Theodor Codreanu – „Hyperionice”

Share

Theodor Codreanu – eminescologul pe care îl respect până la cer pentru curajul în ceea ce-l privește pe EMINESCU. (Maica Benedicta (acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, în „Caietul de la Văratic“ – 2007)

 

„Hyperionice“ (Editura „Junimea“, Iași, 2019) este o carte excepțională, după cele treisprezece dedicate arheului Mihai Eminescu, „centru iradiant al canonului literar românesc”. (Theodor Codreanu)

În același timp, a apărut și cartea scriitoarei Elena Condrei „Convorbiri cu Theodor Codreanu“ – Itinerar în universul eminescian (Editura „Geea“, Botoșani, 2019. Diligenta scriitoare este organizatoarea Premiilor Eminescu – „Teiul de aur“ și „Teiul de Argint“.

„Hyperionice“ ne propune terapia prin cultură în vederea însănătoșirii literaturii și culturii române, pentru o mai dreaptă cinstire a ei în lume. Din nefericire, în corpul românismului au intrat viruși iar țara pare că-și pierde imunitatea, nemaiavând puterea de a-și crea anticorpi.

Impresionantul volum cuprinde trei mari secțiuni: „Ontoestetice“ (pp. 5-239; „Patografice“ (pp. 239-329) și „Două dialoguri“ (pp. 331-361).

Primul și cel mai amplu capitol debutează cu eseul „Limba ca taină a ființei“.

Pentru genialul poet limba este „un fagure de miere“, ea este „stăpâna noastră“, cuminecătură, pe aceeași treaptă cu duhul bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă Română fiind „Maica Spirituală a neamului românesc.“

Eminescologul Theodor Codreanu exemplifică prin versurile poetului nepereche simbolul limbii, pe de o parte, iar pe de alta evidențiază filipicele acestuia împotriva stricătorilor de limbă, în zilele noastre vădindu-se crasa incultură a unor categorii și, în special, în sfera politicului unde face ravagii. Autorul citează pe Eminescu, acesta afirmând că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“.

În versurile sale Eminescu s-a ridicat împotriva stricătorilor de limbă: „Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei/ Ca să nu se arate odată ce sunteți: niște mișei“!

Că în zilele noastre un Vasile Stati a inventat Dicționarul moldovenesc-românesc“ ține de noaptea minții.

Limba română, „cea mai poetică limbă din lume“ (Emil Cioran), este „împărăteasă“ la ea acasă iar pe mama care ne-a dat viață n-o schimbăm cu una mai frumoasă. Lectura mea empatică a produs un sonet chiar pe această temă:

 

Sunt unele ce spun că-s mai frumoase

Și, după cât se pare, mai bogate

Cu bunuri de aiurea căpătate

Și-anume la vedere acum sunt scoase.

 

De bună seamă că vor fi curtate

Că de la ele unii au foloase,

Mulți fluturi trag la firme luminoase

Și nu la cele mai întunecate.

 

Pe mine mă conduc alte criterii,

Drăguțele pot fi în jur puzderii,

Nu printre ele îmi găsesc aleasa.

 

De frumusețea mândrelor nu-mi pasă

Că am o mai frumoasă pe acasă

Și, pentru mine, ea-i împărăteasa.

 

 

Eminescu este de părere că generațiile următoare vor trebui să lupte pentru îmbogățirea limbii române iar nu pentru sărăcirea ei.

„Toate acestea, afirmă Th. Codreanu ar trebui coroborate cu textele publicistice și cu cele literare având ca numitor comun ontologia arheității. Numai aceasta dă splendoare viziunii eminesciene asupra limbii, în genere, și asupra limbii române, în particular.“ (op. cit. pp. 19-20)

„Eminescu echivalează arheul cu Logosul, cu informația primordială“ (p.20)

Genialul poet gândea cuantic „într-o vreme când o asemenea gândire nu era posibilă“, în manuscrisele sale găsindu-se „prima referință românească și europeană la cuantă“ (p. 21)

Acestea toate și încă altele sunt motive bine întemeiate ca pe denigratorii lui Eminescu, Th. Codreanu să-i trimită la școală.

Periplul prin opera eminesciană continuă la fel de seducător cu „Ceva despre filosofarea eminesciană“. Cum cărțile se fac din cărți, punctul de plecare îl constituie excepționalul text intitulat „Eminescu și filosofia indiană“ scris de savantul Anton Dumitru (1905-1992) cu prilejul lecturii cărții indiencei Amita Boshe (1933-1992) „Eminescu și India“, apărută în colecția „Eminesciana“ a Editurii „Junimea“ din Iași, 1978.

