Un roman al condiției umane

Share

Pornit din proiectul scrierii câtorva nuvele, inspirate de istoriile „cu gust amar despre pătimiri basarabene”, auzite de Grigore Ilisei în casa părintească din Fălticeni, de la presvitera Nadejda, apoi, de la pictorul Călin Alupi, „în ceasuri de taifas”, ciclul epic Palimpseste regăsite se constituie din trei romane tipărite, la intervale relativ mari de timp, după cum omul de radio și televiziune, implicat decisiv în (re)inventarea acestor mass media ieșene după 1989, va fi lăsat scriitorului răgazul și liniștea scrisului: Pasaj de rațe sălbatice (1996), Între linii (2005) și Dincolo și dincoace de linii (2018), tipărite la sfârșitul anului trecut într-o elegantă colecție a Editurii Junimea, pentru prima dată împreună, reprezintă cartea-efigie a prozatorului, prezență constantă în epica noastră contemporană, de la debutul cu Năvod pentru scrumbii albastre (1972), până la romanele Ceasul oprit, Masa de biliard, Octavia și literatura de călătorii din Stampe europene, De la apa Iordanului la fiordurile norvegiene, De la Vest tot la Vest, Repede privire asupra miracolului chinez. Urmărind o radiografie a societății românești în cele două ipostaze conflictuale ireconciliabile din secolul trecut – perioada interbelică, anii ‘30 și epoca bolșevică, din 1945 până în anii ’90 –, Grigore Ilisei scrie în Palimpseste regăsite, înainte de toate, romanul unei lumi și al oamenilor care, în literatură, s-au adunat sub trista titulatură de generația pierdută.

Centrul structural al ciclului epic, pivotul său, îl reprezintă destinul unui personaj „cu cheie”, Camil Dunea, în care Grigore Ilisei topește profilul și biografia pictorului Călin Alupi, „un sărac artist din Est”: prin biografia protagonistului său, prozatorul explorează istoria și, mai ales, condiția umană a românilor și basarabenilor, în ultima carte, cu un titlu foarte semnificativ, Dincolo și dincoace de linii, narațiunea focalizând o epocă problematică, deschisă de sfârșitul celui de-al doilea război mondial și comunizarea țării. Omul față cu această realitate? Iată. Elisabeta și Camil Dunea trăiesc, în Văleni, „senzația unui sfârșit după un cataclism imposibil de depășit”, lipsindu-le resursele de a merge mai departe, vizitați de gândul sinuciderii, mai cu seamă, după „fuga” fiicei Antonia în Franța, căutând nu calea izbânzii, ci a supraviețuirii: „Mizeria spirituală și materială se adâncea de la o zi la alta în țară, în contrast cu trâmbițata bunăstare a celei mai drepte și prospere orânduiri din câte fuseseră pe fața pământului, cea comunistă. Prăpastia dintre ceea ce se spunea și ceea ce era în realitate îi revolta, dar paradoxal le oferea un neașteptat colac de salvare, dând un sens fugii în Egipt a Antoniei. Începeau să-i înțeleagă gestul, nu-l mai citeau în cheia abandonului propriilor părinți, ci în cea a salvării din infern. Plecarea ei era jertfa ce o datorau, sacrificiul întru mai binele copilului lor. Ea străpunsese zidul și scăpase din încercuire. Alesese să trăiască în libertate”. Aruncat dintr-o pacoste în alta, într-un calendar al suferințelor de la limita suportabilității, personajul trăiește până la capăt soarta brutală a românimii, cum îi spunea Grigore Vieru, plânsul și mâhnirea fără leac: înveșnicirea noilor stăpâni veniți din stepele de la Est, pierderea Basarabiei, răvășirea Vălenilor, dincoace de Prut, închiderea graniței spre Vest, păzită de „niște ciocli prevestitori de nenorociri”, puși să hăituiască și să umilească pe oricine ar vrea să părăsească închisoarea numită, acum, România ori R.S.S. Moldovenească, surparea satului basarabean, cu locuitorii lui exterminați fizic și, mai ales, sufletește, sovietizarea, pierderea conștiinței naționale, a apartenenței la românitate, închiderea bisericilor, cum la Hărmănești, unde casa Domnului e depozit de cereale, apoi, cămin cultural, iar Rădeni, un sat de pe malul drept al Prutului e un loc fără copii, soarta culacilor din Basarabia, deportați în Siberia și aceea a chiaburilor din România, exterminați în închisori, la Canal sau prin stuful din Deltă – acesta e amintitul calendar al suferințelor oamenilor în confruntare cu o istorie dușmănoasă. Dar după 1990? O lume agitată, nervoasă, încruntată, care uită să zâmbească, „încăierarea de vorbe”, cu oameni care vorbesc într-una, fără să se asculte unul pe altul, vrajba într-o societate atinsă de schizofrenie, perpetuarea stărilor din vechiul regim (masca, duplicitatea, frustrările, suspiciunea, neîncrederea în semeni), o libertate schimonosită de domnia slobodă a ticăloșilor; atunci, ca și acum, omul trăiește o saga a umilirii.

