Poemul, între azimă străvezie și potir

Share

Nutrit de tărâmul mirific al copilăriei, amprentat de puternice întâlniri providențiale (cu oameni, locuri, cărți și îngeri), atras inexorabil de mirajul esenței, Marian Drăghici își pune întreaga creație sub pecetea harului, după cum însuși mărturisește într-o confesiune decantată la urechea atentă a lui Valentin Iacob, în 2013, în fapt, o parabolă asupra rostului, asupra misiunii de a salva lumea prin scris: Eu cred că la început a fost Îngerul poeziei, și abia apoi poetul. Și îngerul poeziei, trimis sau netrimis, venea în acele începuturi vechi, la fiecare om. La urmă, dar nu chiar în cel din urmă ceas, îngerul poeziei n-a mai venit la om. Dintr-o mulțime de motive. Iar Lumii, și de-aci i s-ar putea trage sfârșitul.

Ca o continuare firească a acestei spovedanii, apare în 2019 la editura Junimea volumul Păhăruțul, confirmând, o dată mai mult, imaginea unui poet neînseriabil (în generație, promoție, grup, grupuscul, val)(Vasile Dan). Pagină cu pagină, răzbat obsesii de profunzime, recognoscibile, desigur, în volumele anterioare (pregnant în antologia lumină, încet, apărută în 203 la editura Tracus Arte), dezvăluind un eșafodaj complicat, în care construcția poemelor este ritualică (Te repeți ca într-o rugă/ până se face liniște în text), respectând un scenariu inițiatic, repetitiv: Toți adormiseră, ploua/ paharul era plin pe masă -/ un păhăruț doar mai visa/ la albul mâinii ce scria/ rescria/ pe curat de la capăt cu literă mare.

Totul este o poveste, ne asigură autorul cu tâlc, totul este o pre-gustare a Cinei mereu așteptate, într-o stare de tânguire (Totul e un bob de sare/ rostogolindu-se arzând/ peste obraz la fiecare), prevestitoare a apocalipsei personale, inevitabile: Recunosc/ zilele acelea când ne-am mâncat/ de vii unii pe alții/ fericite zile într-adevăr/ eram născuți exact pentru asta/ să ne mâncăm și să bem/ de vii unii pe alții.

Poetul stă adeseori la sfat cu Pescarul ceresc, urmărind cum acesta prinde mereu pește/după pește/ după pește/ sufletele tuturor -/ pe care undița Lui/ din cer le pescuiește. Uneori, același poet se simte prizonier în pântecele chitului biblic (Doamne,/ sunt pâinea fără glas/ din mâinile unui copil/ căruia nu i s-a născut încă mama.), pipăind nevăzutul cu degete aproape oarbe, descoperind marea spânzurată-n corcoduș.

Muzicalitatea deosebită a majorității poemelor e ghilotinată de versuri scurte, o armătură ideatică ce frânge trupul întregului de cuvinte, spre a-l împărți apoi tuturor, esențializat. Nuanțele de non-culori și nuanțele liniștii sunt și ele sfidate de pete contrastante, la nivelul vizualului (pâlcuri de maci, tufe de măceș în floare, frunza și iarba) și auditivului (mici păsări cântătoare), stăpânul absolut al spațiului fiind Poetul însuși, fără nume (Aedul necunoscut, poetul nu-știu-care) înveșmântat într-un alb-negru arhaic. Întunericul, însă, rămâne atotstăpânitor, dominând discursul liric scindat între viață și moarte.

Tot între cele două extreme se zbate și autorul, care-și clamează solitudinea, șlefuind-o ca pe-o armură, înconjurat mereu de zidul negru lichid, deși, paradoxal, volumul de față poate fi etichetat ca o carte cu prieteni, duși au încă rămași, o listă clară ca reflexul unui vin de colecție printr-un cristal prețios (Angela Marinescu, singularizată ca balaură a poeziei / blestemate, Mircia Dumitrescu, Augustin Doman, Gabriel Chifu, Ion Mircea, Ioan Groșan, Mircea Ciobanu, Traian Dobrinescu, Aurel Pantea, Daniel Cristea-Enache, Ion Mureșan, Florin Mugur, Ion Zubașcu, Lucian Vasiliu, Ioan Flora, Ioan Buduca, Eugen Suciu, Nicu Sava, Ioan Moldovan, Ion Stratan, Gellu Dorian).

