Valoarea morală a mărturiei

Share

O ultimă carte de Gheorghe Drăgan, „… așa se scrie istoria!”. Documentar (1944-2012), Iași, Editura Junimea, 2018, crescând din două ediții precedente (2003 și 2012) prin adăugiri de texte, documente și ilustrații (peste 100 de pagini într-o Addenda), se impune atenției cititorului nu atât prin interesul, uneori anecdotic, pentru restituirea atmosferei ideologice și cultural-literare pe care autorul a trăit-o în interiorul breslei publiciștilor și scriitorilor ieșeni, cât prin afirmarea tranșantă a unor atitudini și gânduri ce pot proba, prin actul mărturiei, o conduită de viață care a constituit liantul sănătos al corpului social pervertit profund de aproape șapte decenii de comunism și postcomunism tranzitoriu. L-am cunoscut bine pe autorul acestui „documentar” publicistic, chiar în intimitatea convingerilor sale, acelea care niciodată nu pot fi trucate sau simulate, încât pot depune eu însumi o mărturie despre mărturiile sale: dincolo de probele scrise ce nu pot fi ignorate sau falsificate, ci doar mereu evaluate, de „inevitabilul coeficient de subiectivism” recunoscut principial (p. 10), se instituie pe parcursul lecturii o valoare pe care o certific și cu subiectivitatea mea adiacentă: onestitatea relatării, franchețea atitudinii, repulsia dedublării, intens cultivată de cei ce vor să spele petele jegoase ale trecutului propriu prin schimbarea la față larg practicată în false jurnale, antedatări sau postdatări de texte „de sertar” sau prin relevarea declarativă a anticomunismului lor ascuns, a disidenței subtile sau măcar a rezistenței tacite și opoziției implicite față de cenzură, de dispozițiile „de sus”, uneori urmate de ghinioniste destituiri din șefii confortabile, de „marginalizări” dureroase și suspendarea privilegiilor nomenclaturiste etc., acestea, la rândul lor, generatoare de frustrări belicoase, de mici eroisme interioare și regrete tardive pentru lipsa „de orientare” spre viitorul neocapitalist. Este plină presa ultimelor trei decenii de asemenea producții psihanalizabile, care nu pot genera în mintea plăsmuitorilor decât iluzoria speranță că istoria, cea interpretativă, poate fi veșnic intoxicată sau denaturată în beneficiul lor. Dacă „adevărul” istoric și al ființei este impenetrabil în noumenul său, nu poate fi însă eludat în fenomenologia sa. Cu o structură fluidă și aleatorie, impusă de memoria asociativă, de fișa de informație găsită într-un plic uitat sau de o însemnare pro memoria, cartea își găsește coerența prin ordinea cronologică a faptelor și figurilor evocate. Etapele și cadrele generale sunt îndeobște cunoscute: ocupația sovietică și comunizarea țării, colectivizarea, represiunea, școlarizarea și studiile universitare ideologizate, sistemul cultural, presa, asociațiile profesionale sub control politic și securist, evoluția ceaușismului, propaganda și pervertirea continuă a relațiilor interumane prin suspiciune, turnătorie și slugărnicie, carierismul și cenzura, evenimente ale vieții scriitoricești, dificultățile traiului cotidian, revolta populară din decembrie 1989 și fenomenele tranziției, cu speranțele înșelate, tarele morale, restaurația fostei nomenclaturi prin controlul economico-financiar al țării etc. În acest peisaj în derulare rapidă, ca privit pe fereastra unui tren în mișcare prin timpul istoric, familiar celor ce l-au trăit, răsar chipuri ce se rețin, deși doar conturate cu creionul ascuțit al tușei psihologice sau incizate în acvaforte prin șfichiul ironiei. Sunt rude, prieteni, colegi sau vizitatori prin redacții, foști deținuți politici, milițieni și securiști, activiști și trepăduși culturnici, universitari, multă faună plebeiană și puțină floră umană. O mulțime de detalii sau informații de negăsit în surse accesibile adaugă nuanțe și credibilitate