se-îneacă visu-n negre ape/ Şi-n jur pămîntul e pustiu/ S-or naşte fulgi/ Din clopotul albastru/ Şi anii ţi se scurg pe trup/ Eu voi tăcea o toamnă lungă/ Fiindcă secundele-mi/ Se rup” (Amară toamnă). Erosul din poezia lui George Pîrîu e la amiază, în vremea cînd bruma se poate transforma în rouă, cu un apăsat sentiment al (pe)trecerii fiinţei, care nu-i dă spaime şi nu creează, în limbajul poetic, imagini expresioniste: o doar nelinişte – “sticla, spartă a neliniştii”, cum spune în poemul Ascunderea visului -, cu teama apusului, lipsa visării şi, deopotrivă, în interogaţia activă adresată lumii şi sinelui: “Inşiră-ţi, timpule, secundele/ Mai încet/ Risipeşte-mi teama apusului/ Lasă-mi degetele drepte/ Să-ţi sculptez faţa/ Ca unui prieten/ Lasă-mi mintea/ Să-mi strîng la piept/ Visele/ Să le pot dărui/ Lasă-i iubitei răsuflarea fierbinte/ Să mă pot încălzi/ Linişteşte panta/ Pe care-mi car desagii”(Rugă).

Dacă neliniştea este starea atoatedominatoare în care se năruie visul mîngîierilor trecute (“Nu mai vii/ Printre vii/ Ascunsă în şoaptă”, scrie poetul în Vis), alternativa se fixează în două simboluri cu o mare forţă de sugestie: zborul calului alb şi povestea de demult a lui Pygmalion îndrăgostit de statuia creată chiar de el. Hergheliile din poemele lui George Pîrîu sînt ale cailor solari: “Dimineaţa/ Mi-a aşezat o prismă/ În faţa ochilor/ Şi caii din herghelia mea/ S-au transformat/ În curcubeu/ Unind două dealuri înverzite/ Tu şi eu/ Nepăscute/ Fără urme” (Pacea cailor); tot astfel, iubita, prezenţa în absenţă e aşteptată să vină “pe calul alb”, dorul “albastru” cheamă hergheliile de pe dealuri, identificînd iubita între mînjii lor (“Am trimis/ Herghelia să te caute/ Să-ţi prind începutul în nări/ Pămîntul îmbracă aerul/ În aburii dimineţii/ Coborîi din munţii/ Gîndului meu/ Spre izvor neînceput/ Viorile florilor/ Făureau arcuşuri/ Din părul coamei tale/ Se văitau copacii/ În picurii toamnei/ Ţinînd scurgerii timpului/ Ritmul” – Chemări prin aburi), caii solari se înhamă “la carul mare”, cum se spune în Naştere tîrzie, iar coamele lor înzăpezite se desenează “pe nori”: nimic din simbolistica htoniană a calului psihopomp, călăuză a sufletului spre lumea de dincolo: dimpotrivă, calul solar din lirica lui GeorgePîrîu e simbolul izbînzii asupra morţii şi a regăsirii vîrstei de aur în superbia albului şi a coroanei împletite din sînziene: “Poate încăpea/ O herghelie pe pajiştea inimii tale/ Îşi vor scutura coamele înzăpezite/ Vor necheza chemîndu-te înlăuntru/ Unde regină vei purta coroana/ Împletită din sânziene/ Vor face cerc în jurul tău/ Să cobori pe treptele ochilor blînzi/ Ca nişte ferestre adînci/ Să-ţi priveşti chipul/ Îmbrăcat în sărutări fierbînd”(Oare).