Drept armă imbatabilă asupra pe-trecerii, poporul de poeți folosește ața rugăciunii / mămăligii / unei bunicuțe de demult, deși Cântecele de păhăruț au putere doar la margine de nicio apă, într-o dimensiune intermediară între aproape-departe, unde cuvintele se simt și trăiesc libere. Libertatea se rezumă, câteodată, la cântecul de veșnic flăcău, partitură imprevizibilă a ființei, ispitită într-o veșnică pendulare între răsărit și apus, între plâns și surâs, între două tărâmuri ca două iubiri: Lăcrima – și tot ce doare/ numai de-a hori sub soare/ și sărutul ca o boare/ din creștet până-n picioare/ de la buze-n afunzime/ din nălțime-n rotunjime/ c-am îmbrățișat-o toată, haida!/ și o țin îmbrățișată, haida!/ de-aici în lumea cealaltă, haida!/ lumină-n piele de fată/ în mine neînserată.

Mizând pe descarcerarea zbuciumului interior, captiv într-o carcasă care nu-l mai poate cuprinde (Tremură carnea pe mine/ ca macul între coline/ numai vânt și subțirime -/ a îngerului din vechime/ singur lepădat de sine), mânuitorul de versuri își lustruiește ochiul interior, bolnav de luciditate, bolnav de cuvinte. Niciodată la adăpost (Bem scaiete/ urcând o scară/ fără perete), poetul pare nehotărât între retragere și expansiune (Plânsului meu din pădure/ i-am adus stafia acasă: eu sunt.), între somn și trezvie. De altfel, în același interviu, Marian Drăghici mărturisește că își lucra (timpul verbal poate fi considerat prezentul continuu…) poemele în minte, mai ales în mers, ziua, noaptea, nonstop. Le scriam și le rescriam în variante fără număr, ca posedat de nu știu ce demon nesatisfăcut, insațiabil, al perfecțiunii. Adică, al surprinderii în cuvinte a ceva intuit a exista. Dar cu toată existența sa probabilă, acest ceva nu se preda, nu se lăsa exprimat. În nebunia mea, visam poeme superbe, dumnezeiești, și la deșteptare nu mai aveam în memorie niciun cuvânt. Ce frustrare, ce chin, să refaci starea aia indescriptibilă, să rescrii pe hârtie, negru pe alb, un poem visat. Scriam și aruncam, ca în transă, topeam poemele unele în altele, mereu nemulțumit, chiar și azi, că nu pot scrie cum visez.

Dorinței de a fi protejat în variile întinderi ostile, acolo unde Toate lucrurile reci/ au amuțit privind focul, i se opune dorința de a protegui pe cei din jur, pe cei de același sânge poetic, amenințați de Dansul cozilor de topor extaziate/ căzute pe spate/ în golul pădurii/ de păhăruțe retezate. Ofensiva aparentă a materiei asupra spiritului (țărână suntem/ paie și vânt, poamă acră) e contrabalansată de continua alergare către înalt, către verticalitatea ființei: După moarte, să crească peste el nici măcar iarba: aerul ierbii. La țărmul acesta de liniște, poetul nu poate ajunge fără lepădarea de sine, fără să-și calce peste mândrie, peste orgoliul ca un enorm pietroi / ce trage la fundul oricărei delirice băltoace / lumea poeziei de la Baudelaire încoace.

Mare mincinos sunt, declară, surâzând amar, autorul, încercând să încâlcească pereții translucizi, de sticlă, ai unui labirint (Restul/ (negru/ pe negru/ pe negru)/ e poezie) în care lectorul se pierde lesne, spre a se regăsi, de pildă, ca lumină agățată într-un cui bătut în zidul Mediteranei/ un cui./ lampă agățată de zidul Mediteranei/ în cui. Reveriile sunt tulburate de viziunea halucinantă, recurentă a Îngerului anti-alcoolic, frate de cruce cu scriitorul, îngrijorat ca albina înmărmurită / așa ai spus, raza mereu pe cale / până la ziuă aprinse / zidul de ceară al muncii sale. Rar de tot, se ivește, la capăt de zid, la capăt de poem, câte o lacrimă masculină, mai prețioasă decât o bună bucată de lume. Un cosmos sacralizat de metafora obsedantă a păhăruțului, reflexie prețioasă a Potirului și a Trupului, totodată.

Pagină cu pagină, poemele se adună într-un vitraliu unic, deschizând, imprevizibil, fereastre spre un univers lacunar (Nu fac decât/ să stau/ pironit locului/ la margine de nicio apă/ și ea vine de unde vine/ trece prin mine un păhăruț cu mărăcine), spre o stare de așteptare și deșteptare. Prins implacabil în închisoarea de lumină și sticlă a păhăruțului, sensibilul și neîmblânzitul fluture rugător Marian Drăghici se frânge și se împarte (sfânt trup și hrană sieși) chenotic, cuminecându-ne de Poezie autentică.

Mihaela GRĂDINARIU

[„Expres cultural”, nr. 1 (37), 2020]

Setting

Layout

reset default