Poetul în relație cu eternitatea

Share

Individualități puternice, de o deosebită complexitate umană, marchează poezia, ca o alternativă existențială. În acest sens, este evidentă erudiția creatorului Valentin Busuioc, în domeniul esteticii poeziei, prin volumele publicate până acum: poeme 111, Editura Muntenia, 1993; Viața în direct, Editura Leda, 1995; Vortex, Editura Eminescu, 1999; Bărbatul din Calea Lactee, Editura Eminescu, 2004; Orașul văzut prin oglindă, Editura Tracus Arte, 2014; Linia vieții, Editura Tracus Arte, 2016; Iarba, Editura Societății Scriitorilor Militari, 2018; precum și piesa de teatru Epoleții cu busolă (ediția I, Editura Azero și Asociația Scriitorilor București, 2005, ed. a II-a, Editura Nouă și Asociația Scriitorilor București, 2006).

Înrudit în aspirații cu înaltele spirite ale literaturii, Valentin Busuioc se distinge, în cadrul generației sale, prin originalitate și profunzime, atât în ceea ce privește ineditul mesajelor, cât și prin folosirea tehnicilor artistice adecvate stilistic împlinirii vibrațiilor artistice.

O subtilă carte despre tăria și valențele metaforei în coli de scris, „Cuvânt însoțitor” de Ioan Holban, Editura Junimea, Iași, 2018, (93 pag), relevează, convingător, puterea de focalizare a cuvântului, înainte și după naștere, prezent în lirica lui Valentin Busuioc.

Motto-ul, semnat de autor: Dacă oamenii ar fi frunze,/ ce foșnet pe lumea cealaltă…, confesiune de o sinceritate cuceritoare, provoacă polivalente resorturi reflexive în interferența lor cauzală: aleg cu grijă colile de scris/ încep cu una gălbuie/ pe care stiloul scrie mai greu/ zgâriind în căutarea cuvintelor// nu mă uit la mâini/ în cărți/ nici în creier// doar aștept în tăcere/ ca laptele să dea în foc/ și să lumineze biblioteca. (Ritual).

Cartea aceasta este o mărturisire despre sensurile existenței prin cuvânt, câtă vreme destinul a ales pentru el coala/ coli de scris. Totul se subordonează acestui țel (care depășește orice alte înclinații structurale), pornit din rădăcinile ființei, angajată în totalitatea ei, capabilă să determine un mod de viață și să se transforme în forța de a înfrunta moartea: „cititorule/ mai ales tu acela/ care nu m-ai văzut niciodată/ care n-ai băut apă și nici n-ai mâncat la masa mea/ ferice de tine că mi-ai citit poeziile/ și-apoi fără teamă te-ai privit în oglindă/ neștiind că de fapt te uitai în ochii mei/ așa cum ceas de ceas/ și moartea se uită/ într-ai tăi.” (Ferice de tine)

În configurația construcției, organizată în trei părți: I – coli de scris; II – inima colii de scris; III – sufletul colii de scris, distingem existența unui raport structural între cuvânt și natura lui specifică (materială și spirituală). Din această perspectivă, în plan estetic, elementele componente prin care se proiectează unitățile lingvistice se profilează în viziunea indestructibilă a unui întreg original, sub patina distinctă a personalității poetice în evoluție: eram copil/ când am încercat să scriu prima poezie// pe o coală albă am așternut cel dintâi cuvânt/ a urmat altul/ și așa mai departe/ însă poezia tot se lăsa așteptată// se înserase deja/ mii de cuvinte stăteau unele peste altele/ iar când ultima literă a acoperit/ și cel din urmă loc rămas liber/ s-a întunecat// atunci am pipăit negrul colii de scris/ am atins un cuvânt ce se chinuia să iasă la suprafață/ cuvântul acela m-a ars/ și fiindcă lumina/ așa i-am spus/ apoi a ieșit la iveală un altul/ era cerul/ apa și pământul s-au înfiripat pe urmă/ păsările peștii florile/ mi-a zâmbit mama/ lumea s-a umplut de povești// iar după ce coala de scris a ajuns iarăși albă/ cuvintele au început a se învârti sălbatic în juru-mi/ și a se înghiți unele pe altele/ până ce a rămas unul singur//însă cuvântul acela ni se arată/ o singură dată. (Povestea colii de scris)

Temele și motivele fundamentale – cuvântul, tăcerea, lumina, îngerul, visul, cuplul, inima, sufletul, viața, moartea, Dumnezeu, părinții, poetul, poezia – trăiesc sub patronajul colii de scris, izvorând o existență marcată de frumusețea artei creatoare: ea nu are un nume/ anume/ fiindcă până la urmă le are pe toate// apare în vis/ întotdeauna la sfârșit// se spune că e frumoasă/ dar cine și-o mai poate aminti cu adevărat/ dacă o vede doar o singură dată// tot ceea ce știm/ este că e somnoroasă// de îndată ce o atingi/ adoarme. (Frumoasa adormită)