Theodor Codreanu reiterează însemnarea eminesciană de pe fila 8 a mss. 2275: „Eu sunt budist. Nefiind creștin simplu, ci creștin ridicat la puterea a 10-a“, de unde un Răzvan Codrescu trage concluzia că Eminescu „nu prea se dădea în vânt după creștinism“, eminescologul arătându-i unde și cât greșește, arguție sprijinită pe citate din „Eu nu cred nici în Iehova“, din „Preot și filosof “ și din capodoperele „Scrisoarea I“ și „Luceafărul“. Concluzia este una singură: „Inteligența (lui Eminescu n.n.) extraordinară era deschisă, în mod natural, spre zone inaccesibile intelectului obișnuit“ (p.28). De aici și olimpianismul lui Th. Codreanu în fața celor din „Galaxia Grama“, „ejusdem farrinae“: „Comparați astfel de situări cu grobianismul diletanților care-i refuzau lui Eminescu orice „rudiment de gândire“ și veți avea imaginea uriașei invazii a prostiei și primitivismului în rândurile unor „intelectuali“ pervertiți de „politically correct“ (p. 29).

Eminescu însă nu poate fi clintit din postura de centru iradiant al canonului literar și cultural românesc“ (p.30). Sonetul următor, dedicat lui Eminescu, tratează aceeași problemă spinoasă:

 

Lui Eminescu i se-aduc acuze

Iar de le-auzi tot părul se-ncrețește

Că poezia lui „se învechește“

Și se cuvine ca să-și ceară scuze.

 

„Corect politic“ nu se dovedește

Iar vreo trei-patru strofe-i sunt ursuze

Când îl trădase una dintre muze

De a simțit că îl înnebunește.

 

În poezie nu cunoaște noul

Și nici n-a mers vreodată cu metroul

Și-a lui poetică e perimată.

 

Bieți negustori de-atâta vorbe goale,

Ajunge-o ghioagă la un car de oale,

La el în vers e artă-adevărată.

 

În „Preambulul“ capitolului „Poezia sa ca poveste a armoniei“ Th. Codreanu reproduce aprecierile celor mai de seamă oameni de cultură de la noi: Constantin Noica (Eminescu – „omul deplin al culturii românești“); „expresia integrală a sufletului românesc“, „Eminescu – poetul arheu, centrul iradiant al culturii române“ (Th. Codreanu), „Eminescu – Poetul național“ (G. Călinescu ș.a.

Mihai Eminescu a fost poet, filosof, ziarist, istoric, culegător de folclor, om de știință, autor de aforisme, epistolar, revizor școlar, critic dramatic și literar dovedind gust literar desăvârșit, clarviziune logică în comentariile pe marginea cărților lui Slavici, Creangă, Maiorescu precum și ale altora.

Cognomenul de poet-arheu i-a fost atribuit lui Eminescu de Theodor Codreanu încă din 1984. Argumentele imbatabile sunt susținute de citate din poezii ca „Revedere“, „Mușatin și codru“, „Scrisoarea I“, dar și din prozele „Archaeus“ și „Fragmentarium“ și din capodopera „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“.

Marea descoperire a lui Eminescu – susține Th. Codreanu – este că arheul, ca adevăr („singura realitate pe lume“) se ascunde în poveste: „S-ascultăm poveștile căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile noastre cu ale lor. În ele trăiește Archaeus. Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele“(p.35)

Poezia lui Eminescu, susține eminentul eminescolog, „trebuie citită sub spectrul miraculos al poveștii, care nu se restrânge deloc la specia epică bine cunoscută. Așadar, îndemnul meu este ca tinerii și copiii de azi să se apropie de poezia lui Eminescu sub aceeași magie a ascultării și citirii poveștilor.“ (p.35)

Iar marele merit al criticului literar Th. Codreanu este acela de a face conexiuni între gândirea lui Eminescu, între filosofia și arta lui și gândirea celor mai mari nume din cultura universală.: Aristotel, Mircea Eliade, Constantin Noica, George Călinescu, Rabindranat Tagore, Amita Boshe, Rosa del Conte, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Svetlana Paleologu Mata, Martin Heidegger, Eugeniu Coșeriu, Kant, Hegel, Einstein, Lucian Blaga, Schopenhauer, Mihai Cimpoi ș.a.

