Viziunea transdisciplinară ca revoluţie a gândirii filosofice contemporane

Share

Noua carte a lui Marian Victor Buciu dedicată filosofului şi fizicianului Basarab Nicolescu, apărută anul trecut la Editura Junimea, are o structură tripartită menită să surprindă trei aspecte ale gânditorului parizian de origine română: în prima parte, universitarul craiovean se opreşte asupra relaţiei dintre fizica cuantică şi filosofia lui Basarab Nicolescu, (capitolul Fiinţa post-cuantică), a modului în care defineşte diferenţa esenţială dintre ceea ce este real şi ceea ce numim realitate (Înspre realitate), dar şi a interpretării pe care o dă fizicianul concepţiei lui Jakob Böhme despre lume în raport cu ştiinţa modernă (După Jakob Böhme). În acest fel, lectorul este pregătit pentru a înţelege, după parcurgerea primelor trei capitole ale primei părţi, modul în care viziunea transdisciplinară despre lume (capitolul Transdisciplinaritatea: o metodologie ştiinţifico-filosofico-poetică) valorifică datele ştiinţei moderne, cu filosofia ştiinţei şi cu subtilitatea gândirii de tip poetic (pe care Basarab Nicolescu o exersează cu măiestrie în Teoreme poetice (1994), chiar dacă nu este vorba despre poezie, ci despre acele aspecte ale gândirii transdisciplinare care sunt raţionale, dar nu şi raţionalizabile). „Rodul (re)cunoaşterii prin medierea creatoare a fost cartea sa Teoreme poetice, o altă expresie a matematicii poetice a lui Solomon Marcus, autor confin în ordine biografică. Deşi îşi declină statutul de poet, în sens strict, «specializat», nu şi în sens larg, unde poeticul bântuie inspirat(or), fizicianul, cuantic, teoretic şi hermeneutul unor poeţi rămânând preocupat îndeosebi de «idee şi sens»”, remarcă în acest sens Marian Victor Buciu.

În capitolul conclusiv al primei părţi (Basarab Nicolescu şi momentul actual al transdisciplinarităţii), demersul analitic porneşte de la conceptul care stă la baza viziunii transdisciplinare despre lume şi despre cunoaştere – cel de nivel de realitate: „Nivelurile de Realitate apar învăluite pentru Pauli, existente în fapt la Jung, nu şi la Lupasco, dar aceste trei concepţii permit, nu ştiu dacă doar luate împreună sau şi separat, transdisciplinaritatea. Un nou model sau o nouă idee de realitate se desprinde la Jung, Pauli, Lupasco. Un nou pact subiect-obiect, ştiinţă-religie, fizică-metafizică, cauzal-acauzal. Există totodată înţelegeri de diferite niveluri. Interpretarea este «finită», de aceea Umberto Eco este contestat întrucât a considerat-o infinită. De fapt, Eco a revenit şi chiar a limitat-o, în I limiti dell’ interpretazione (1990)”. Alături de Wolfgang Ernst Pauli, Carl Gustav Jung şi Stephane Lupasco sunt luaţi în considerare şi Werner Heisenberg (acest „profet al lumii noi” după cum îl numeşte Basarab Nicolescu pe autorul Manuscrisului din 1942) şi preotul catolic Thierry Magnin (ce este un promotor al complementarităţii disciplinelor şi afirmă explicit absurditatea separării acestora) în discuţia despre gânditori care într-un fel sau altul au „anticipat” viziunea transdisciplinară. Subcapitolul ultim, intitulat Aplicaţiile transdisciplinarităţii, este extrem de interesant prin faptul că inventariază atât poeţii (Adonis, Roberto Juarroz, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Horia Stamatu, Mircea Ciobanu, Stelian Oancea), prozatorii (Mircea Eliade, Vintilă Horia, L. M. Arcade, Constantin Ciopraga), criticii literari (Eugen Simion, Pompiliu Crăciunescu), filosofii (Stephane Lupasco, Lucian, Blaga, Matila Ghyka, Emil Cioran, H. R. Patapievici) care rezonează atât cu gândirea de tip transdisciplinar, cât şi acei poeţi şi artişti plastici (René Daumal, Michel Camus, André Chouraqui, René Berger, Claude Louis-Combet, Sarane Alexandrian) care prin opera lor „ilustrează” noutatea şi actualitatea gândirii transdisciplinare. În aceeaşi categorie de spirite creatoare transdisciplinare se înscriu şi regizori de renume mondial ca Peter Brook – cel care înţelege tradiţia ca „forţă revoluţionară” şi Andrei Şerban, pe care Basarab Nicolescu îl numeşte „fratele meu spiritual”, precum şi George Banu („strălucitul om de teatru şi bunul meu prieten George Banu”, după cum îl descrie părintele transdisciplinarităţii).

