Ovidiu Genaru – 50 pe ani de poezie

Share

„Citiți-mă ca și cum eu deja sunt plecat”. Așa sună un text mai vechi, din volumul Am mai vorbit despre asta, în care specialiștii în teoria lecturii ar găsi un subiect de reflecție consistent, căci Ovidiu Genaru visează (la) un cititor nu doar avizat, ci, în egală măsură, empatic & simpatic, serios & jucăuș. Unul care să se poată plia/ mula/ adapta, care să citească dincolo de parti-pris-uri și care să facă abstracție de modă și mode. Un cititor și, se-nțelege, un comentator ideal. Iar dacă insist asupra acestui vers (utopic), este pentru că el definește un tip de raportare nu doar la propria creație, ci și la receptarea ei.

Nu-i de mirare pentru un ins ca Ovidiu Genaru, trăitor în provincie, dar deloc provincial, care a adunat, de-a lungul vremii, suficiente (dez)iluzii/ frustrări încât să răbufnească, ironic, la adresa criticii: „Despre mine s-au spus lucruri ciudate./ Mi-­au reproșat rafinamentul dicția caligrafia/ vulgarul aluzia perfidă/ indecența indiscreția sclifoseala emfaza/ metaforismul fantezia./ Pe scurt: că aș fi un manierist de secol/ șaptesprezece./ În concluzie: că sunt ultimul mohican liric./ Că acum se poartă povestea epicul banalul țâța./ Și că ia naiba sunt prea nominalizat la/ Marele/ Premiu Eminescu./ Asta stârnește îngrijorare./ Cică disimulez./ Că din păcate sunt octogenar și nu optzecist/ cum îi stă bine poetului român/ adică eufemistic vorbind că aș fi oarecum parțial postum./ Că pe scurt nu sunt îndeajuns de în viață./ Că aș fi doar 40%./ Că s-ar impune să fiu cu totul și cu totul/ altcineva/ posibil o persoană din București”.

Cum să-l citești, în aceste condiții, pe Ovidiu Genaru și cum să drămăluiești o antologie ca Poezii (1967-2017), care, de fapt, e un bilanț al bilanțurilor, la mai bine de jumătate de secol de la debut. Ce reții și ce nu dintr-o creație de cursă lungă, începută în 1962? Ce rezistă trecerii timpului și te reprezintă cu brio într-o altă lume, cum e aceea a prezentului, când tu ai început a scrie cu șaizeciștii. ai coabitat cu optzeciștii. ai supraviețuit douămiiștilor și te reinventezi permanent? Selectând esențialul din cele 18 cărți anterioare, cu luciditatea și umorul care îl caracterizează. Ovidiu Genaru și-a compus un portret liric sugestiv, din care lipsesc textele debutului și cele conjuncturale, însă apar câteva inedite, la fel de importante pentru înțelegerea devenirii unui autor longeviv, pe care critica nu 1-a ocolit, dar nici nu 1-a copleșit cu elogii. Oarecari reparații s-au făcut recent, când a primit premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, însă nu știu în ce măsură îl mai încălzește… Problema de fond este însă alta: care este locul lui în poezia postbelică? întrebare dificultoasă, fiindcă Genaru nu s-a înregimentat într-o anume grupare literară/culturală care să îl împingă în față, aducându-i notorietatea pe care alții o au. El a rămas un provincial bățos, conștient de futilitatea acestor zadarnice chinuri ale (auto)promovării. A mizat pe cartea „anonimatului”, ceea ce s-ar putea să-i aducă un ce profit. Nu unul imediat, ci unul pe termen lung, aidoma lui Bacovia. din coasta căruia se trage.

Critica a insistat asupra Patimilor după Bacovia, lăsându-se furată de titlul înșelător, care marchează mai degrabă o despărțire decât o revendicare simbolică. Interesul pentru provincie și câteva intertexte nu fac din Genaru un bacovian autentic. ci. mai degrabă, unul răsturnat, care tratează lumea într-un registru histrionic. Imaginarul bacovian devine la Genaru prilej & pretext pentru savuroase giumbușlucuri poetice, care îi pun în valoare înzestrarea poetică incontestabilă, dar și slăbiciunea pentru lumea ca teatru, pentru dimensiunea spectaculară a unei existențe altfel triste, dacă nu chiar tragice. Deocamdată însă merită subliniată această propensiune spre modul dialogal, spre ambalarea sapiențial-(auto)ironică, din care Genaru și-a făcut pavăză și scut.

Privită în diacronie, cum se obișnuiește în critica serioasă, academică, poezia lui Genaru a urmat un traseu sinuos. Un șir de zile (1966) se încadrează în tabloul general din epocă, incluzând câteva texte pe linie și poeme cu aluzii livrești, lipsite de consistență. Oarecare vâlvă a stârnit Nuduri (1967), care, dincolo de titlul-nadă. conține texte circumscrise problematicii căutării. Ea se va adânci în Țara lui Pi (1969). unde Genaru ..caută într-un pumn de monezi/ vocea vieții mele pierdute”.

