Recurențe, confluențe

Share

Tot mai rar constatăm la poeții din România preocuparea pentru cristalizarea unui proiect întins de-a lungul mai multor volume. Într-un peisaj literar tot mai fragmentat de direcții divergente și tendințe amestecate, Marian Drăghici este o excepție notabilă. Critica a remarcat, în mai toate volumele, preocuparea pentru cizelarea artei poetice. Încă de la debutul din 1988, cu Despre arta poetică, în opera lui Marian Drăghici se manifestă o aplecare către formă, rigoare și consistență. Poezia sa, cu marcate accente metatextuale, înfățișează relația deseori complicată, dar, neîndoielnic, fascinantă, între lirică și scriitură. Principiul autoreferențial, al literaturii care se oglindește pe sine, proclamat de textualiști, își găsește un teren fertil în poezia lui Marian Drăghici, fără a îmbrățișa, însă, întru totul ideea dispariției complete a scriitorului din propria operă.

Păhăruțul e un volum în care influența textualistă coexistă cu un ermetism incitant, născut din preocuparea pentru definirea unei direcții poetice. Opul este compus aproape în întregime din poeme dedicate unor scriitori din generații diferite, în care exercițiul liric constă în îmbrățișarea ideilor și a scriiturii celor menționați în dedicația fiecărui poem. Rezultă un dialog pus în pagină prin alăturarea mai multor form(ul)e literare. Scheletul dialogic este îmbrăcat în multe dintre mărcile definitorii pentru poezia lui Marian Drăghici: cripticul organic al creionării unor simboluri și motive proprii și atenta utilizare a repetiției ce transformă poemul într-un organism aflat în perpetuă dezvoltare. Mai mult decât atât, repetiția conferă efectul unei permanente rescrieri, iar pagina capătă nuanțe de palimpsest.

În centrul multor poeme se află simbolul organizator al creației lui Marian Drăghici: „păhăruțul”, deschis multiplelor interpretări și alăturări metaforice. Adesea, e sinonim cu o întreagă condiție, asumată cu dedicare, însoțită de gravitatea contemplării existenței în căutarea unui principiu organizator. Cele două motto-uri ale cărții sunt revelatorii în acest sens: „Ar fi trebuit să trăiesc numai în căutarea sacrului” (Eugène Ionesco, Căutarea intermitentă) și „Estetic vorbind, a nu putea atinge paradisul înseamnă a nu putea închega opera de artă într-o formă de unitate caracterizată prin limpezime, strălucire și măsură. Existențial, înseamnă să pierzi splendoarea” (Horia-Roman Patapievici, Două eseuri despre paradis și o încheiere). Așadar, se poate afirma că principiul paradisului despre care vorbește Horia-Roman Patapievici poate fi întâlnit în opera lui Marian Drăghici printr-o transsubstanțiere a scriitorului în planul propriei opere. În fond, pentru poet, întreaga existență se consumă în sfera liricii sale, unde sunt reprezentate marile turnuri existențiale și întâlnirile definitorii pentru construirea unui parcurs literar. „Păhăruțul”, care trebuie „băut” până la capăt, e o prezență constantă.

Conștientizarea presiunilor existențiale reprezintă o recurență importantă în păhăruțul, căci face parte dintr-un crez poetic: poezia nu apare din neant, ci e rezultatul unui efort de a da piept cu marile provocări existențiale. Dintre acestea, semnificativă este permanenta amenințare a imploziei, a unei prăbușiri către interioarele tenebroase ale sinelui, iar rămășițele ajung semnul unei înstrăinări față de propria condiție. Transformările pe care le suferă sinele în confruntarea cu existența lasă urme adânci: „vin zilele când ne vor mânca/ păsările și peștii./ ne-au și mâncat./ și brusc ne vor vărsa/ cu mațe cu tot/ cu mațe cu tot.(…) // zilele acelea când ne-am mâncat/ de vii unii pe alții/ fericite zile într-adevăr/ eram născuți exact pentru asta/ să ne mâncăm și să ne bem/ de vii unii pe alții”. Retrospectiva adoptată de instanța lirică se observă lesne; astfel, se sugerează atât împlinirea unui rost existențial, cât și trecerea unui prag, către un nivel superior al comuniunii cu materia. Prin urmare, traiul în interiorul unor granițe impuse de propria condiție devine o matrice a transsubstanțierii vieții în sfera literaturii: „ – aud, aud. totul este o poveste// totul este o poveste/ totul/ este/ o/ poveste”.

Poziția poetului în această ecuație a granițelor palpabile, care se cer prompt asediate, nu e niciodată statică. Dimpotrivă, ea se află într-un parcurs continuu, într-o evoluție a asumării condiției creatoare, fluidă prin excelență, care nu contenește de la a sonda inefabilul universal: „poetul? ca albina înmărmurită/ așa ai spus. raza mereu pe cale/ până la ziuă aprinse/ zidul de ceară al muncii sale.// (…) toți adormiseră, ploua/ paharul era plin pe masă -/ un păhăruț doar mai visa/ la albul mâinii ce scria/ rescria / pe curat de la capăt cu literă mare”. Scrisul este, așadar, o transcriere a senzațiilor, trăirilor și adâncilor ruminații cu privire la actul creației într-un univers aflat, deseori, în derivă.

Versurile lui Marian Drăghici vin dintr-o contemplare atentă a unor lumi, atât interioare, cât și exterioare. Perspectiva oscilează de la sondarea unui imediat puternic marcat de sensibilitatea instanței lirice, până la preocuparea pentru problemele care se manifestă din exterior. Profunzimea acestor ruminații este subliniată prin utilizarea abilă a repetiției și a tonului confesiv de o directețe deseori dezarmantă: „acum/ la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă/ până când/ cresc nuferi galbeni din apă”. Această așteptare a momentului propice creației apare și în cadrul unor versuri cu reverberație puternică în contextul actual: „am ieșit în stradă să protestez/ și nimic.// am ieșit în stradă să protestez/ am protestat/ și nimic.// am ieșit în stradă să protestez/ am protestat/ cu păhăruțul meu/ și nimic.// am ieșit în stradă să protestez/ am protestat/ cu păhăruțul meu/ pentru păhăruțul meu/ și nimic.” Printr-un ton ce oscilează de la grav la relaxat-colocvial, intertextualitatea pe care Drăghici o stabilește cu operele unor Mircea Ciobanu, Ion Mircea, Gabriel Chifu, Mircia Dumitrescu, Angela Marinescu, Daniel Cristea Enache, Aurel Pantea, Ion Mureșan, Florin Mugur, Ion Zubașcu, Lucian Vasiliu, Eugen Suciu, Nicu Sava, Ioan Moldovan, Ion Stratan, Traian Dobrinescu, Gellu Dorian și G. Bacovia revine mereu asupra aceleiași preocupări pentru formă, lirică și locul creației în marea construcție a universului: „(…) în poezie, naiba s-o ia / cu toate sinuciderile din ea, / dacă nu ești creator de obsesii / nu ești creator de nimic.”

În esență o mostră a tuturor direcțiilor din poezia lui Marian Drăghici, păhăruțul e o poartă către cunoașterea unui poet și a unei opere importante pentru literatura română.

Alexandru ORAVIȚAN

(„Orizont”, Timișoara, nr. 5, mai 2019)

Setting

Layout

reset default