Un mărturisitor de bună-credință: Grigore Ilisei

Share

A treia carte din Palimpseste regăsite, Dincolo și dincoace de linii (Editura Junimea, 2018) a lui Grigore Ilisei încheie, simbolic, un drum îndelungat; împreună, toate trei volumele acoperă mai mult de două decenii (Pasaj de rațe sălbatice, Omnia, 1996, respectiv Între linii, Princeps Edit, 2005), elaborarea lor înscriindu-se într-un cod al fraternității intelectuale, pe de o parte, precum și într-un cod al afectivității mărturisite, în ideea de a împlini o datorie sacrosanctă, depășind arta și re-întâlnindu-se cu aceasta în adevărat prisos și prinos de cuvinte meșteșugite; de altfel, prozatorul/ publicistul/ memorialistul Grigore Ilisei se înscrie în categoria rară a mărturisitorilor de bună-credință și de aplicație culturală într-un mod care nu lasă loc discuțiilor despre vechi și nou cu care se luptă revistele de trei decenii bune, fapt validat de o întreagă operă ce îl reprezintă. Și acest volum continuă, pe alte coordonate existențiale/ printr-un transfer de date emoționale de la tată la fiică, odiseea tragicului personaj Camil Dunea, în care se recunoaște lesne imaginea pictorului damnat Călin Alupi, căruia, de altfel, îi este și dedicat volumul/ proiectul editorial. Într-o manieră ce ține de unitatea scripturală imaginată de autor, metafora ce circumscrie cartea se deduce din operele a doi mari pictori ieșeni, imaginilor pastelate din pânzele lui Călin Alupi fiindu-le alăturate, în alt registru, tabloul Zboară cocorii, a lui Ștefan Boușcă/ Boureanu în narațiunea de față; imaginată cu niște ani înainte de filmul sovietic cu același titlu, pânza a fost asociată cu norii întunecați care vin dinspre Răsărit, într-o interpretare tezistă din anii proletcultului; nu e lipsit de importanță amănuntul că, adevărat cărturar în toată seva sa, în cuprinderea largă a termenului, Grigore Ilisei s-a ocupat de operele marilor pictori ieșeni și în proiecte distincte, după cum se știe. Tot simbolic, textul romanului de față se distinge prin felul în care este plasat „între rame”, acestea fiind, de această dată, adevărate peisagii din cuvinte, reprezentând două mari imagini ale înserării; cititorii lui Grigore Ilisei îi cunosc această predilecție de suflet și din volumele anterioare, în care descoperim, ca o constantă, marea înclinare către descripție, urmată de „taifas”/ comentariu extins. Într-un spațiu ușor de recunoscut (Văleni, în roman), într-un sat de lângă Prut și un altul de peste Prut se petrec puținele evenimente romanești, care au ca ax ordonator îndeplinirea testamentului de suflet lăsat de pictorul Dunea fiicei sale, cea care nu a putut fi la capul părintelui la moartea acestuia și e venită acum, special de la Paris pentru acest fapt esențial. E vorba de un drum la originile familiei, în Basarabia, faptă prin care Antonia nu doar că respectă dorința sacră a defunctului tată, dar continuă și duce la îndeplinire, pe cont propriu, o dorință mai veche a acestuia, când, înot, în vremuri de prigoană comunistă, avusese curajul să treacă Prutul, pentru a aduce de pe malul basarabean o mlădiță de salcie în partea românească. Acum, drumul este prelungit de fiica sa până către ținutul Hotinului, acolo se mai găsesc neamuri de demult, deoarece de aici a fost începutul familiei. Și pentru a sădi, cu speranță, o altă mlădiță de salcie, care să lege cele două bucăți de țară despărțite de o istorie injustă.

Astfel se consolidează și punctul de rezistență textuală: cadrele sunt parcă desprinse dintr-o uriașă galerie de lucrări de artă plastică, dând astfel o nouă înfățișare conținuturilor ce trimit spre convulsiunile istoriei, mai vechi și mai noi, într-un periplu de la Vest la Est (drumul patimilor săvârșit de septuagenara mama Anghelina) și de la Vest către Est (întoarcerea simbolică a Antoniei de la Paris la Văleni și apoi descoperirea originilor de la Hărmănești, ținutul Hotinului).