Eminescu însuși folosește cu predilecție termenii de „poveste“ și „basm“(„Povestea codrului“, „Călin“ (file din poveste), „Basmul ce l-aș spune ei“, chiar capodopera „Luceafărul“ este inspirată din basmele „Miron și frumoasa fără corp“ și „Fata în grădina de aur“.

„Formele perfecte“ visate de Eminescu le obține în câteva capodopere printre care și „Luceafărul““ („Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte“ – „Icoană și privaz“) ceea ce îl așază pe genialul poet român alături de Dante Shakespeare și Goethe.

Adevărata frumusețe artistică, susține Eminescu „nu constă în proporția de forme, ca în poetica tradițională, ci în „proporția de mișcări“. În privința artei versului, Th. Codreanu apropie pe Eminescu de Victor Hugo și Mallarmé.

Pornind de la celebrul studiu „Eminescu și poeziile lui“ (1880) al lui Titu Maiorescu dar și în studiul „Direcția nouă în poezia și proza română (1872) în care criticul afirma că Eminescu este „om al timpului modern“, Th. Codreanu dezavuează sintagma „ultimul romantic“ demonstrând că simbolismul românesc își are sorgintea în lirica eminesciană, lucru susținut și de Ștefan Petică, primul simbolist român autentic.

Eminescu este poet „romantic“, intuind cu geniul său că „romantismul este calea regală a poeziei (dar nu numai) din toate timpurile“ (p.49).

După George Munteanu și Theodor Codreanu „triada precursoare“ a poeziei moderne este formată din Poe, Baudelaire și Eminescu.

O lucrare pe care Th. Codreanu o consideră „excepțională“ este aceea intitulată „Mihai Eminescu ca reprezentantul romantismului“ (București, Editura „Saeculum“, 2010) aparținând lui A.C. Cuza, lucrare în care se susține ideea că „romantismul lui Eminescu este fundamental“.

Tot ceea ce a susținut Th. Codreanu până acum face din Eminescu „centrul iradiant al canonului literar românesc“, comparat cu Shakespeare.

Eminescu și-a dat seama de raritatea geniilor care se nasc o dată la trei, patru mii de ani și de propria-i genialitate: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar.“ Printre genii, Eminescu enumeră pe Homer, Shakespeare, Rafael, Newton, Galilei, Darwin și Kant. Între ei și Mihai Eminescu, după Svetlana Paleologu Matta, „cel mai mare gânditor român“. (apud Th. Codreanu)

Studiul intitulat „Sonetele eminesciene“ realizat pe baza cărții „Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul“ (autori: Florica Gh. Ceapoiu și Florian Chelu Madeva – Editura Muzeului Național al Literaturii române, București, 2018), lucrare pe care juriul din care a făcut parte și eminescologul Th. Codreanu a primit Premiul Național „Mihai Eminescu“. Despre laboratorul eminescian de creație depun mărturii Petru Creția, Ioan Slavici, eminescologul Nae Georgescu ș.a.

Capitolul „Între fizică și poezie“ are drept punct de pornire, de analiză și sinteză tot o carte, anume aceea a profesorului de fizică Ioan Câmpean: „Eminescu, Magul călător“ (București, Editura „Sigma“, 2007).

Eminescu a avut întotdeauna preocupări științifice uimind pe contemporani și pe urmași cu geniul și cu previziunile sale. Apropierea lui Eminescu de Einstein este îndrituită (Melania Șerbu), vizionarismul celor doi manifestându-se în limbaje diferite. Einstein în cel fizico-matematic, Eminescu în cel poetic.

„Eminescu și patriotismul Marii Uniri“ este un studiu care pornește de la teza de doctorat a lui Elie Cristea din 1895, susținută în limba maghiară și tradusă la noi abia în anul 2000 sub titlul „Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unei creații mai noi din literatura română“ (Editura „Tipographie, Miercurea Ciuc, ediție îngrijită de Ilie Șandru, dar și replica patriarhului Miron Cristea dată canonicului blăjean Al. Grama („Mihai Eminescu – studiu critic“, Blaj, 1891).

Unirea tuturor românilor a fost idealul eminescian ca și proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, dus la bun sfârșit de Preafericitul Daniel.