Povestea sculptorului cipriot Pygmalion care s-a îndrăgostit de statuia din fildeş are un final în bucurie şi, deopotrivă, în tristeţe: după ce Afrodita va fi dat încuviinţarea ca statuia să devină femeie şi să se căsătorească cu Pygmalion, fiul lor se va numi, iată, Pathos care înseamnă suferinţă. În Cerşetorul de foc e povestea unui alt Pygmalion care a pierdut-o pe Galateea sa (“Stînca/ Aşezată de timp/ În faţa mersului meu scîncea/ Auzul fermecat de muzica şoaptelor/ Mi-a prelungit braţele/ Cu dalta dorinţei/ Şi de atunci îţi caut ca un nebun/ Forma”- Căutare), iar sculptorul-poet îi caută cu pasiune, neîncetat, chipul ascuns în lut: “M- am certat cu lutul/ Fără să tremur/ Să-mi dăruiască/ Trupul tău/ Aşa cum îl ascunzi în tăceri/ Cerul te-a trimis/ În gîndul meu/ Fără promisiunea iubirii/ Aş arde tot/ Să-ţi simt forma/ Să-ţi ascult muzica încordării/ Să-ţi contopesc într-o sferă/ Sufletul/ Să te-arunc în iarbă/ Să te tai în două/ Să ne căutăm jumătăţile” (Dorinţa). Erosul se află în mîngîiere şi (re)facerea formei din jocul degetelor; alteori, Pygmalion o regăseşte pe Galateea în carnea trupului şi mirajul capătă contur real; într-un real al imaginarului, desigur: “Îmi smulg lutul din trup/ Să nu-mi năruie malurile/ Să tremur/ Ascunzîndu-ţi/ Trupul în carnea mea/ Ca un ţipăt/ Îmi ascut degetele/ Să-mi cioplească/ Trăirea/ Copilul din mine/ Îţi va învia pîntecul/ Şi vei avea în urechi/ Tic-tacul inimii mele/ Cîntînd” (Dorinţe). În sfîrşit, “creaţia” poate fi Cenuşăreasa (Poveste) sau se asociază teiului eminescian (Minuni, Flori cu soţ) ori simbolisticii scării lui Iacob (Atingere). În fond, poetul se refugiază în poveste, căutînd izbăvirea în naraţiunile mitologice despre calul alb şi sculptorul antic: găseşte, iată, între două coperţi, singurătatea unei trăiri interioare mistuitoare.

Poetul din Cerşetorul de foc are un şevalet: “Mă tem de ploile grele / Nu mai sunt frunze să le oprească/ Şi-mi udă cuvintele/ Nu mai am linişte/ Somnul l-am fugărit afară din casă/ Dorul caută printre foi/ Şevaletul s-a umplut/ Cu imaginea ta/ Culorile nu mai au loc” (Obosit). Numai că imaginea iubitei prinde contur într-un joc aproape violent al culorilor fauve: toamna e roşie, de un roşu aprins, are, spune poetul-pictorul, o “coamă roşie”, verdele e viu, dar bruma îl arde, gîndul arde pe rug, iar primăvara îşi coace cireşele pe buzele iubitei, umbra celei absente “înroşeşte sărutări”, în chilia aşteptării cărbuni roşii ard degetele, vatra e mereu cu jăratec şi cuvintele iau foc, pieptul răsuflă foc, înlăuntru aflîndu-se “topitoria sufletului”, iubita vine pe un drum trasat cu “semne roşii” etc. Dincolo de cîteva erori de tipar, cu lipsă sau exces de diacritice, destul de numeroase şi supărătoare şi de lungimea cuprinsului (cartea se putea încheia la pagina 119), poezia lui GeorgePîrîu din Cerşetorul de foc scrie pe şevalet, în complementaritate cu desenele Ionelei Mihuleac din ciclul “Transferuri”, care ilustrează volumul, pe rugul aprins al erosului şi pe jăratecul cuvintelor şoptite singurătatea celui care îşi mută viaţa “pe tabla de şah”. În şahul etern al pasiunii şi surpării acesteia.

 

(„Cronica veche”, nr. 11 (46), noiembrie 2014)

 

