SCRIPTOR 9-10/2018

Share
  • (SCRIPTOR 9-10/ 2018) Mircea A. Diaconu, în „Despărțirea de comunism: traume, resentimente, frustrări”: Nu e o noutate dacă precizez că, imediat după 1989, lumea literară se împarte în tabere distincte, exprimând puncte de vedere divergente în legătură cu câteva teme acute: revizuirile literare, contribuția și recuperarea scriitorilor din exil, implicarea scriitorilor în viața politică. În alte pagini, Leo Butnaru (într-un dialog cu Victoria Milescu): În Orient, nici literatura și nici filosofia nu se studiază în mod istoric. Să zicem, exegeții filosofiei hinduse nu pot stabili cronologia autorilor. Nu există istoria literaturii japoneze, chineze sau persane, întrucât studierea cronologiei li s-a părut străină sufletului literaturii, poeziei. Acolo, literatura se înțelege ca un tot întreg (nota bene!), prin esențializările ei, indiferent din care perioadă și teritorii istorice se trage ea. Cu titlu de concluzie, Borges nota: „Faptul de a ști dacă poezia respectivă este antică sau contemporană, dacă a fost scrisă acum dimineață sau acum două mii de ani, este aleatoriu… Am citit cărțile pentru emoția estetică”. În cazul nostru, extinzând aria analogiilor, am putea accepta barem să nu ne mai intereseze locul (teritoriul) în care a fost scrisă cutare sau cutare carte românească. Înainte de toate, contează valoarea ei. În sumar, selectiv: N. Prelipceanu, Dragoș Pătrașcu, Ștefan Oprea, Ion Țurcanu, Grigore Ilisei, Ion Florin Stanciu, Radu Cernătescu, Ion Pop, Horia Bădescu, Sanda Voica, Traian Diaconescu, Doru Scărlătescu, Liviu Suhar, Ioan Holban, Nicu Gavriluță, Genoveva Logan, C. Cubleșan, Cristina Chiprian, Diana Bobică, Laura Carmen Cuțitaru, Eugen Uricaru, D. Vitcu. (Liviu Ioan Stoiciu, „Viața Românească”, nr. 10/ 2018

 

  • O carte – 5 convorbiri despre știință, cultură și creație, de Viorel Barbu și Eugen Munteanu, Editura Junimea, 2017 – îi prilejuiește lui Ștefan Afloroaei un acut comentariu, întins pe două numere ale excelentei reviste Scriptor (numerele 7-8 și 9-10 din 2018); filosoful intră în dialog cu autorii cărții și analizează felul în care cerința de astăzi a învățământului superior românesc de a se integra în cercetarea internațională de vârf – ceea ce presupune folosirea altei limbi decât româna – afectează sau evoluția interioară a culturii noastre, aceasta prin definiție legată de limba română. Îmi amintesc că aceeași problemă o punea și profesorul Mircea Flonta într-o recentă carte de-a sa. Întrebările pe care le ridică profesorul ieșean sunt cât se poate de îndreptățite: de pildă, se întreabă ce urmări va avea asupra culturii noastre faptul că gândirea conceptuală a creatorilor și cercetătorilor români este formulată în alte limbi, nu în limba națională. Problemă reală, dramatică, cu un răspuns previzibil și deloc liniștitor. Mai ales că există și o altă problemă, conexă: în ultima sută de ani, în mod repetat, inteligența românească a fost pierdută pentru România: ba prin războaiele mondiale, ba prin închisorile comuniste, ba prin valurile succesive de emigrări – valul de după 1990 fiind numai ultimul dintre ele. De câte ori se poate autogenera și autoregenera inteligența de vârf a unei națiuni, în astfel de condiții? Eu nu cred că la nesfârșit. Iar dacă gândirea și știința de vârf se întâmplă în altă limbă, cum este acum tendința, atunci… („Apostrof”, nr. 9/ 2018)

 

  • Valoroasa revistă Scriptor, pendinte de Editura Junimea din Iași, vine cu un număr, 9-10 pe 2018, care solicită atenția cititorilor pentru marea majoritate a paginilor. Care nu-s mai puține de 144. „Poemul desenat” e ilustrat de Dragoș Pătrașcu și îi aparține lui Nicolae Prelipceanu. Un articol al lui Traian Diaconescu tratează O dilemă juridică de la Apuleius la Caragiale. Mai exact stabilește sursa unui text de I. L. Caragiale în clasicul latin. „Oraș ca Ploieștiul nu mai există”, afirmă Eugen Uricaru în densul în argumente articol intitulat Ploiești. Mai semnează Ion Pop, Horia Bădescu, Mircea A. Diaconu, Radu Cernătescu și mulți alți scriitori de valoare. Și poezia din Scriptor își are hazul ei. Căci Ianuarie-Raul Iordăchiţă afirmă net: nimic din ce-i omenesc nu mă arde și nici nu mă zvântă/ am simț cam cât frunza vividă/ cad ca ghețaru-n fiord/ fără schelet/ fără trupul complet/ nici uitare nici aducere-aminte nu am/ nu pot să râd și nici să măsor/ nu-mă-leagă-mă-leagă de piscul de munte. Dacă poetul însuși zice că are simț „cam” cât frunza vividă (cuvânt absent din DEX, poate din englezescul vivid = intens) să-l credem. („Neuma”, nr. 10-11, septembrie-octombrie 2018)
Setting

Layout

reset default