Promovat, nu de multă vreme, cu aportul cititorilor profesioniști, în prim-planul poeziei contemporane, printre fruntașii optzeciști, Marian Drăghici a ajuns de-acum în stadiul explorării în profunzime a spațiului liric conturat cu stăruință pe coordonate originale din 1988 încoace (când debutează cu volumul Despre arta poetică). Lucrarea din interior devine pregnantă în volumul reeditat/ revizuit acum trei ani (Lunetistul & cocoșul de tablă) și continuat în acesta recent: Păhăruțul (Editura Junimea, Iași, 2019, în colecția „Cantos”). În mod definitoriu, omoge­nitatea grupajului actual este anunțată prin două motto-uri despre „căutarea Sacrului” în existență și artă, preluate de la Eugene Ionesco și Horia-Roman Patapievici.

Asimilând câteva poeme din grupajele mai vechi – dintre care aș distinge caii de la bielă sau re-capitularea. poemul lui ion stratan -, poetul fără odihnă le altoiește ramuri noi, își dezvoltă arborescent obsesiile creatoare, fiind con­vins, cum enunță într-un poem, că în poezie „dacă nu ești creator de obsesii/ nu ești creator de nimic”. Iar recapitularea poetică se deschide cu poemul lui mo sau totul este o poveste, în care reapare figurația lirică ce susține revelații­le sau iluminările poetului, în cadrul unei confesiuni cu fundal dramatic: „scriu cu toată viitoare orbirea mea în față/ așa că țin minte ce scriu, torsul pisicii e viu/ așa că țin foarte/ bine minte ce scriu/ (…) calm, băieți/ inima Africii este în noi/ respiră cu nesaț compact firescul/ (lu­mina, seninătatea firescului)/ vocii sigure, de-acolo iradiază/ egal în text și răzbate la lectură/ în toată ființa poetului care -/ ce miracol! Și ce răsplată! -/ în act devine instantaneu sursa/ propriei luminozități cutremurate,/ redemptive, iradiante ca o lampă/ aprinsă-stinsă-aprinsă-stinsă cu/ sufletul la răsuflarea de pe urmă,/ a fiecărei clipe, în pagina albă goală.” în aproximarea aspectului sacral al existenței sau concepe­rea „poemului dumnezeiesc” (cum enunța în altă parte), poetul se repetă cu bună-știință în discurs, cum avertizează în același poem: „te repeți una-două/ însă te repeți ca într-o rugă până se face liniște în text/ și poetul-poet aude în pagină/ ce-i spune Dumnezeul poeziei lui.” Iar poemul cântec de păhăruț, reluat în formule modificate din loc în loc, devine laitmotiv expresiv al discursului poetic închegat: „la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă// nu plec/ am avut eleșteu/ am avut casă cu eleșteu/ și nuferi galbeni pe eleșteu// acum/ la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă// până când/ cresc nuferi galbeni din apă.” În poeme similare (precum sac și cenușă), biografia poetului apare complet transfigurată și proiectată la nivel istoric, în ramă metafizică: „Aș intra și m-aș ruga/ ca pâinea fără glas// aș intra în mine adânc/ și m-aș ruga/ la margine de nicio apă/ stând și privind în apă: Doamne/ sunt pâinea fără glas/ din mâinile unui copil/ căruia nu i s-a născut încă mama.// în nația asta a mea/ e foarte foarte greu/ să ți se nască mama.”

Pe fondul dramatismului care impregnează întreaga sa poezie, Marian Drăghici tinde să-și elibereze tensiunea comprimată din actul creației adoptând ipostaza unui poeta ludens, nu numai la nivel formal. Acesta constituie aspectul nou al unor poeme din acest volum, unde recurge la ritmurile folclorice și expresia populară, precum în cân­tec de veșnic flăcău doar că acela nu-s eu; „RaiuLe; măria ta, haida!/ tu în mine de-ai intra, haida!/ ai da cu ochii de ea, haida!/ în brațe la dumneata/ dând să-ți rupă o smicea,/ o smicea, două smicele/ câte sunt zilele mele/ să scuturi raiul cu ele/ să scuturi raiul cu ele, haida!/ și să ne păzești de rele/ în viață și poezele/ și-n moartea ce ni se cere// în viață și-n cântecu/ și-n moartea ce ne ceru/ de la cine nu ne-avu:// – haida!/ – nu!” Din asemenea versuri decurge și muzicalitatea imprimată discursului, dincolo de registrul lui colocvial. Aceluiași rost i se subordonează și folosirea frecventă a refrenului cu acorduri simboliste. Alteori, latu­ra ludică a poetului conduce spre ironie și autoironie. Res-criindu-și poezia, autorul, suferind de scepticism (în pri­vința posterității mai ales; un exemplu: „de-acum, singurul premiu/ pe care cu bucurie l-aș primi/ (dar cine să mi-l dea: taman mie? )/ este să fiu la bătrânețe/ nebun pentru Hristos/ cum eram la tinerețe/ nebun pentru poezie.”), își aruncă invective de genul „mare mincinos sunt!” sau „gu­noi!”: „uite mă dezic ca de niște gunoaie/ de toată snobeala scrisului meu,/ de balastul atâtor versuri și poeme/ frumoase nu zic nu/ dar spiritualmente cretine/ auzi și tu:…”

