Un nume adunat pe o carte – Luca Pițu

Share

La puțin timp de la plecarea lui Luca Pițu spre alte lumi, au apărut deja două cărți care‑i evocă prezența, ca om și ca scriitor, într‑un timp și un spațiu pe care, deși le‑a trecut constant prin „râzătoare” și a fost forțat să le trăiască precum un străin, le‑a iubit cu o tandrețe timidă și plină de ingenuitate. Greu de perceput de cei care au făcut din el un „vânat” perpetuu, această iubire i‑a însoțit existența de la un capăt la altul și i‑a marcat toate gesturile culturale făcute întru decriptarea și înțelegerea spiritului locului în care i‑a fost dat să‑și ducă existența. Căci ce altceva înseamnă prima lui carte (despre Creangă), Le chasseur de corbeaux, apărută în Franța, în 1986, precum și celelalte, multe care au urmat, cu tot cu Naveta esențială și Sentimentul românesc al urii de sine din 1991, ce‑l duc spre ultima lui declarație de iubire, din 2015, Lexiconul figurilor cășvănare?

Dotat nu numai cu o finețe de spirit, de neconceput pentru cei care vedeau în el doar un „țărănoi” și‑un „mârlan”, dar și cu o rară profunzime a gândirii, înarmat cu o erudiție de invidiat și cu o greu de găsit capacitate de a trăi limba‑limbile dinăuntru, Luca Pițu a știut să se servească de toate aceste daruri cu un spirit de libertate la care nu a renunțat nicicând, devenind unul dintre puținii hermeneuți autentici pe care‑i avem și afirmându‑se ca un eseist și scriitor de mare har.

„Apolitic activ”, cum se definește pe sine la 10 octombrie 2009, într‑un interviu dat lui N.C. Munteanu la Europa Liberă – „rămîn conform tradiției familiei mele, un apolitic. Dar un apolitic activ” – Luca Pițu, de fapt, și‑a apărat mereu normalitatea, devenită delict și urmărită ca atare de organele securității. Un dosar al acestei urmăriri va publica el în Documentele antume ale grupului de la Iași, pe care le adnotează cu acribie și râzând de nimicnicia întreprinderii ca atare, inițiate de o instituție care avea alte rosturi și care, atunci când s‑a ocupat cu astfel de lucruri, a parazitat cu succes societatea românească decenii la rând. Ironizându‑i pe cei care credeau în aceste „rosturi” ale organelor de informații și se angajau să consemneze cel mai mic semn din manifestare a ceea ce el considera perfect normal: normalitatea de a‑și procura cărți, de a împărtăși idei și gânduri cu prieteni, de a se mândri cu satul său și cu oamenii lui, de a păstra, într‑un loc măcinat de impostură, de conflicte, ambiții, lașități și ipocrizii de tot felul, tot ceea ce‑i oferise spațiul lui natal bucovinean – dragostea de muncă neprecupețită, multilingvismul, toleranța, corectitudinea cu orice preț, cinstea și demnitatea, respectul pentru firesc, frumusețe, inocență și fidelitate! În numele acestor valori care pentru el însemnau normalitatea, Luca Pițu se declară anarho‑eseist, pentru a se detașa de mediul „supușilor”: a informatorilor voluntari sau siliți de împrejurări, de turma neputincioșilor intelectual care ocupau o catedră universitară, așteptând doar pensia și plângându‑se constant de „pericolul social”, de „indisciplina” și de „imoralitatea” colegului turbulent. Scriitorul ieșean și‑a arogat „anarhismul”, în auzul întregii lumi, și pentru a depărta de sine eticheta de dizident, care i se punea cu prea mare insistență, dar și pentru a‑și sublinia convingerea că nu controlul comunist – sau de alt fel – impus din exterior, ci disciplina interioară a eului și libertatea, bine înțeleasă și constant exercitată, a sinelui sunt cu adevărat formatoare și semnificative pentru zidirea unei colectivități sociale sănătoase.

În acord cu declarația scriitorului ieșean, Dorin Tudoran va nuanța ipostaza de anarho‑eseist a acestuia: „Lupta lui Pițu cu dictatura nu putea sfârși decât cum a început – de la și prin cuvânt”. Un „cuvânt” propriu, plin de spirit, de viață și de toate întrebările existențiale, inconfundabil ca personalitate, opus, permanent, „limbii de lemn”, comune, egalizatoare și ucigătoare de gândire. Cu acest sens, „limba de lemn” devine motiv obsesiv în poezia Lucăi Pițu, pe care Șerban Foarță o dedică scriitorului ieșean la plecarea acestuia dintre noi, arătând, astfel, anume spre inamicul redutabil al normalului, căutat de autorul „temelor deocheate ale timpului nostru”. Ca și Luca Pițu, poetul timișorean vede în „limba de lemn”, a cărei compactitate se cere mereu sfâșiată de cuvântul poetic, liber și rebel, o sursă și, în același timp, un efect al funcționării deviate și deviante a conștiinței umane în comunism.

Astfel este perceput scriitorul ieșean de cititorii și de mulți din contemporanii săi, nemarcați de prejudecăți și de lașități de tot felul. În special, astfel și‑l reprezintă generațiile pe care acesta le‑a format ca profesor și care au putut asista la lecțiile și la geneza operei lui, impresionante ca originalitate, dotate cu o capacitate uimitoare de a se mișca prin cele mai diverse probleme: de filosofie, de antropologie culturală, de filosofia limbii și a limbajului, de teoria formei și a formei literare, de tipologii ale gândirii și ale stilului etc.