Elegii pentru umbra sprijinită în apus

Fără zgomote de fond, în deplină discreţie şi decenţă, cu orgoliul valorii propriei poezii neascuns, însă, într-o smerenie searbădă, George Pîrîu ajunge, cu Cerşetorul de foc (Editura Junimea, 2014), la a patra sa carte de poezie, continuînd o aventură lirică începută cu Oul împuşcat (1996), Tălpile timpului (1999) şi Riduri pe ochi (2013). Poezia lui George Pîrîu e de partea inimii, a zborului, a identificării cu ploile blînde şi cu sufletul pămîntului: “Despre cursul pîrîului/ Am vorbit cu frunzele/ Plopului bătrîn copleşit de coajă/ Ţinut vertical/ De vînturile ce bat/ Din toate părţile/ Ştiau de ascunsul gîndurilor/ Naşterii trupului meu/ Despre degete, ochi, tălpi/ Sufletul mi-a crescut/ Odată cu aburii tremurători/ Din primăvara pămîntului/ Părinţilor mei/ Muzica zborului/ Mi-a ţinut auzul curat/ Stropii ploilor blînde/ Conturul inimii din care să curg” (Naştere). În această logică a unei dominatoare paradigme de sensibilitate neoromantice, tema-pivot din Cerşetorul de foc rămîne erosul, în sugestii de o remarcabilă delicateţe, avînd conştiinţa surpării într-un decor (aproape) cernit, cu imaginea unui clopot albastru, care distilează trăirea în tuşe fine: “Cînd toamna/ Îşi vopseşte-n roşu coama/ Şi vîntu-i smulge sufletul de frig/ M-aşez şoptind la vatra ta ca rana/ Şi simt cum flăcări vii/ Se sting/ Pe pleoapa-ţi se aşază noapte/ Şi ochii o să-ţi văd tîrziu/ Se-îneacă visu-n negre ape/ Şi-n jur pămîntul e pustiu/ S-or naşte fulgi/ Din clopotul albastru/ Şi anii ţi se scurg pe trup/ Eu voi tăcea o toamnă lungă/ Fiindcă secundele-mi/ Se rup” (Amară toamnă). Erosul din poezia lui George Pîrîu e la amiază, în vremea cînd bruma se poate transforma în rouă, cu un apăsat sentiment al (pe)trecerii fiinţei, care nu-i dă spaime şi nu creează, în limbajul poetic, imagini expresioniste: o doar nelinişte – “sticla, spartă a neliniştii”, cum spune în poemul Ascunderea visului -, cu teama apusului, lipsa visării şi, deopotrivă, în interogaţia activă adresată lumii şi sinelui: “Inşiră-ţi, timpule, secundele/ Mai încet/ Risipeşte-mi teama apusului/ Lasă-mi degetele drepte/ Să-ţi sculptez faţa/ Ca unui prieten/ Lasă-mi mintea/ Să-mi strîng la piept/ Visele/ Să le pot dărui/ Lasă-i iubitei răsuflarea fierbinte/ Să mă pot încălzi/ Linişteşte panta/ Pe care-mi car desagii”(Rugă).

Dacă neliniştea este starea atoatedominatoare în care se năruie visul mîngîierilor trecute (“Nu mai vii/ Printre vii/ Ascunsă în şoaptă”, scrie poetul în Vis), alternativa se fixează în două simboluri cu o mare forţă de sugestie: zborul calului alb şi povestea de demult a lui Pygmalion îndrăgostit de statuia creată chiar de el. Hergheliile din poemele lui George Pîrîu sînt ale cailor solari: “Dimineaţa/ Mi-a aşezat o prismă/ În faţa ochilor/ Şi caii din herghelia mea/ S-au transformat/ În curcubeu/ Unind două dealuri înverzite/ Tu şi eu/ Nepăscute/ Fără urme” (Pacea cailor); tot astfel, iubita, prezenţa în absenţă e aşteptată să vină “pe calul alb”, dorul “albastru” cheamă hergheliile de pe dealuri, identificînd iubita între mînjii lor (“Am trimis/ Herghelia să te caute/ Să-ţi prind începutul în nări/ Pămîntul îmbracă aerul/ În aburii dimineţii/ Coborîi din munţii/ Gîndului meu/ Spre izvor neînceput/ Viorile florilor/ Făureau arcuşuri/ Din părul coamei tale/ Se văitau copacii/ În picurii toamnei/ Ţinînd scurgerii timpului/ Ritmul” – Chemări prin aburi), caii solari se înhamă “la carul mare”, cum se spune în Naştere tîrzie, iar coamele lor înzăpezite se desenează “pe nori”: nimic din simbolistica htoniană a calului psihopomp, călăuză a sufletului spre lumea de dincolo: dimpotrivă, calul solar din lirica lui GeorgePîrîu e simbolul izbînzii asupra morţii şi a regăsirii vîrstei de aur în superbia albului şi a coroanei împletite din sînziene: “Poate încăpea/ O herghelie pe pajiştea inimii tale/ Îşi vor scutura coamele înzăpezite/ Vor necheza chemîndu-te înlăuntru/ Unde regină vei purta coroana/ Împletită din sânziene/ Vor face cerc în jurul tău/ Să cobori pe treptele ochilor blînzi/ Ca nişte ferestre adînci/ Să-ţi priveşti chipul/ Îmbrăcat în sărutări fierbînd”(Oare).

