Scriitorul și falsele lumini

Share

Scriitor multipremiat, Nicolae Spătaru din Republica Moldova configurează în volumul de povestiri Omul izgonit de cea­suri un spațiu aparte, enigmatic și neliniș­titor. Este modalitatea sa de a găsi un corespondent ficțional climatului concentraționar – lumea de fiecare zi pentru generații de basarabeni în­globați în URSS, sub incidența ideologizării neobosite, a sensurilor existențiale deturnate de la rostul lor. Meritul lui Nicolae Spătarii constă în capacitatea de a-și învălui repe­rele în mister și într-un umor special, tară a explicita. Deși, uneori, înțe­lesurile sunt tragice: nimic nu dăi­nuiește din prietenie, din dragoste, din viața însăși. Un scriitor există adesea în miezul istorisirii, precum în povestirea Dans albastru, unde, martor și interpret, are revelația de­zumanizării complete a prietenului său din copilărie, Vlad, ajuns un om de afaceri arghirofil, de un incredibil cinism. Referințele la vechi realități comuniste se țin lanț; contemporanii par a se dezbăra greu de trecutul ade­rent. De unde numeroasele lumini înșelătoare presărate pe drumul prozei, expresii mai degrabă ale dorinței unor lideri oculți de a domina, de a interfera indiscret sau chiar pustiitor, cu destinele oamenilor.

Bunăoară, Simona pare ,,o domnișoară blondă de o frumusețe ireală”, dar, este, de fapt, soția lui Vlad, omul de afaceri care își plătește amicul, mințindu-1, pentru a-i ține acesteia companie în momentele când el încheie o fabuloasă tranzacție. Vorbele unui bodyguard – „domnul Vlad le vede și le știe pe toate” – sunt emblematice pentru atmosfera cărții, marcată de personaje „omnisciente” în accepția malefică a cuvântului, precum decanul Gheorghe Ivanovici Parjă. La moartea studentului Dan, îndată după ce acesta, împreună cu prietenul său, naratorul, descoperise chipul secret al decanului, rămâne jurnalul ludic, dar și demascator, fără voie, al unor moravuri universitare. Naratorul nu mai poate scăpa de prezența lui Parjă, între timp academi­cian, insinuat până și în familia celui dispărut, pentru a pune mâna pe do­cumentul compromițător. Canavaua epicii tensionate este pătrunsă de fan­tastic, caracteristică a prozelor lui Ni­colae Spătaru, mijloc de a evidenția absurdul, implacabilul. Mașina deca­nului, poreclită Clarvăzătoarea, avea, fără vreo motivație, patru faruri, în loc de două, spre deosebire de modelele obișnuite. Luminița roșie ce-i pâlpâia în odăiță, atrăgând curiozitatea lui Dan și antrenând evenimentele fa­tale, ține mai mult de strălucirile luciferice decât de claritatea diurnă, până la a sugera relații ‘cu diavolul, căci eroii vizați de Parjă mor subit, în circumstanțe neclare.

Fantasticul din prozele lui Nicolae Spătaru reflectă deci o ano­malie, o perturbare subtilă a legilor naturale și sociale, precum în Cimi­tirul ,,Descoperă nemurirea”, unde protagonistul dispare în ceruri după ce este demascat în toată urâțenia sa morală, derivată din cea a mamei lui. Și în Apusul unei biciclete, dis­trugerea vehiculului, deși provocată de întâmplări stranii, poate fi pusă pe seama unui climat general distructiv. Detracarea morală pare să ducă la dereglări ireversibile: în Omul izgonit de ceasuri, Vasilii Petrovici Braga, fostul economist al colhozului Calea lui Ilici, vânează sistematic, în inspecțiile sale, ciubucuri, „un caș proaspăt, o găinușă sau câteva ouă luate direct din cuibar”. Le înghesuie. într-o geantă în care pretinde că du­ce acte spre a le prelucra din zel birocratic exemplar, acasă, unde, în­să, timpul se accelerează, fenomen inexplicabil, răspunzător de moartea prematură a soției lui. Aceasta s-a stins fiindcă „s-a îmbolnăvit de timp”, care „o usca din interior”. Iubirea față de Cristina, din Dispariția, în ciuda frumuseții desăvârșite a eroinei și a fuziunii îndrăgostiților, sfârșește brusc, printr-o criptică înștiințare care indică posibilitatea unei multitudini de deznodăminte. Suntem lăsați să ni le închipuim.

Monologul unui singuratic din Ce tip mișto am fost…, despre plimbarea sa, descrie un mod de viață structurat ca firesc ai incertitudinii. Nu al neprevăzutului, ci al unei minări profunde a ordinii și a stabilității, de Ia dezacordul cu ceilalți Ia disjuncția propriului sine, corolar al angoasei și al lepădării de propria identitate, când eroul (un tipic antierou, de fapt) hotărăște să-și piardă urma: „Acum nu mai știți unde locuiesc. Și de ce ar trebui să știți? De ce ar trebui să știți pe unde mă plimb eu? Și dacă mă plimb! Și ce fac eu! Și dacă mai trăiesc! Și dacă am murit! Să vă ia dracu’ pe toți! (…) Și ce tip mișto am fost odată!”

Excesul de lumină demoniacă schițează un fel de artă poetică a di-soluției într-o societate excesiv mo­nitorizată, purtând omul pe culmile singurătății și alienării.

 

Simona-Grazia Dima

(„Luceafărul de dimineață”, nr. 7, iulie 2019)

Setting

Layout

reset default