O altă carte de referință este aceea a profesorului academician Ioan Lupaș (1880-1967) „Istoria unirii românilor“ (1930) comentată de Theodor Codreanu în eseul intitulat „Eminescu, Ioan Lupaș și Unirea românilor. Acad. Ioan Lupaș este autor de manuale de istorie din perioada interbelică, „patriot cu măsură, obiectiv și profund“. Opera sa este „de o excepțională coerență vizionară, în care o lucrare de peste două mii de ani se desfășoară eminescian, recunoscând în ideea unirii ceea ce Eminescu numise arhaeus, acea devenire tainică, organică a pădurii de ghindă“ (p. 97). Ceea ce Ioan Lupaș afirmă despre Eminescu este valabil și în zilele noastre. Nu e de mirare că asemenea geniu „n-a fost priceput de contemporanii cu o pregătire așa de slabă, a căror minte nu se ridică la recunoașterea acelorași adevăruri eterne“. Atunci ca și acum.

Explicația „golului etnic“ (Mihai Eminescu), a „neantului valah“ (Emil Cioran) o află Th. Codreanu tot în „archaeus“: „În orice principiu unificator și identitar (archaeus) se insinuează și sămânța discordiei aducătoare de moarte. Răul, ura, fratricidul Cain – Abel a marcat intrarea omului în istorie.“ O spune Eminescu în poemul dramatic „Mureșan“ din care Th. Codreanu citează: „Rău și ură/ Dacă nu sunt nu este istorie/ Sperjură,/ Invidioasă, crudă de sânge însetată/ E omenirea-ntreagă/ O rasă blestemată, Făcută numai bine spre-a stăpâni pământul.“ (p.101) Salvarea ei o aduce religia iubirii „cea mai înaltă formă a existenței umane“: „Cotitura majoră în istoria umanității o produce creștinismul, ca religie a iubirii menită să pună capăt stăpânirii Satanei în lume“. (René Girard – „Prăbușirea Satanei“, 1999, versiune românească la „Nemira“, 2006 -apud Th. Codreanu).

Față de eroul mitologic Mihai Viteazul, oamenii politici ai zilelor noastre, niște pigmei, nu sunt în stare să facă din România „o mare putere care să conteze măcar ca strat de cultură la gurile Dunării“ (Eminescu), deși țara are toate darurile lăsate de Dumnezeu pentru un asemenea destin istoric.“ (p.114)

Eseul „Eminescianismul“ lui Salazar“ debutează cu mențiunea celor două cărți scrise de Mircea Eliade „Jurnal portughez“ (1942) și „Salazar și revoluția din Portugalia“ (Editura „Gorjan“, București, 1942), cărți care nu vor putea fi înțelese fără „Mitul reîntregirii“ (1942), fără „Comentariu la legenda Meșterului Manole“ și „Insula lui Euthanasius“ și fără conferința-eseu din 1953 „Destinul culturii românești“. Eliade ca și ceilalți „perdanți“, a dorit o „revoluție națională spirituală“, aflându-se astfel mult mai aproape de Eminescu, în toată puritatea lui de arheu al geniului național.“ În cartea lui Mircea Eliade, eminescologul Th. Codreanu află similitudini între Portugalia și România, țara noastră fiind astăzi „într-o criză profundă de identitate națională, în plan politic, economic, moral și spiritual.“ Cartea lui Eliade din 1942 ar fi „o cale testamentară de reîntoarcere la valorile naționale creștin-ortodoxe, la organicismul eminescian, spre a doua speranță împotriva disoluției și destrămării națiunii și statului românesc, până nu este prea târziu“ (p.141).

Nici „Personalitatea de excepție care a fost Vintilă Horia nu putea să treacă indiferentă pe lângă geniul eminescian“ („În viziunea lui Vintilă Horia“) (p.142). Sunt analizate de către eminescolog, cu aceeași putere de pătrundere cărțile acestuia scrise în exil: „Memoriile unui fost Săgetător“, „Jurnalul unui țăran de la Dunăre“, „Dumnezeu s-a născut în exil“, în care exilatul susține ideea maioresciană că „sub uriașa umbră a lui Eminescu crește și va crește întreaga noastră cultură.“ („Să înviem strămoșii“ – p.144).