În partea a doua a volumului, Marian Victor Buciu se opreşte iniţial asupra modului în care Basarab Nicolescu receptează poezia lui Ion Barbu (capitolul Basarab Nicolescu şi lectura poeziei lui Ion Barbu) în celebra carte ce a reprezentat un moment de cotitură în exegeza barbiană: Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968 (ediţia a II-a, 2004; ediţia a III-a, 2013). Dacă geometria şi poezia se aseamănă printr-o „anumită simbolistică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”, cosmologia poetului Ion Barbu – aşacum reiese din poemul Oul dogmatic – este o replică la păcatul originar din concepţia iudaico-creştină ca ontologie apofatică şi ca nostalgie a increatului. Deşi se opune dogma creştină, cosmologia barbiană este una solară în centrul căreia se află androginul reprezentat simbolic de Mercur, ce ocupă un loc central în cosmologia volumului Joc secund. Pe de altă parte, în subcapitolul următor, Mutaţii ştiinţifico-poetice, cercetătorul craiovean se concentrează pe teoremele poetice înţelese ca „loc de întâlnire între fizica cuantică, Filosofia Naturii şi expresia interioară”, după cum le defineşte însuşi autorul lor. Aşadar un raport simultan triplu: „ştiinţă, filozofie şi un limbaj al subiectului, al eu-lui, care face (poein, în greacă) textul, dezvăluindu-i poeticul”, conchide Marian Victor Buciu. Realitate, libertate, raţiune, ştiinţă şi tradiţia, sensul, binarul, (in-)determinismul, cosmodernitate, poezie, confuzie, trialectică, terţ ascuns – sunt numai câteva din cuvintele-cheie care definesc transdisciplinaritatea şi cărora Basarab Nicolescu le adaugă un nou înveliş semantic în cartea sa din 1994.

Nu în ultimul rând, merită semnalat că în carte apar mai multe portrete expresive, cum este, spre exemplu, chiar acesta: „E simptomatic faptul că Basarab Nicolescu nu ca om de ştiinţă se defineşte îndeosebi (nici nu se renegă, desigur, se recunoaşte cu suficientă tărie), dar ca «scriitor european», unul trilingv, în română, franceză, engleză. Gândirea, iar nu tehnica artei, primită sub semnul larg al (trans)poeticului, îl absoarbe, s-ar spune, vertiginos, ca pe o conştiinţă barocă, dar nu nefixată, din contra, obstinată, într-un anume sens chiar fanatică. Basarab Nicolescu este un obstinat al rigorii în gândire şi limbaj. Un spirit conceptualist, dar unul (trans?)lucid, hiper-intuitiv, inspirat pe o cale revelatoare. În materie de cunoaştere, nutreşte convingerea unei anume, precise, superiorităţi a poeticului, în detrimentul ştiinţificului. Poeticul este mai precis, sever, expus principiilor decât ştiinţificul. Într-un sens: mai ştiinţific…”

Studiul lui Marian Victor Buciu, aşa cum subliniază şi Simona Modreanu pe coperta a patra a cărţii, reprezintă un demers critic detaşat şi obiectiv al viziunii transdisciplinare despre om şi lume, ce nu se fereşte să lămurească atât aparentele ambiguităţi de limbaj, cât şi aportul revoluţionar al unei epistemologii ce este încă insuficient înţeleasă şi aplicată în ciuda unor rezultate remarcabile care au fost deja atinse în mai multe domenii ale cunoaşterii, în ultimii zeci de ani.

Petrişor MILITARU

[„Mozaic”, nr. 11-12 (229-230), 2017]

 

Setting

Layout

reset default