Atunci când apar descripții ale naturii (chiar de la început de text) totul devine solemn ca un ritual pe care natura îl derulează, dincolo de istoriile mari și mici, într-o eternitate de nezdruncinat: „Seara coborâse pe nesimțite, așternând o pânză subțiere, cu irizări de sidef, scânteind ciudat nu dinspre asfințit, unde soarele luneca leneș în culcuș, ci de la miazăzi. Acolo se vălurea dintr-un capăt în altul al orizontului o țesătură nemaivăzută, nici aurie, nici galbenă. Pânzetul cel urieșesc avea o strălucire de platină topită. În spatele transparentei cortine se percepea, fără a fi clar văzută, o dănțuire jucăușă de flăcări nu prea mari, ce urcau dintr-o bănuită vatră de jăratec. Neobișnuit de întins era vălul și din loc în loc era presărat de nestemate”.

Într-o altă tonalității, a gravității expresive, sunt descrierile ce trimit spre personaje surprinse parcă de o iscusită mișcare de travelling cinematografică (în aplicata prefață realizată de Mihaela Grădinariu, se spune că întreaga carte se supune unui posibil scenariu de film bine gîndit): „Nu se oprise niciodată, decît la popasul sorocit de gardienii cei fără de inimă. Încolo mărșăluise cum i se comandam mînată de dorința parcă mai puternică ca niciodată de a trăi. Vroia cu orice preț să viețuiască și se ruga Domnului să o ajute, ca să mai vadă măcar o dată pe cei dragi. Acesta era izvorul puterii ce ieșea dintr-un trup, slăbănog, înfometat, schingiuit, din care ea izbutea să stoarcă și ultimul strop de energie ca să nu cadă și să înainteze acolo unde îi împingeau pe deținuți caralii cei fără suflet. Și sosise la punctul final, în taigaua de gheață. Aici începuse un alt supliciu. Nici acesta nu o biruise. Aproape cu mâinile goale săpase un bordei în pământul înghețat și în acel sălaș gerul siberian nu o mai biciuise așa de ucigător. Cerberii o urmăriseră, uitându-se holbat la dânsa cum scurma în solul bocnă și așteptând s-o vadă căzând din clipă în clipă și dând ortul popii”. E un fragment din zugrăvirea calvarului prin care trece mama Anghelina dusă către Siberia de către cotropitorii bolșevici.

Deși conținutul romanesc nu e deschis evenimentelor de anvergură, narațiunea fiind dictată de resorturi sufletești urmărite ca atare, nu sunt absente imaginile ce privesc spectacolul lumii, în felurite ipostaze. Personajul central, Antonia, vine dinspre Paris, adică dintr-o lume dorită mereu de către cei rămași în Est, dincolo de cortină, cu toate formele de manifestare-culturală-economică-socială a unei vieți normale, lipsite de stridențe existențiale. Prin urmare, ca un veritabil observator de departe, fiica pictorului vede, înregistrează, trăiește, rezonează afectiv (dimpreună cu comentariile multiple ale naratorului, la fel de preocupat de înregistrarea cât mai cuprinzătoare a spectacolului social) în fața unor secvențe necunoscute ale istoriei imediate, în care naturalismul grotesc se întâlnește cu analiza durută a transformărilor social-istorice: „ La mese de plastic, cândva albe, acum pline de slin gros și pe niște scaune parcă șchioape se mișcau, gesticulau și vorbeau aproape țipând, încăierând vorbe răstite, stâlpii bufetului din apropierea școlii. Nu era greu de priceput că acesta era cam singurul așezământ al satului care mergea la turație maximă”. sau „…după acel moment de concordie, de iluminare și de renaștere christică din ziua de 22 decembrie 1989, se întunecase dintr-odată, ziua se făcuse noapte și intrase dihonia între oameni. Nimeni nu izbutise să-i țină piept. Dimpotrivă, sporise în intensitate și se răspândise ca o molimă în întreaga țară. Intrase în fiecare ungher, pătrunsese por cu por țesutul social. Poate turnura aceasta fusese firească până la un punct, însă după trecerea stihiilor ar fi fost cazul să se limpezească apele, să se zărească fundul albiei. Trecuseră câțiva ani și nu existau semne de întoarcere la cele ale firii..”. Sau prelungirea marasmului bolșevic într-un sat basarabean ocrotit de bisericuța din deal și de copacii umbroși dintotdeauna: „O statuie caraghioasă a lui Lenin, cu mâna întinsă, nu binecuvântând, ci parcă cerșind, silueta unui bărbat costeliv, ce s-ar fi vrut măreț, oripila privirea. (…) Înfățișarea celui mai important imobil al satului reprezenta chintesența prostului gust ce pătrunsese păgubos într-un univers al simplității și bunului simț ancestral. Contrasta cu proporțiile armonioase ale caselor bătrâne, care, troienite de ani și măcinate de vremuri, păstrau în sâmburele lor un grăunte de frumusețe curată, genuină. Și ca grotescul să fie complet, pe frontonul fostului Soviet se lăbărțau, scrise cu litere chirilice mari, lozinci privitoare la partid și măreața Uniune Sovietică”.