O parte din poemele Păhăruțului sunt dedicate, în registrul afinității elective, unor poeți exemplari, hașurați în portretizări ideatice: poemul lui mircea ciobanu sau stricarea lumii prin poezie („poetul? ca albina înmărmurită/ așa ai spus, raza mereu pe cale/ până la ziuă aprinse/ zidul de ceară al muncii sale”), poemul lui florin mugur („el, păhăruțului/ îi zicea simplu carte,/ iar sieși, și mai simplu,/ prinț”), poemul lui ion mircea, poemul angelei marinescu. Cu predilecție, se conturează profilul moral și spiritual al congenerilor optzeciști, în poemul lui: gabriel chifu, ion mureșan, aurel puntea, lucian vasiliu, eugen suciu, nicu sava, ioan moldovan, gellu dorian. Dar cele mai expresive sunt poemele evocatoare în fond, cu nuanțe iconografice, consacrate celor „exilați și morți” (ca să uzez de expresia poetului): Ion Zubașcu („ocoș, chiar auster, îmbrăcat la recital/ în veșminte de un alb-negru arhaic /…/ Zubașcu mi-a indus de fiecare dată/ în actul cântării -/ așa, om scund, ridicându-se ușor pe vârfuri -/ imaginea unui cocoș sălbatic în rut/ desprins de toate, transportat/ prin sunet și cuvânt în alt timp/ într-o altă vârstă, magică, a lumii”), Ioan Flora („dar cel mai mult a plăcut lui Flora/ că duminică, 5 februarie, A.D. 2005/ când l-au dus la mormânt, 1 a Bellu/ ziua de iarnă geroasă era însorită, aspră/ puter­nică și adevărată ca poezia lui Ioan Flora.// „băieți, Flora s-a dus, rămâneți cu fauna!”/ acestea vor fi fost ultimele lui cuvinte/ în sinea de pe urmă, acolo jos/ unde așteaptă, „băiat bun și cuminte”/ cum singur și-a spus odată într-un vers// să crească peste el nici măcar iarba: aerul ierbii”) și Ion Stratan („până la judecata din urmă a cuvintelor/ poeților/ care sigur va fi/ la tine în cartier/ pe pajiștea de lângă cer/ un declic auster/ o plesnitură de bici din rădăcinile/ unei mări secătuite/ dar sigur va fi// ca să mă pot ruga eu mortul pentru tine/ dacă tu ești viu pe undeva/ dragă Nino, trăiești/ ca să mă pot ruga eu mortul pentru tine/cu lacrimă masculină/ oricât de mare tot puțină/ măcar că nu se mai termină”).

Semnul evident al maturității artistice de vârf atins de Marian Drăghici îl constituie culegerea substanțială (deși selectivă) de referințe critice din anexa volumului. A scris despre poezia sa majoritatea criticilor importanți ai ultimelor decenii: Mircea Iorgulescu, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconii, Ioan Hol-ban, Ștefan Ion Ghilimescu, Gabriel Nedelea ș.a. Dar și poeții care s-au consacrat în comentariul poeziei: Constanța Buzea, Aurel Pantea, Paul Aretzu, Dumitru Chioaru, Mircea Bârsilă, Ioan Moldovan, George Vulturescu, Nicolae Coande, Viorel Mureșan etc. Rețin un citat exemplar din oglinda critică, comentariul lui Al. Cistelecan referitor la simbolul titular al acestui volum: „Păhăruțul lui Marian Drăghici este un astfel de simbol centralizator, convertibil în mai multe dimensiuni semnificante. El e, ba pe rând, ba simultan, «păhăruțul» suferinței eristice, paharul cu har (unul din cele două cu care Dumnezeu îl îmbia pe Arghezi) sau «păhăruțul» boemei levantine desenând o condiție umană în trei registre. Acestea (băltirea cotidiană, suferința și iluminarea) vor fi, de altfel, și registrele pe care le dezvoltă, într-o scriitură paroxistică, poezia lui Marian Drăghici.” La fel de expresivă, și firească, este explicația eului poetic dintr-un dialog imaginar cu Bacovia, „cumplitul (său) meșter”, răspunzând îngerului: „- Bine-bine, dar ce e pentru tine/ stricto sensu păhăruțul? //-Habar n-am ce este stricto sensu păhăruțul. / Intuiesc numai, însă foarte puțin, privitor la conținutul lui,/ c-ar fi luciul./ – Ce luciu?/ – AI apei./ – Care apă?/ – A heleșteului./ – Luciul apei heleșteului?/ – Luciul apei heleșteu-lui/ în care, copil,/ am privit zilnic cerul/ până la o sete cu fum deasupra./ Asta am băut toată viața./ Neexcluzând o frică mare ce-mi va veni./ Știi matale mai bine. Hai noroc!” (Dialog imaginar desigur că plin de har cu poetul G. Bacovia la un pahar; în addenda).

Printr-o mixtură organică între real și ireal, autorul Păhăruțului realizează, expert fiind, un discurs poetic aluvionar, în compoziție barocă, întemeiat pe încrengătura expresivă de amintiri (din copilărie, mai cu seamă), de stări obsesive, experiențe irepetabile, viziuni onirice, evocări lirice ale prietenilor, imagini biblice, referințe livrești și autoreferințe. în poezia lui Marian Drăghici, angoasa existențială se conjugă cu neliniștea, împinsă spre paroxism, a ființei poetice pe fondul unui scepticism funciar. Arta poetică a descrierii vizează natura inefabilă și accesul la armonia muzicală a sferelor spre a capta „roza mentală” a rațiunii poetice.

Nicolae OPREA

(„Discobolul”, Alba Iulia, nr. 262-263-264, 2019)