Cunoaștem și noi eleganța și bunăvoința pe care le manifestă P.S. Ignatie al Hușilor față de creatorii de frumos uman și artistic., așa încât darul de carte („tot una și una“) pe care i-l face eminescologului Th. Codreanu îl privim și noi cu frățească dragoste. Printre ele și „Leacuri contra evlaviei“ (București, Editura Paiadeia, 2018) semnată de George Renete, teolog ortodox, universitar la Alba Iulia. Titlul cărții academicianului George Renete (structurată în trei părți: Minora, Moralia și Theologica) este incitant și stă sub semnul lui „Palemos“. Autorul are drept temelie gândirea teologică a poetului Eminescu, sprijinindu-se pe cele două enunțuri fundamentale ale sale: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“ și „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului.“ Aflăm în această carte și o replică plină de curaj dată „corectitudinii politice“ și „civilizației gay“. „Drepturile omului postmodern, consideră Th. Codreanu, sunt sinucigașe: dreptul la homosexualitate, dreptul la droguri, dreptul la sinucidere, la eutanasiere, la clonare, la masochism, sadism și perversiuni“ (p.171).

În cartea sa părintele academician George Remete vorbește „despre adevăr, educație, morală, prietenie, curaj, frică, paternitate și patriotism, rușine și frumusețe, iubire și omenie, Dumnezeu, rațiune, moarte și iad, rugăciune și Biserică, tot lucruri fundamentale din complexa și fascinanta noastră existență.“ (p.174)

Eseul „Fabula mundi“ comentează cartea filosofului ieșean Ștefan Afloroaei intitulată „Fabula existențială. Cu privire la distanța dintre a trăi și a exista și alte eseuri“ (Iași, Editura „Polirom“, 2018), „o carte fermacătoare“, „autorul fiind un „intelectual care stăpânește cu acuratețe tainele limbii române.“ (p. 184)

Eseul intitulat „Eminescu n-a fost singur“ este motivat de două evenimente culturale: sărbătorirea a 150 de ani de la apariția celebrei reviste „Convorbiri literare“ și apariția cărții „Elitele și conștiința națională“ sub semnătura istoricului și poetului Mircea Platon. Ideea centrală a cărții este aceea că „nu Eminescu a fost influențat de „Junimea“, ci, cum am zis, mai degrabă „Junimea“ de Eminescu.“ (p. 188) Eminescu dovedindu-se a fi centru iradiant al spiritualității românești. Captivante sunt de asemenea și capitolele „Junimism și convorbirism“, „Câțiva români primejdioși“, „Vocea lui Iorga și serviciile secrete. Epilog“. Concluzia este limpede ca adevărul. Eminescu n-a fost, nu este și nu va fi singur. Constantin Cubleșan (prozator, dramaturg, poet, eminescolog, critic și istoric literar) este și „cel mai productiv eminescolog“ și „una dintre cele mai complexe personalități literare și culturale ale Ardealului de astăzi. (p. 216) Între cele 80 de volume ale sale se numără și cele dedicate operei eminesciene. La cea mai recentă carte a sa „Eminescu, lecturi analitice“ (București, Editura „olimpsest“, 2018) face referire Th. Codreanu. Pigmeii de la „Dilema“ (nr. 265/1998) au căpătat o replică pe măsură „organismul conștiinței naționale, al spiritualității românești, simțindu-se virusat, și-a luat măsuri de apărare (p. 219) iar după mârșavul atac împotriva lui Eminescu biblioteca eminesciană s-a îmbogățit cu 150 de cărți noi, „Constantin Cubleșan reușind să scrie despre cvasimajoritatea lor“ (p.219).

Între spiritele feminine care s-au afirmat în istoria eminescologiei (Zoe Dumitrescu Bușulenga, Rosa del Conte, Amitha Boshe, Aurelia Rusu, Svetlana Paleologu-Matta, Ioana M. Petrescu, Ilina Gregori) se numără și Carmina Mimi Cojocaru cu cartea „Antropogonia eminesciană“ („Junimea“, Iași, 2012).

Eminescologul Th. Codreanu subliniază liniile cardinale ale cărții, considerând că autoarea se alătură cercetătorilor meritorii ale exegezei eminesciene.

Eseul „Teiul se aur“ pornește, firesc, de la Botoșani „locul binecuvântat al românității care a adus pe lume omul deplin al culturii românești“ (c. Noica) și de la numele scriitoarei Elena Condrei, directoarea editurii „Geea“ căreia i se datorează. Dacă Premiul Național „Mihai Eminescu“ este acordat la 15 ianuarie, poetul Gellu Dorian păstorind și revista „Hyperion“, premiile „Teiul de argint“ și „Teiul de aur“ sunt acordate la 15 iunie. Printre deținătorii acestor importante premii se numără și câțiva scriitori și colecționari bârlădeni cu o contribuție importantă la dezvoltarea literaturii române și la întreținerea flăcării eminesciene.