O asemenea carte e sortită lecturii și relecturii, pentru a apropia cât mai mult largul evantai de imagini. Rămân însă și figuri umane, majoritatea înregistrate în grabă, fără tribut afectiv (cu excepția „neamurilor basarabene” și a celor apropiați din orașul tatălui, Văleni. Altminteri, oameni pe stradă, țărani chinuiți într-o nouă demitizare a lor, împroprietăriți fără limită, ființe veroase, funcționari, profesori, medici, artiști, universitari, colecționari de artă (oameni ce descind cumva din pulpana marelui artist dispărut), indiferent că sunt oameni „vălenari” sau simpli locuitori ai satului de departe, Hărmănești din Basarabia, ai satului de mai aproape, Rădeni, de pe Prutul apropiat. De altfel, ca specificitate narativă, merită citită și răs-citită lunga secvență a descinderii, într-o noaptea târzie, a oaspeților de la Văleni/ Iași, veniți să își găsească începuturile în nordul Basarabiei. „Se ține sfat îndelungat”, într-o bună tradiție sadoveniană: narativ vorbind, Grigore Ilisei ține la loc de cinste vorbele și tâlcurile marelui povestitor, cunoscut și prin „drumuri basarabene”.

De departe, în acest volum, imaginea de personaj care domină, re-clădită din amintiri, este mama Anghelina, cea pe care suma de evocări o plasează în același loc spiritual deținut de pictorul Camil Dunea; astfel, romanul crește într-o cotă lirică evidentă, motivând trecerea pe un plan secund al evenimentelor numerabile, descriptibile cu care sunt umplute, de regulă, romanele. Dar e un lirism mereu temperat de celelalte imagini, dureroase, cele care sunt legate de volutele unei istorii deseori nedrepte, cea care i-a adus pe români să practice ciudatul mers printre linii: „…mersul pe linie, pe linia partidului, de care oamenii, românii, cei mai mulți, fugeau ca dracul tămâie, se fereau ca de o afurisenie. Pentru că nu era chip altfel, ei călcau între linii”.

Încheind proiectul cu acest volum, Grigore Ilisei, mărturisitorul prin excelență, reface, tot simbolic, precum personajul său favorit, drumul ce leagă două maluri, două ținuturi, destine umane plasate sub negreața norilor din Zborul cocorilor, pânză tragică a celuilalt pictor imortalizat în roman; Ștefan Boureanu/ Boușcă, despre a cărui casă Constantin Ciopraga scria, cândva: „…poate cea mai veche construcție civilă încă în picioare din Iași, fostă odată agia capitalei”. Dar vorba lui Sadoveanu „toate se duc de-a dura și se împuținează..”.

Și rămân cărțile, ca semn sigur al „procreației întru frumos”.

Constantin DRAM

[„Convorbiri literare”, nr. 12 (288), decembrie 2019]

Setting

Layout

reset default