Universul este perceput, uneori, de poet ca unitate a contrariilor, desfășurându-se pe spații și dimensiuni în care lecțiile vieții și ale morții se contopesc într-un soi de mărturisire testamentară cu irizări filosofice, consecință a profunzimii reflecțiilor asumate: când mi-o veni vremea/ o să mă transform într-o coală de scris// voi/ cei care m-ați cunoscut/ să mă faceți un avion de hârtie/ să mă aruncați de la unul la altul/ din ce în ce mai des/ și mai repede/ până când voi lua foc// în acea lumină/ să-mi recitiți poeziile/ așa cum odinioară străbunii/ neavând o bucată de geam afumat/ priveau eclipsa soarelui/ uitându-se în ochii orbului. (Testament)

Originalitatea creației derivă și din modalitățile de adecvare a unor motive la realitățile universului său liric, din particularizarea limbajului artistic, individualizarea lui generând argumente plauzibile ale talentului și rafinamentului poetic. Unități lingvistice aparent simple, încărcate însă, în context, de o substanță poetică inefabilă, dobândesc, de fiecare dată, alte vibrații: stăteai în mână cu o coală de scris/ m-ai pus să-ți dictez tot ce-mi trece prin minte/ ai vrut să fii muritoare/ să fii secretara mea de cuvinte/ dar eu îți repetam într-una cuvântul mâine/ mâine/ tu l-ai pus strat peste strat/ până când hârtia a luat forma unei ferestre// eu am deschis-o/ a venit vântul/ și te-a luat. (În amintirea acelei seri). Respectul sacral față de realitatea colii de scris este dovada unei intense vibrații metafizice la oricare dintre stările existențiale: sunt fericit// dacă aș fi o fântână/ din care nu se mai vede cerul/ la fel m-aș simți// dacă un fluture/ în pliscul unei vrăbii/ aș fi/ sau o casă din care au plecat cu toții/ tot fericit aș fi// fiindcă astăzi/ mai mult ca oricând/ mă simt ca o coală de scris// mă uit la toate/ ca și cum toate m-ar fi uitat. (Astăzi, mai mult ca oricând)

Efecte speciale realizează și din modul cum pune accentul pe o unitate frazeologică, exemplu, folosirea lui „dar” sau „iar” – pentru a răsturna șirul afirmațiilor anterioare: după ce a murit tata/ mama i-a purtat hainele încălțămintea/ și chiar pălăria de fetru// cu pantofii lui a mers prin locurile/ pe unde el o căutase toată viața/ dar într-o zi s-au tocit/ iar ea s-a trezit desculță/ ca un munte la marginea mării// atunci și-a mușcat buzele până la sânge/ așa cum i le-a mușcase și el când s-au cunoscut/ și de dragul ei s-a lăsat de băutură și de tutun/ a săpat o fântână/ iar din rădăcinile găsite și din lutul scos/ a făcut o casă/ și în ea un copil… (Pălăria de fetru).

Unele construcții lexicale devin mijloace de potențare a expresiei poetice, amplificând sinceritatea rostirii: tati/ mă întreabă copilul/ morții visează// nu/ dragul meu/ numai noi visăm// ei deja s-au trezit. (Visul).

Valentin Busuioc surprinde prin noutatea ideilor, a expresiei metaforice, prin ineditul concepției despre artă, în general, despre poet și poezie, în special: …m-am visat o cârtiță de hârtie// cârtița de hârtie e foarte subțire și transparentă/ umblă numai prin interiorul colii de scris/ și se hrănește într-un mod misterios/ de îndată ce miroase o poezie/ mintenaș pornește pe urmele ei (…)/ cârtița de hârtie mănâncă doar învelișul cuvintelor/ coaja lor/ (…)/ nu e veselă/ nici tristă/ seamănă întru totul cu poetul/ pe care îl are în pază/ care tot crede că scriind/ într-o zi o să aibă și el aripi/ cu pene una și una/ precum cea care plutește deasupra colii de scris/ în căutarea cârtiței de hârtie. (Cârtița de hârtie).

Poet în relație cu eternitatea – problema rămâne, desigur, filosofic deschisă – Valentin Busuioc este un original al lirismului transsubiectiv.

Sub semnul vocației, concretizată în poeme întemeietoare de edificii estetice, coli de scris este cartea unui creator de marcă, unic în felul în care pactizează cu forțele inefabile ale cuvântului.

Nicoleta MILEA

[„Neuma”, nr. 9-10 (23-24), septembrie octombrie 2019]

 

Setting

Layout

reset default