„Ceaţă roşie în Crimeea” de Gabriel Chiriac

Share

Din diverse motive am fost interesat de subiectul Crimeea, şi în contextul în care am făcut mai multe călătorii (cea mai recentă nu mult înainte de „anexarea” la Rusia) acolo, am mers prin localităţi de tot felul, am vorbit cu mulţi oameni despre istoria locurilor, şi de înainte şi de după al doilea război mondial, mai ales despre consecinţele acestei din urmă conflagraţii. Şi din aceste motive, dar şi pentru că re-aduce în atenţia contemporanilor campania vînătorilor de munte români, în condiţii deosebit de grele, am primit cu interes cartea lui Gabriel Chiriac. Despre autor am mai amintit, legat de alte romane istorice ale sale (Iarna cu fulgi de argint, 2009 – totul era pe fundalul României în vremea celui de-al doilea război mondial; şi Leul înaripat – pornind din Parisul vremurilor noastre, de pe Rue Ettiene Marcel, pogoară în trecutul ţării noastre; personajele lui sînt din zbuciumatele timpuri cînd în Kara Bogdania / Bogdania Neagră, cum spuneau turcii Moldovei, domnea Vasile Lupu). Notam atunci documentarea autorului, modul în care „construia” drumul personajelor, şi că aveam de a face cu un prozator de talent, cu limbaj cursiv.

Despre campania armatei române în fosta URSS nu s-au scris cine ştie ce romane recente, nici înainte de 1989 (din motive care ţineau mai ales de politica vremii, dar nu numai), nici după. Poate şi din motive care ţin şi de vremurile noastre şi de „comandamentele” lor… Aşa se face că ne întoarcem, şi în acest caz, la Eclesiast: „şi sînt alţii care nu au pomenire şi au pierit ca şi cum n-ar fi fost” (moto sub care stă această carte dedicată „tuturor Vînătorilor de Munte români căzuţi cu arma în mînă căzuţi […], în special celor 92 de ofiţeri, 103 subofiţeri şi 2551 de soldaţi din capul de pod Chersones”, care, în mai 1944 „s-au sacrificat pentru evacuarea pe mare a camarazilor lor”.

Cam după „reţeta” din Leul înaripat, şi acum „călătorim” prin timp (din al doilea război mondial în 2011) şi spaţiu – din Saigon, în 1954, la Arles, 2011, URSS – 1944, pentru a ne reîntoarce la Saigon şi Arles, la final, cînd Piotr Stavroghin, fost ofiţer GRU – unul dintre atîţia şi atîţia criminali „sovietici” care au ucis oameni fără de număr – despre care „istoria” nu doreşte să-şi mai amintească, îşi primeşte „plata” pentru asasinarea, între atîţia alţii, a locotenentului Alexandru Theodorini. Totul, spune-se în carte, povestit” de un fost vînător de munte, fost membru al Legiunii Străine, fost…, acum bătrîn, bolnav de cancer pulmonar, la Paris, unui tînăr român care voia să scrie o carte despre război. Astfel, sergentul Rancea Flavius, locotenentul Theodorini, Panait, Bădulescu… şi atîţia alţii, cu nume reale ori imaginare se întorc pentru ca, măcar odată, prin călătorind din nou, cu tot cu cele săvîrşite atunci, prin ochii şi sufletele cititorilor acestei cărţi, să nu fi „pierit ca şi cum n-ar fi fost”.

O carte scrisă atractiv pentru cititor, în care ficţiunea şi istoria se îmbină, „vorbind” despre ani pe care parcă nu vrem să îi înţelegem bine cum au fost şi de ce, şi despre oameni care au luptat cu vitejie în numele ţării, al credinţei, principiilor lor, familiilor, iubitelor, copiilor lor. Despre oameni de care avem, la urma urmei, datoria să ne amintim. Măcar din cînd în cînd. Ori cînd ne amintim de Pactul Molotov – Ribbentrop (ale cărui urmări se văd şi azi nu doar în ce priveşte România, abordate diferit funcţie de cum au ştiut ţările implicate să se situeze în planul discuţiilor / împrejurărilor diplomatice, politice şi economice), tratat pînă azi cu neputinţă ori lipsă de insistenţă de conducătorii şi diplomaţii noştri. Ori de zile ca 26 iunie 1940, orele 22, cînd Molotov a înmînat lui Gh. Davidescu, ministrul plenipotenţiar pentru afacerile externe ale României, nota prin care cerea „restituirea Basarabiei”, care implica „în mod organic cedarea unei părţi din Bucovina” ori cînd…

 

(Marius Chelaru, „Convorbiri literare”, nr. 2, februarie 2015)

Setting

Layout

reset default