Poezia ca asalt asupra limitei

Share

„O lume inertă/ priveşte ecranul de sticlă,/ cu faţa imobilă,/ privirea imobilă, ochii de sticlă”; „Faţa prezentului ascunsă mereu/ şi continuu confuză,/ bolul de sticlă se-adună din nou,/ ca o vrajă…”. Toată poezia Eugeniei Bulat din Piatra de Ca’Vendramin (Editura Junimea, 2017) trebuie citită aici, în aceste texte care identifică viziunea şi filtrul de percepere a lumii, proiecţia spaţiului liric, dar şi o foarte acroşantă atmosferă borgesiană, amintind de o scenă celebră a oamenilor care circulă prin nişte culoare de sticlă, se văd, dar nu se aud, totul sfîrşind cu un sărut pasional fixat pe sticla culoarelor, acolo, pe aceea a bolului şi a ecranului, aici; textele din Piatra de Ca’Vendramin cresc din raportul tensional dintre o lume stranie, a necomunicării, explorată prin cuvinte care ies din cuvinte, asemeni păpuşii ruse matrioşka, în fond, abisul logos-ului şi cel al sinelui, spre limita tragicului.

Universul acvatic şi această procesiune a morţilor de pe apele tăcute ale Styxului reprezintă spaţiul de identificare al fiinţei interioare, aceea la care nu se poate ajunge decît printr-o coborîre, o călătorie iniţiatică în abisul cuvintelor şi al sinelui; „foarte legată de apă”, încă dintr-o altă vîrstă pe care o evocă în dialogurile cu Alter („Da, Alter, marea, ceaţa, ploaia… toate fac parte din intimitatea mea. În copilărie (care a fost o claustrare şi ea), am iubit natura aproape numai prin intermediul cărţii, prin ceea ce îmi oferea înţeleptul din Est. Şi colagenul acestei iubiri, înţeleg acum, era apa. Citeam mult atunci cînd ploua…”), Donna, „străina” din Est, dizolvată ea însăşi, ca şi poezia sa („Poezia e ceea ce rămîne/ după ce toate/ s-au scurs, dizolvat./ E ca şi cum ai privi dintr-o parte/ un litoral infinit”, scrie Eugenia Bulat în Regele Lear ce aştepta moartea pe Zattere...), îşi descoperă spaţiul vital în apele din care iese Ianko, „străinul ce vine din mare”, între oameni inundaţi „de o roşeaţă de fluvii”, cu falange de sepie, înrudiţi cu algele şi oameni-amfibie, totuna cu laguna sărată, „cu ochii plini de ape”, plutind „în cerc cu mareea”, mergînd pe apele tăcute ce izbesc zidurile „falnicei” Veneţii, surpată parcă în lihtisul altui Principe şi în privirea imobilă a „celor mai frumoşi morţi din lume”: spre acest univers acvatic se îndreaptă cei (încă) vii: „Nisip mişcător gîndul tău/ lins de ape/ sclipeşte-n apus:/ copile-sirene sub Soare,/ bărbaţi statuari,/ bătrîni noduroşi,/ mînă-n mînă,/ spre stînci;/ copii ţipători,/ glasul lor neauzit;/ la un loc cu ei – tu/ algă,/ scoică,/ meduză,/ copilă şi tu,/ bărbat tînăr,/ copil,/ bătrînă dusă de mînă/ spre Styx…/ Styxul marea vrăjită/ pe care-o priveşti/ înapoi şi-nainte,/ marea cea mare şi marea de gînd,/ fără maluri,/ ireal de palpabilă”. Mai mult încă, dacă înaltul, cerul provoacă fragmentarea, căderea, ţipătul ei, în adîncul apei e Unu, sinele profund care, după ce se va fi pulverizat în prăbuşirea „ca o seminţă prea coaptă/ ce zboară spre terra”, se (re)înfiinţează în mişcarea vălurită a lagunei şi, sub Lună, în mareea care creşte, cuprinzând fiinţa ca pentru o nouă geneză: „Şi era acqua alta…/ Cerul cădea în mare/ şi marea urca pîn’la cer./ Nu exista dedesubt/ şi nici deasupra/ toate erau Unu./ Vie împărăţia Ta,/ facă-se Voia Ta,/ te rugai./ Soarele şi Luna se priveau,/ faţă-n faţă,/ Stelele izvorau,/ Bach vălurea peste ape…/ Era o lume nouă/ pînă la plîns./ Sirenele amuţiseră şi/ totul în jur tremura./ Mareea creştea,/ cuprinzîndu- ţi genunchii,/ înfăşurîndu-ţi trupul,/ apăsîndu-ţi în tăcere/ sînii…/ Erai deja înăuntru./ Durerea era profundă şi dulce/ era/ un alt fel de fericire…” (Adio, alge…).

Universul (acvatic) din Piatra de Ca’Vendramin, vorbind în „mătasea uşoară a cuvintelor”, într-un dialog interior al Donnei cu Alter, vechiul prieten ori cu Ianko, străinul din ape, dar şi în goana „în delir” a creării limbajului, a semnificantului după semnificat, îşi asumă creatorul, poetul, Demiurgul care, numind, îl creează: „existăm în măsura în care ne realizăm din punct de vedere lingvistic”, spune Alter, iar Donna conceptualizează poezia, adună fragmentele ei risipite în apele lagunei într-un dialog al înţeleptului din Est cu cel din Vest (cine ştie? poate Noica şi Heidegger), dar şi cu Eminescu („somnul din tine e văz”, spune Eugenia Bulat pe urmele unicului), unde se descoperă faptul că poezia e un principiu de ordine de la care se poate porni (şi unde se va ajunge) în călătoria iniţiatică spre spaţiul dintre sine şi sine, în „spaţiile dintre tine şi tine,/ dintre aici şi dincolo”, cum scrie Eugenia Bulat în Fiinţa în faţa Fiinţei, ţinta ultimă fiind acel principiu de ordine al reflectării sinelui în Celălalt şi doar „în interiorul propriilor frontiere”, în Casa de Hîrtie, aceea adevărată, fără de care, spune Donna, „eşti pierdut”. În „confortabila” casă de hîrtie, în bolul şi după ecranul ei, Nordul de origine din Ţara Teilor rămîne cîndva, e departele, o fantasmă, (auto)exilul în Sud e aproapele, acum şi aici – dar nu „conceptul politic sau teritorial”, ci exilul ca un „conţinut al structurii interioare a unui om” –, e noul univers, recompus după dizolvarea în ape, al desţăraţilor, al străinilor asemeni unei „flori din beci”, purtînd străinia, „cabală malefică”, cum melcul cochilia sa, sentimentul „ciudat” al originii şi fractura faţă de aceasta, care pare definitivă: „Întoarceţi-vă acasă doar ca să muriţi!”, se spune în unul dintre dialogurile Donnei cu Alter: „Şi lumea aceasta a noastră,/ cu viaţa lăsată în urmă,/ încotro se îndreaptă?…/ /Totul pentru acolo,/ pentru cîndva;/ nimic pentru sine,/ pentru aici,/ pentru clipa prezentă…/ Ca o fantasmă –lumea aceasta a noastră/ nu-ncape-n chenare,/ un loc anume nu are/ pe hărţile lumii…/ Desţăraţii –/ transparente ţări plutitoare,/ fără pămînt…”.

Piatra de Ca’Vendramin este una dintre cele mai frumoase şi substanţiale cărţi de poezie din stricta noastră actualitate literară.

Ioan Holban

(„România literară”, nr. 41, 22 sept. 2017)

Setting

Layout

reset default