Aceasta este realitatea, dincolo și dincoace de liniile ce despart Estul de Vest, unind, însă, regimul totalitar cu cel „democratic”, pe care o percepe protagonistul din cea de-a treia carte a ciclului epic: Antonia, fiica refugiată, cândva, în Occident, prin care prozatorul explorează condiția exilatului român, se întoarce, în anii ’90, după dispariția tatălui, Camil Dunea, pentru a-i trăi prezența în absență; „Se întoarse cu fața către mormântul părintelui ei, aflat la câțiva pași de aleea principală. Chipul lui Camil Dunea pulsa viu din conturul basoreliefului alb. Îi vorbea cu privirile cele albastre, umezite ca de prelingerea unei lacrimi. Auzi de îndată cum luneca un bob lăcrămos și pe obrazul ei. Se întinse peste grilajul din fier, ruginit pe mai toată întinderea lui, și-i sărută chipul fără a percepe câtuși de puțin răceala ipsosului, ci învăluindu-se de o dogoare a împurpurării. Se trase oleacă înapoi să se poată uita în voie la figura tatălui. Arăta senin și liniștit. Chiar i se părea că se apucase a glăsui stins, dar pe înțelesul ei, care era numai ochi și urechi. El parcă-i zicea: «Fata mea, sunt mulțumit că ești iar acasă. Nu uita că ai o datorie. Neapărat să treci Prutul, cum am făcut-o și eu. E drept că eu am fost nevoit să mă întorc după ce-am atins malul stâng, prinzându-mă în gând cu maica, dar tu acum poți trece dincolo și merge mai departe, până în bătătura casei strămoșești. Ești liberă să umbli și n-ai asupra ta spectrul morții, cum l-am avut eu. Să duci de pe malul românesc o crenguță de salcie și s-o sădești pe mormintele celor din neamul nostru, care veșnicesc în pământul sfânt al Basarabiei, la Hărmănești, în ținutul Hotinului. Să nu te dai în lături, fata mea. Să ai curaj, că nici acum nu-i ușor. Duhul cel roșu n-a fost îndepărtat de acolo. Să mergi întins cu crenguța de salcie în mână, să o înfigi adânc în țărâna de pe mormânt ca să odrăslească și să ne cuprindă pe toți, ocrotindu-ne cu ramurile ei pletoase, curgând până la sol și umbrind dulce, proteguitor»”. În acest testament pe care Antonia trebuie să-l săvârșească se află placa turnantă a romanului Dincolo și dincoace de linii, oferind una dintre temele sale majore: regăsirea izvoarelor, eterna reîntoarcere, cum îi spunea Mircea Eliade. Drumul Antoniei în Basarabia, la Hărmănești, în ținutul Hotinului, la casa părintească a lui Camil Dunea, constituie ceea ce aș numi un traseu inițiatic pentru că, iată, la capătul său va regăsi matricea neamului Dunea, spațiul lui ființial, vatra vegheată de mătușa Daria care nu a ales, precum frații ei, „drumurile lumii”: cina cea de taină, pe care o așază „tușa” Daria e, în fapt, o masă cât un neam, „într-un sobor al celor vii și al celor urcați la ceruri”, în spațiul identitar ce se cuprinde între casa strămoșească, biserică și cimitir, „locul unde cei de dincolo se întâlneau, din când în când, cu cei de azi”.