Între acești cititori și trăitori în raza vieții și gândirii lui Luca Pițu, îl regăsim și pe Gabriel Mardare, discipol talentat al maestrului, autorul cărții Elpi(Luca Pițu), publicate de Editura Junimea.

Semnatar a nouă cărți în care a comentat și analizat, din diverse unghiuri și cu materiale din cele mai felurite, funcția comunicativă a limbii și registrele rostirii, Gabriel Mardare se dovedește un bun narator al „poveștii vorbei care umblă”, atât în spațiul social, cât și în spațiul culturii. Cu teza lui de doctorat, Cronotopia rostirii, dar și cu cărțile pe care le‑a publicat într‑un ritm susținut: Registrul confidențial – identitatea și măștile eului, 1998, Povestea vorbei care umblă (noul registru confidențial), 2001, Arca lui Noica, luntrea lui Cioran (Registre de bord), 2003, Economism și ecumenism, o introducere neogramatică în artele comunicării, 2008, profesorul Gabriel Mardare ne pune în fața constatării că despre marile probleme ale lingvisticii și culturii se poate scrie detașat și ludic, însă, pe temeiul unei mari erudiții și menținând, în permanență, discuția pe esențial și semnificativ. Întru aceasta, i‑a avut drept model, declarat sau implicit, pe Emil Cioran, Mihail Bahtin și Luca Pițu.

Cea mai nouă carte a lui Gabriel Mardare de care ne ocupăm acum, purtând un subtitlu de sugestie narativ‑medievală, Registrele navale și psihonautice ale Magistrului de la Cajvana. Defragmentate de G. Master X și Dr. A. Kulakov, este un adevărat „exercițiu de admirație” care construiește, după sistemul puzzle, tabloul „aventurilor” existențiale, intelectuale și afective ale unui om aflat în continuă efervescență creatoare de atitudini, idei, cuvinte, stiluri.

Pentru a putea surprinde complexitatea, vivacitatea, paradoxalul și deplina semnificație culturală a acestui tablou, Gabriel Mardare își întemeiază construcția pe multiplele semnificații ale bahtinianului „vnenahodimosti” (care, tradus literal, înseamnă „situare în afara unei limite de localizare în timp și în spațiu”). Astfel, în obținerea cadrului general, pentru realizarea ramei, dintre multele sensuri ale operatorului teoreticianului rus, el le va privilegia pe următoarele: condiție imanentă a omului ca ființă ce se oferă pe sine pentru a construi o nouă realitate cu realități pe care și le apropriază, printr‑un veritabil dialog cu acestea; punct de coincidență al sinelui cu eul – de regulă, necoincidente – pentru a câștiga distanța necesară perceperii propriei identități, dar și pentru a favoriza privirea analitică asupra alterității.

Semnificațiile de mai sus devin utile atât în citirea cât mai adecvată a lui Luca Pițu, cât și în structurarea interiorului cărții care, cum ne previne Gabriel Mardare, își povestește eroul și isprăvile lui, trecând totul prin „ciurul HermaNauticii și prin dârmonul Ridertronului”. Astfel, îndepărtarea creatorului (autorului cărții) de discurs, de propria poziție discursivă (prin participarea „celor trei Revizori de la Răsărit” la construcția textului: As, Master X, Dr. A. Kulakov) îi permite acestuia să pună în act dialogismul funciar al discursului ca atare, dar și calitatea dialogală prin excelență a existenței și operei lui Luca Pițu (Misiunea Celor trei Revizori de la Răsărit).

În acest cadru general, se vor broda câteva biografeme, alese cu subtilitate, mizând pe funcția lor reprezentivă în poveste: intrarea copilului în lume la chemarea „cuvântului” vrăjit (Des)cântul ivirii pe lume și jocurile na(ta)ționale ale viitorului Argonaut de Bach‑Louis); exersarea înotului‑plutirii pe iazul din fundul grădinii în vederea evadării (oricând, de oriunde și oricum) (Teritorialitatea idiomatică a înotătorului de cursă lungă); profesoratul la universitatea ieșeană și întâlnirea cu „lacul‑smârcul” informatorilor de tot felul (Pidosnica oglindă a țesătoarelor de tapiserii socializde sau dincolo de text(ură) și psihocrație); înseminări de teme cașvanare în discursul cultural (Locarea Cajvanemelor și cajvantlâcurilor; Raporturi textuale cu inseminări de teme).

Dezvoltate pe noi sensuri ale „operatorului” bahtinian amintit mai sus: diferența dintre interioritatea și exterioritatea subiectului reprezentat, distanța dintre ceea ce este acest subiect în substanța lui și cum este văzut el în oglinda deformatoare a alterității, necoincidența dintre subiect și locul lui în lume („eternul asistent Luca Pițu” față în față cu ipostaza lui aristocratică în ordinea talentului didactic de a moși socratic informațiile oferite studenților, a intelectului lui ieșit din comun și a realizatelor lui performanțe științifice, invidiabile și invidiate), biografemele respective se dovedesc a fi esențiale pentru personalizarea tabloului adevărat al vieții și creației eroului cărții.

Livia COTORCEA

[„Contemporanul”, nr. 3 (804), 2019]

Setting

Layout

reset default