Povestea sculptorului cipriot Pygmalion care s-a îndrăgostit de statuia din fildeş are un final în bucurie şi, deopotrivă, în tristeţe: după ce Afrodita va fi dat încuviinţarea ca statuia să devină femeie şi să se căsătorească cu Pygmalion, fiul lor se va numi, iată, Pathos care înseamnă suferinţă. În Cerşetorul de foc e povestea unui alt Pygmalion care a pierdut-o pe Galateea sa (“Stînca/ Aşezată de timp/ În faţa mersului meu scîncea/ Auzul fermecat de muzica şoaptelor/ Mi-a prelungit braţele/ Cu dalta dorinţei/ Şi de atunci îţi caut ca un nebun/ Forma”- Căutare), iar sculptorul-poet îi caută cu pasiune, neîncetat, chipul ascuns în lut: “M- am certat cu lutul/ Fără să tremur/ Să-mi dăruiască/ Trupul tău/ Aşa cum îl ascunzi în tăceri/ Cerul te-a trimis/ În gîndul meu/ Fără promisiunea iubirii/ Aş arde tot/ Să-ţi simt forma/ Să-ţi ascult muzica încordării/ Să-ţi contopesc într-o sferă/ Sufletul/ Să te-arunc în iarbă/ Să te tai în două/ Să ne căutăm jumătăţile” (Dorinţa). Erosul se află în mîngîiere şi (re)facerea formei din jocul degetelor; alteori, Pygmalion o regăseşte pe Galateea în carnea trupului şi mirajul capătă contur real; într-un real al imaginarului, desigur: “Îmi smulg lutul din trup/ Să nu-mi năruie malurile/ Să tremur/ Ascunzîndu-ţi/ Trupul în carnea mea/ Ca un ţipăt/ Îmi ascut degetele/ Să-mi cioplească/ Trăirea/ Copilul din mine/ Îţi va învia pîntecul/ Şi vei avea în urechi/ Tic-tacul inimii mele/ Cîntînd” (Dorinţe). În sfîrşit, “creaţia” poate fi Cenuşăreasa (Poveste) sau se asociază teiului eminescian (Minuni, Flori cu soţ) ori simbolisticii scării lui Iacob (Atingere). În fond, poetul se refugiază în poveste, căutînd izbăvirea în naraţiunile mitologice despre calul alb şi sculptorul antic: găseşte, iată, între două coperţi, singurătatea unei trăiri interioare mistuitoare.

Poetul din Cerşetorul de foc are un şevalet: “Mă tem de ploile grele / Nu mai sunt frunze să le oprească/ Şi-mi udă cuvintele/ Nu mai am linişte/ Somnul l-am fugărit afară din casă/ Dorul caută printre foi/ Şevaletul s-a umplut/ Cu imaginea ta/ Culorile nu mai au loc” (Obosit). Numai că imaginea iubitei prinde contur într-un joc aproape violent al culorilor fauve: toamna e roşie, de un roşu aprins, are, spune poetul-pictorul, o “coamă roşie”, verdele e viu, dar bruma îl arde, gîndul arde pe rug, iar primăvara îşi coace cireşele pe buzele iubitei, umbra celei absente “înroşeşte sărutări”, în chilia aşteptării cărbuni roşii ard degetele, vatra e mereu cu jăratec şi cuvintele iau foc, pieptul răsuflă foc, înlăuntru aflîndu-se “topitoria sufletului”, iubita vine pe un drum trasat cu “semne roşii” etc. Dincolo de cîteva erori de tipar, cu lipsă sau exces de diacritice, destul de numeroase şi supărătoare şi de lungimea cuprinsului (cartea se putea încheia la pagina 119), poezia lui GeorgePîrîu din Cerşetorul de foc scrie pe şevalet, în complementaritate cu desenele Ionelei Mihuleac din ciclul “Transferuri”, care ilustrează volumul, pe rugul aprins al erosului şi pe jăratecul cuvintelor şoptite singurătatea celui care îşi mută viaţa “pe tabla de şah”. În şahul etern al pasiunii şi surpării acesteia.

 

(„Cronica veche”, nr. 11 (46), noiembrie 2014)

 

Setting

Layout

reset default