Eseistă, autoare de cărți didactice, Margareta Curtescu (n.1960 în Hâncești, Republica Moldova) se afirmă, înainte de toate ca o sensibilă poetă a unor stări dramatice produse de o anume contemplare sau, mai bine spus, de o trăire febrilă într-o lume contemporană cuprinsă de frigul cosmic prevestitor al apocalipsei biblice: „cum toate se grăbeau să moară pe pământ/ în aer pe ape învățam și noi tema zilei// rând pe rând se prăbușeau din cer boeinguri/ le îmbrățișau alpii pustiul donețkul/ submarine intrau solemn în palate de scoici/ turnuri gemene se luau de mână și zburau spre/ alte tărâmuri marii și micii buddha cădeau/ decapitați sub târnăcoape// delfini se zdrobeau de stânci cârduri de/ păsări se aruncau în hău de-atâta jale clopotele/lumii își rupeau limbile și adormeau în patul/ lor de plumb// time ofdeath ziceau analiș­tii de pe aiurea timpul/ morții rosteam și noi grăbiți dând foc/ arhivelor să ardă totul/ deodată (time of death).

Recentul volum, Inima desenată pe cer (Cuvânt înainte de Ioan Holban. Editura Junimea, Iași, 2018) se remarcă în totul printr-un tensionat lirism, oarecum cerebral, oferit de o notație reflexivă, de o mărturisire a propriilor emoții prilejuite de glacialitatea universului în care își suportă existențialitatea: „tot mai ninge-n tablouri teribil/ mai ninge/ peste ani înrămați peste vârste/ și vremi iernile își varsă/ uitările toate (pastel). Frigul ființial, iarna universală, sunt motive ce devin obsedante, stârnind nu atât panică în suflet cât mai ales neliniște în relațiile interumane, chiar și cu persoana iubită („zilele cu țurțurii lor îmi/ îngrădeau calea/ spre tine” – era glacială), definind propriile trăiri exprimate într-o rezonanță eminesciană („nu credeam să aud vreodată plânsul” – poemul ramelor pustii), deturnate în factologia diurnă a realităților nemijlocit asumate biografic: „casa noastră a fost un cuib de rândunici până/ când cineva a dat foc streșinii casa noastră/ a fost un bârlog de lei până când/ s-a aprins și savana noastră/ a fost o moară de vânt până când/ o mână a potolit furtunile/ din cele patru direcții (…) plouă și eu achit facturi pentru apă, lumină trecut” (casa noastră). Metaforica bogată creează haloul în care poeta își denunță gesticulația intimă („voi netezi cu palma frigul atât al meu/ și atât de al tău prin vene îmi va trece/ uitarea și trena ei străvezie/ îmi va înfășură inima” – într-o zi taurul își va sfâșia pielea), marcând peisajul auster cu care se contopește osmotic („eram o scoică aruncată de val pe faleză /…/ sfârșit de vară peisaje sărace ierburi pitice/ văzduhul năclăit de august mi se lovea/ de tâmpe toamna respira/ pe aproape” (vis). Toate aceste trăiri sunt profund sentimentalizate într-un soi de cinism livresc în care își află oarecare protecție: „amanții mei de hârtie blonzi șateni/ bruneți vă strig pe nume și se-ntorc/ toate cuvintele// scenele noastre de-amor licăresc/ printre fraze/ în timp ce privirile ni se mai/ caută/ în apele multe// lava iubirilor noastre mi s-a întins/ pe sute de pagini și astfel cărțile mi s-au umplut de tristeți” (seară). Melosul acestui tip de tristețe e insistent, ca un bas continuu în concertele de coarde arhaice, asigurând gravitatea tonalității, a atmosferei încărcate în care se coagulează emoțiile cotidiene ale. raportului său cu ființa dorită: „în fiecare zi el avea de spus câte o istorie/ întâmplător sau nu auzeam în receptor/ cum în preajma-i foșnea iarba cum apa/ dâmboviței clipocea orbită de soare/ sau cum tramvaiele staționau prin/ stații și pasagerii urcau amețiți/ de căldură (…) în fiecare zi și eu aveam de spus/ câte o istorie timpul res­piră pateu/ mai aritmie decât altădată strângeam/ pumnul apoi îl desfăceam și lăsam/ libere poveștile mele să-i cutreiere/ pădurile narației” (plimbări).

Reflexivitatea e melancolică, poeta revenind mereu la universul intelectual în care își trăiește/retrăiește evocator demersurile creatoare, nașterea cuvintelor poetice reprezentând propria viață, propria ființare în abstractul metaforic al climatului livresc auster căruia i se dedică: „în piept aveam mii de inimi odată cu fiecare/ cuvânt irosit murea câte una de aceea/ ajunsesem să fiu un cimitir de/ inimi// o tăcere sidefie acoperea zilnic un fel/ de regret mă-nfășura strâns ca/ pe un prunc// unde erai tu cel care trăgeai de un fir/ infinit desfășurând/ cuvinte/ cuvinte/ cuvinte//unde erau oglinzile tale curgătoare în care/ cuvintele se reflectau unele în altele/ se amestecau într-un râu/ de mătase apoi se/ despărțeau// surâzând” {în piept aveam mii de inimi). Și, totuși, exultă mereu în aș­teptarea unui impuls radical menit a o salva, a o scoate din starea de glacialitate indusă, pentru a fi capabilă în a trăi autentic și aievea o înfiorată existență personală: „să mă smulg din toropeala aceasta ca dintr-o/ baltă de ceară sleită să mă întorc la/ zumzetul din florile de nalbă// repetam în gând pe când coboram la/ vale prin râpa galbenă spre gara de nord/ cuvintele îmi roiau în inimă// din vi­trine mă priveau manechine/ îmbrăcate în rochii vintage// ploaia de vară începu din senin ștergând/ amintirea zilelor și nopților/ adulmecate de vulpile argintii/ ale nordului” (dimineață).

Toată poezia Margaretei Curtescu se împlinește ca din febrile tânguiri abstractizate pe filonul dramatic al trăirilor sale într-o realitate rigid crepusculară, cu o afectivitate bine ținută sub control de luciditatea sa creatoare.

Constantin CUBLEȘAN

[„Bucovina literară”, nr. 7-8 (329-330), iulie-august 2018]