Sadoveanu pro, nu contra

Share

Ce e viu şi ce e mort în opera lui Sadoveanu? (Iaşi, Ed. Junimea, 2019, 330 p.) întreabă criticul Ion Simuţ, în calitate de coordonator, pe o seamă de cercetători, mulţi dintre ei nume consacrate, dar fără ca prezenţa lor din cuprins să constituie o cenzură pe seama altora, mai puţin cunoscuţi. Din rândul comentatorilor de literatură răspund cu studii Paul Cernat, Eugen Simion, Bogdan Creţu, Adrian Dinu Rachieru, I. Oprişan şi Mircea Popa prin studii consistente şi demne de interes. Lor li se alătură eseistul, istoric de formaţie, Mircea Platon, Maricica Munteanu şi arhimandritul Mihail Daniliuc. Nici contribuţiile simuţiene nu lipsesc, editorul colecţiei de studii semnând, pe lângă argument, un text despre „Gâlceava nuvelistului cu povestitorul” şi – bonus! – un interviu cu nepotul clasicului, Jordan Herford.

Autor de „operă impresionantă, revărsată ca o Dunăre în peste o sută de volume, cuprinzând întreaga lume românească, sintetizată geografic, istoric şi cultural”, Sadoveanu pătimeşte în postumitate pentru că „Erorile biografice afectează opera, dacă nu pe termen scurt, atunci pe termen lung” (Simuţ, p. 5). Simuţ crede că „Imaginea publică prea stăruitoare în pozitivitate şi onoruri uzează un prestigiu şi oboseşte receptivitatea normală” (p. 9). Ţinând seama de diminuarea faimei altor scriitori oficializaţi masiv – de la D.R. Popescu şi Marin Sorescu la E. Simion – aş crede că lucrurile stau, într-adevăr, aşa. Scriitorului român pare că îi şade mai bine în neutralitate sau în opoziţie cu sistemul. Pe drept sau ba, publicul lămurit cu politica de pe la noi sancţionează tacit adeziunile prea generos răsplătite de putere, fie ea de stânga sau de dreapta. Ion Simuţ pare de acord cu asta: „Cum să nu obosească o atât de stăruitoare oficializare?” (p. 10). Căderea comunismului şi a constrângerilor, de la impunerea unei conduite publice strict supravegheate în mediile culturale până la abolirea cenzurii, a adus o cădere statistică a prestigiului sadovenian. După 1989 „E perioada cea mai nefastă pentru posteritatea operei sadoveniene” (p. 13). Criticul de la Familia inventariază dezastrul. „Baltagul a acumulat o uzură didactică fatală”, „Creanga de aur e un roman prea bătrânicios, adică prea lent şi prea savant…” (p. 16). Dacă examenul lui critic îl trec astăzi Venea o moară pe Siret şi Zodia cancerului, pentru Paul Cernat convingător rămâne „splendidul dodecameron Poveştile de la Bradu-Strâmb, replică la fabulosul decameron moldav din Hanu-Ancuţei…” (p. 27). Autorul de la Observator cultural este de părere şi că „Nici unul dintre prozatorii noştri n-a cunoscut mai intim România «profundă»…” (p. 32), deşi în această privinţă nu m-aş feri să susţin că, la rândul lor, Liviu Rebreanu şi Ion Agârbiceanu – revelat mai aproape de dimensiunile lui reale de recenta ediţie în, deocamdată, opt volume, a lui Ilie Rad – sunt cel puţin la fel de performanţi, chiar dacă aceştia din urmă, ardeleni fiind, pun accent mai ales pe „profunzimile” ardeleneşti (dar nu numai!). Paul Cernat mai atrage atenţia asupra unor lucruri semnificative legate de marele clasic. Ediţia critică a operelor lui s-a blocat la anul 1912, ceea ce lasă o jumătate de secol neacoperită. Sadoveanu a fost primul nostru scriitor care s-a putut întreţine numai şi numai din scris. Sub raport politic a fost pe rând liberal, agrarian, averescan, ţărănist, carlist şi, în fine, comunist. Era un arhaizant sapienţial dublat de un conservator demofil afin poporanismului Vieţii româneşti: un scriitor apărător al oprimaţilor, al vechimii şi retragerii „din istorie” în natură. A legitimat literar într-un chip neegalat geografia Moldovei, Basarabiei, Dobrogei, Cadrilaterului, Ţării Haţegului, a Ţării Moţilor, dar a fost şi un scriitor urban (scriind despre Iaşi, târgurile moldoveneşti, burgurile transilvane, orăşelele dobrogene, Bucureşti şi… Constantinopol). Excelent povestitor şi nuvelist, a cultivat şi intriga detectivă (Baltagul, Cazul Eugeniţei Costea, Paştele blajinilor, Oameni din lună şi Ostrovul lupilor). Autobiografia lui e goetheană, cultivă rescrierea şi intertextualitatea, fiind „Un scriitor deopotrivă natural şi livresc, «alimentat» în egală măsură de folclor, de cărţile populare şi de înţelepciune şi, desigur, de marea literatură clasică şi modernă” (p. 30).

După E. Simion, Fraţii Jderi sunt „punctul cel mai înalt estetic şi, în acelaşi timp, al romanului istoric al lui Mihail Sadoveanu” (p. 35). Operă de reconstituire cu mijloacele prozei artistice, roman istoric şi de aventuri, „cele trei romane nu ignoră stratul sau substratul mitic şi metafizic (spiritual) vechi şi puternic al lumii medievale româneşti” (p. 36). Urmărind felurile complexe în care se leagă şi se dezleagă iţele de la primul la al treilea volum al ciclului, E. Simion desluşeşte cu temei multiplele straturi şi niveluri ale împletirii narative ce face din această operă – după unii neterminată, din motive ţinând de inoportunitatea filosofiei sale în raport cu schimbarea de conjunctură istorică, dar şi datorită decesului în Al Doilea Război Mondial a fiului preaiubit al autorului – una dintre marile creaţii ale prozei noastre interbelice.

Am scris, cândva, eu însumi, despre Fraţii Jderi, atent mai ales la consonanţele posibile între volumele epopeii moldave şi schimbările din actualitatea politică a acelor ani, observând armonizări cu epopeea antonesciană antisovietică şi apoi pregătirea plină de temeri a înfruntării avalanşei de la Răsărit ce se rostogolea, în replică militară, asupra ţării noastre. Din păcate, discutarea trilogiei romaneşti în perspectiva dialogului scriitorului cu momentul istoric al scrierii ei rămâne o pistă abandonată.

Vrând să dau o imagine asupra mutaţiei de receptare pe care studiile volumului o propun am insistat poate excesiv asupra primelor comentarii, lăsând pentru alt prilej restul paginilor.

Acest lucru nu mă împiedică însă să observ calitatea generală a contribuţiilor, interesul lor împrospătător şi necesitatea ca astfel de demersuri să continue, de-a lungul şi de-a latul unei vaste opere clasicizate fără a fi suficient de bine cunoscută şi cu potenţial mare de reînnoire a curiozităţii faţă de ea. Apariţia mănunchiului de studii adunat între copertele volumului Ce e viu şi ce e mort în opera lui Sadoveanu? merită să fie socotită şansa unei lecturi pasionante, nu doar pentru specialiştii în studiul literaturii române.

Ovidiu PECICAN

(„Actualitatea literară”, nr. 99, februarie 2020)

Setting

Layout

reset default