Grigore Ilisei știe să rostogolească poveștile, într-o logică narativă impecabilă, decupând, într-un montaj cinematografic, scene antologice, cum e aceea a trecerii, înot, a Prutului sub gloanțele grănicerilor sovietici sau parastasul pentru pomenirea morților, de la Hărmănești, lăsându-se, uneori, atras în mrejele unui lirism acroșant, asemănător celui din tablourile lui Camil Dunea („cuprinse în caierul policrom al unui lirism ieșind la suprafață ca o vână curată și răcoritoare de apă, adulmecată de fântânar, ochitor din prima a cuibului viitoarei fântâni de lângă casa omului”), închipuind, într-o paradigmă (neo)romantică, natura ca o stare de suflet („Dimineață mohorâtă cu griuri de toamnă târzie, nu de început de vară. Cerul coborâse amenințător, atingând cu nori lânoși culmile, aninându-se de copacii de pe căpățânile dealurilor ce străjuiau Vălenii, flendurindu-se în mulțime de zdrențe până aproape de pământ. Se anunța una din acele zile ce-ți întunecă sufletul și ai senzația că plutești ca o barcă purtată de ape spre nicăieri. Antonia remarcă dezamăgită că vremea era întocmai ca starea ei de spirit, una nedeslușită”); arta povestirii e dublată, în proza lui Grigore Ilisei, de aceea a portretului, care țintește mereu spre tipologii: soldatul basarabean de la graniță, caractere puternice, precum acelea ale Anghelinei, mama Dariei și a lui Camil, „biruitoarea tuturor suferințelor”, Ruslan Pricopie, un om cu principii, deci, un marginal care nu-și găsește locul în haosul postcomunist, profesorii Hulubei, un arivist și Oprean, o victimă a tranziției, Ionel Panaiteanu, fost deținut politic, exilat în Franța, care face greșeala de a-și vedea dosarul de la Securitate, de unde află că Amalia, soția sa, a fost informatoare a poliției politice, Constantin Afrăsinei, un disident din naivitate, pictorul Ștefan Boureanu, un Hidalgo de Văleni, Ion și Dumitru Lemnrău, cu dragostea lor pentru pământ, asemeni lui Ion al Glanetașului din romanul lui Liviu Rebreanu. Cartea lui Grigore Ilisei asumă și un solid plan simbolic; urmând testamentul tatălui său, Antonia trebuie să ducă în cimitirul de la Hărmănești o crenguță de salcie, să o înfigă în pământ, să odrăslească și să ocrotească, în repaosul veșnic, neamul lui Dunea. În orizontul mito-poetic românesc, salcia e singurul arbore cu un simbolism eminamente feminin, cum ne învață Ivan Evseev; asociată cultului Maicii Domnului și (pe)trecerii prin Ierusalim a Fiului în Duminica Floriilor, imaginând feminitatea însăși, cu ramurile închipuind părul și mlădierea corpului, salcia se înmulțește nu prin semințe, ci prin butași: aceasta e crenguța de salcie pe care Camil Dunea o trimite, cu fiica sa, Antonia, la mormântul părinților din Hărmăneștii Hotinului.

Lumea pe care o evocă Grigore Ilisei în Palimpseste regăsite, cum Călin Alupi în tablourile sale, cu o mare forță de plăsmuire, de reconstituire a realității prin ceața ei, stă, între două imagini plastice: o lume între „potopul de negreață”, venind dinspre pictura lui Ștefan Boureanu (Boușcă?)și „lumina de fagure” din pastelurile lui Camil Dunea (Călin Alupi): „Nu-și pierduse nădejdea. Începea să creadă că era posibil ca oameni diferiți, fiecare cu individualitatea și personalitatea sa, să găsească calea dreaptă pe care să meargă, pășind încrezători în destinul țării lor. Se proiecta în mintea Antoniei acest drum, unul sub un cer peste care nu se prăvălea potopul de negreață de la Răsărit ca în pânza cea plină de tâlc a lui Ștefan Boureanu, ci împărățea lumina de fagure din pastelurile lui Camil Dunea”. Acesta e viitorul? Speranța care ne rămâne?

Ioan HOLBAN

(„Neuma”, nr 5-6, mai-iunie 2019)

Setting

Layout

reset default