acestui melanj de consemnări, citate, relatări, extrase din presă, scurte relatări de scene, situații, replici sau confesiuni. În ansamblu, tabloul unei epoci și al unei vieți de curând curmate (la 14 ianuarie 2018) este dominat de cenușiul unui cer permanent noros, cu rare străpungeri luminoase. Gh. Drăgan a fost un observator sceptic al naturii umane, un om cultivat, care a înțeles că valorile promovate de arte și literatură, de cunoaștere și idealurile umanismului sunt mereu primejduite de repetarea istorică a manifestărilor instinctelor subumanului. Scriind această carte de mărturii, el nu s-a considerat un luptător anticomunist, nici măcar un disident. Modestia sa și simțul autoscopic al măsurii i-au dictat pasajul: ca redactor de carte, „Nu am fost un erou, ci doar un pion. Dar unul care s-a străduit să nu renunțe, atât cât a putut, la principiile personale. Unul care era interesat de operă, și nu de dosarul de cadre al autorului” (p. 295-296). Câteva modele de viață cinstită și contramodele de urmat se detașează și se rețin: unchiul Gheorghe Cahu, fost avocat și pușcăriaș politic, devenit constructor nu numai pe șantiere, dar și de caractere în oameni (l-am cunoscut ocazional), căruia i se dedică acest volum; socrul Sandu Curiman, experimentând și el binefacerile malaxorului de plămădire a omului nou; tatăl, Neculai Drăgan din Viișoara (Târgul Ocna), transmițătorul în familie al valorilor fundamentale ale unei stirpe ardelenești, pastorale și țărănești, atâtea câte s-au mai putut prelua în anii copilăriei autorului, câte un mentor din cei care, într-un moment sau împrejurare de grație pot marca destine, declanșa energii interioare și impune conduite definitive, cum a fost profesorul de limbă română Dan Protopopescu de la Liceul din Târgul Ocna. Prea puțini, din păcate, și chiar niciunul din anii studiilor universitare și, cu atât mai puțin, din tagma literaților pe care i-a cunoscut din postura sa de redactor la Editura Junimea și în alte împrejurări, la reviste, radio, TV, colocvii, festivaluri literare sau relații cotidiene. Numele celor menționați, apreciați sau urzicați sunt îndeobște (încă) știute și pot fi găsite rapid într-un indice de nume (selectiv, ignorarea putând fi un mod de sancțiune morală, căci „a-i personaliza [cuiva] nemernicia presupune a-i conferi o atenție pe care nu-o merită”, p. 10). Un spațiu extins și un rechizitoriu pe măsură rezervă Gh. Drăgan rememorării și documentării elocventei bătălii de imagine și de legitimare postcomunistă în împrejurările tulburi din anii 1990-1993, care a constituit „cazul Mihai Drăgan”, transpus literar și de Magda Ursache în Universitatea care ucide. Acuzațiile aduse cunoscutului istoric și critic literar, profesor la Facultatea de Litere, de studenți manipulați de unii colegi de catedră, din motive subiective și resorturi greu de știut cu precizie, o anchetă și propunerea de excludere din învățământ a unui om cu statut științific indiscutabil au provocat șocul psihic ce a declanșat hemoragia digestivă fatală din anul 1993. Solidaritatea frățească în apărarea memoriei celui nedreptățit, perfect justificată moral și susținută documentar, poate părea astăzi pătimașă, dar nu cunosc o replică pe măsură, publicată și argumentată, a vreunuia dintre cei părtași la această severă sancțiune a presupusului ceaușism și șantaj sexual ale lui Mihai Drăgan. Oricum, nedreptățile istoriei sunt imense, de vreme ce marii profitori și bătăușii vechiului regim au prosperat după 1989 ca finanțiști și oameni de afaceri sau au încasat decenii de-a rândul pensii speciale pentru înalta lor calificare în arta torturii (pe înțelesul și pentru educarea tuturor). Căci… așa se scrie istoria!

Mircea Ciubotaru

(„Convorbiri literare”, nr. 2/ 278, februarie 2019)

Setting

Layout

reset default