Al doilea capitol al cărții „Hyperionice“ este intitulat „Patografice“ și se deschide cu „O nouă abordare a bolii lui Eminescu“ de către medicul-scriitor Valeriu Lupu, autor a nu mai puțin de opt cărți dedicate geniului eminescian. Cartea „Mihai Eminescu din perspectiva medicală și socială“ (Editura „Tipo Moldova“, Iași, 2016) este una „onorabilă, imagine a unui infatigabil scormonitor în memoria medicală și culturală, dovadă a unui spirit sensibil la adevăr și la valorile naționale.“ (p.245)

 

Cum apar mereu noi cărți, de pildă și cea a chirurgului timișorean Virgil Ene „Mihai Eminescu între geniu și nebunie. O patografie adevărată“ (Editura „Brumar“, Timișoara, 2018), și Th. Codreanu se simte îndreptățit să scrie „Iarăși despre bolile și geniul lui Eminescu“. Cu rara sa capacitate de analiză și sinteză, eminescologul anulează toate pretinsele argumente ale medicului timișorean, scoțând în evidență câteva din multele erori de care acesta se face vinovat încât ne putem întreba și noi, asemeni lui, „ce fel de eminescolog mai este și acest doctor?“

Analizând cartea tânărului cercetător Dan Toma Dulciu „Mihai Eminescu. Nevropatii atipice. Aspecte de patologie informațională“ (Viena, 2018), Th. Codreanu reface drumul „De la malpraxis la patologia informațională“. Cartea lui Dan Toma Dulciu excelează prin bogăția informațiilor, (de pildă, acelea referitoare la decesele suveranului Carol I și Ferdinant „având stranii similitudini cu moartea lui Eminescu“) și prin noutatea argumentelor.

Câteva pagini sunt dedicate cântecului de lebădă al eminescologului Dimitrie Vatamaniuc dar și lui Lucian Boia „Un Roller al eminescologiei“, viermele din hrean, alături de alții ca el, „ejusdem farinae“, acest Boia boiește minciuna ca să pară adevăr dar Th. Codreanu îl obligă să-și șteargă boiaua.

Eseul intitulat „Eminescu, Eliade și Robert D. Kaplan“ ne arată nu numai clarviziunea eminescologului Th. Codreanu dar și frumusețea sa morală, el fiind unul dintre acei chevaliers sans peur et sans reproche“ întru apărarea eminescianismului și românismului.

Răspunsurile date unui Robert D. Kaplan căzut sub influența nefastă a unor Silviu Brucan, Vladimir Tismăneanu, Horia Roman Patapievici și Lucian Boia țin de exemplaritate. Prin Th. Codreanu trupul spiritual al națiunii, așa cum am mai spus, mai poate crea anticorpi pentru ca acești viruși să poată fi anihilați.

Această carte de valoare excepțională pentru cultura română contemporană și încheie cu „Două dialoguri“, amândouă seducătoare. Primul dintre ele, realizat împreună cu acad. Mihai Cimpoi, aduce în discuție pe „Eminescu, Einstein și legile universului“. Nu se putea o mai bună companie decât a celor doi mari eminescologi pentru a pătrunde în fascinantul univers eminescian. Părerea lui Th. Codreanu este și a noastră: „Credința mea este că se poate face cultură și-n cel mai nenorocit sat din Moldova“. (p. 345) Cea mai bună dovadă este că la Huși și Chișinău Eminescu se simte acasă.

Cel de-al doilea dialog are loc în Eparhia Hușilor între Th. Codreanu și Dumitru Manolache având drept temă: „Eminescu și idealul unității naționale a românilor.“ Aflăm cu acest prilej că Eminescu a fost declarat „persona non grata“ în trei rânduri și sacrificat pentru clarviziunea sa și profunzimea analizei în privința celor două provincii românești: Bucovina și Basarabia. Ziua când o să se realizeze „Dacia ideală“ va veni, așa cum a visat-o Mihai Eminescu.

Luptând pentru Eminescu împotriva detractorilor, apărăm și luptăm pentru ființa noastră națională. Noua apariție editorială sub semnătura eminescologului Theodor Codreanu „Hyperionice“ este o carte românească de învățătură pentru duminicile sufletelor noastre.

Petruș ANDREI

(„Hyperion”, nr. 1-2-3/ 2020)

Setting

Layout

reset default