Însă volumul care i-a adus consacrarea este, incontestabil, Patimile după Bacovia (1972), construit pe imaginea poetului de provincie, condamnat, iremediabil, la uitare: „eu am trăit ca iona în burta provinciei”. Paradoxal, Patimile după Bacovia este o carte deloc bacoviană, căci modul cum se raportează Genaru la provincie diferă. Viziunea apocaliptică din Plumb a lăsat locul unei detașări (auto)ironice: „nu mai sunt violete pentru fete”, „unde sunt fotografiile cu mătuși?”, „pe la noi bronzul eroilor costă/ prea multe parale și patria n-are”, „în toată provincia nu mai există un servici/ de ceai și nici un samovar din acelea/ care..”. Intertextul bacovian nu lipsește, însă el e înșelător și a generat confuzii inclusiv în rândul criticii, care s-a grăbit să vadă în el o descendență directă, când vizibilă este tocmai ruptura. Provincia lui Genaru nu e angoasantă, ci hipnotică, prin amestecul de nostalgie și fascinație. E lumea nebunului Terente, de unde nimeni nu se poate salva, așa cum ne avertizează. În versuri de o teribilă ironie, poemul Vino la căsuța ta albă: „Vino în provincie mi-au zis vino/ profesore la căsuța ta albă în micul orășel/ vei umbla ca isus pe ape vei fi/ întâmpinat cu ave doctorii avocații vor/ da un dineu în cinstea noului lor/ prizonier..”.

Bucolice (1973), Goana după fericire (1974) și Madona cu lacrimi (1977) nu-s altceva decât prelungiri lirice ale aceluiași strivitor sentiment al sufocării într-o lume-temniță, într-o lume-colivie. Tăcerea, mâna înghețată. îngerii de la fabrica de confecții, mântuirea imposibilă sunt coordonatele unui univers din care nu există scăpare. Un fel de provincie fără ieșire, dacă ar fi să parafrazez un titlu de Ioan Es. Pop. Și totuși ieșirea se profilează în Poeme rapide (1983), care propun un amestec de prozaic, banal, colocvial, casnic, în ton cu optzecismul. O poezie sprințară, debutonată, în care îl găsim pe Genaru de mai târziu.

O mutație semnificativă se produce în Flori de câmp (1984), volum erotic în adevăratul sens al cuvântului. Titlul, derutant, trebuie înțeles prin raportare la epocă și face parte din strategiile supraviețuirii, pe care autorii români le-au dezvoltat în acei ani spre a putea trece de furcile caudine ale cenzurii. Pe cât de idilico-pășunist pare titlul, pe atât de îndrăzneață este viziunea. în texte subtile, scrise la modul aluziv. Acum începe să se profileze un tip de discurs poetic caracterizat prin histrionism și luciditate, o retorică a persuadării și seducției. El va deveni aproape o marcă înregistrată, definind profilul liric al autorului.

Am mai vorbit despre asta (1986) păstrează registrul colocvial și exploatează intens intertextul bacovian, adus însă în zona facilă, printr-un tratament ludico-histrionic. tot mai prezent în scrisul lui Genaru. Deloc întâmplător, puține texte din acest volum sunt reținute în antologie, semn că însuși autorul a simțit inconsistența lor în raport cu celelalte cărți. Cam la fel stau lucrurile cu antologia Patimile după Bacovia (1986), din care se reține o singură sintagmă, dar una de zile mari: „provincia spiritului”, care definește, metaforic, întreaga creație genariană.

Un alt pas în sensul consolidării unei anumite maniere, la intersecția gravului cu ludicul. se produce în Orient, pardon (1999), apărut după o pauză de mai bine de un deceniu. Suntem, să nu uităm, într-o lume nouă (oare?), democratică (oare?), în care Genaru se întoarce în câmpul literelor după o aventură politică, din care iese înțelepțit și pe care o convertește, lucid, în versuri cu iz balcanic. Poetul face exerciții de versificație & prestidigitație, recompunând lumea de altădată în versuri sprințare, bine strunite/ strunjite, înscriindu-se într-o familie de spirite cu totul aparte: Anton Pann, Ion Barbu (baladic-orientalul), Mateiu Caragiale. Emil Brumaru, Șerban Foarță. Mircea Cărtărescu (din Levantul) etc. Provincia îi oferă, și acum, material suficient pentru a forja un imaginar levantin: „Fiindcă ne tragem de la Râm/ mai este balegă pe caldarâm/ și-n fum de Asii ne târâm./ Scuipând semințe de dovleci/ ne mai corcim cu turci și greci,/ gintă latină, glod, zevzeci./ (…) Mai dregem pe la bălămăli/ viața grozavă-n măhălăli/ și sufletul cleios din mătăhăli./ (…) O lume la răscruce de/ ibric și samovar și beizade/ compusă din madam și bre..”. Dincolo de spectacolul prozodic, e mult artificiu în aceste jucărele poetice, în care trebuie să vedem insight-uri dintr-o lume iremediabil pierdută.

Trandafir cu venele tăiate (2008) dezvoltă un poem mai vechi. într-un volum care glisează între minor și major, pe aceleași coordonate ale autoironiei. Semnificative în acest sens sunt De ce și Regăsire: „O ajung din urmă și o întreb dacă este ea/ Eu sunt îmi răspunde eu în carne și oase/ Observând-o atent am dubii este și nu este ea/ în același timp și totuși seamănă/ îmi aprind o țigară și ea își aprinde o țigară/ Chiar aici îi spun am fost părăsit de o femeie/ acum zece ani care semăna cu dumneata/ Chiar aici îmi spune am fost părăsită acum/ zece ani/ de un bărbat care semăna cu dumneata/ La ce oră o întreb/ La 7 fără 20 îmi răspunde/ La ce oră mă întreabă/ La 11 fără un sfert îi răspund/ Atunci suntem aproape noi ne răspundem/ și plecăm aproape împreună”.

Cu Grafftti. Afișe. Insomnii (2014) și Terapie cu îngeri (2016) ne găsim în zona unui lirism aparent casnic, amintind de atmosfera Lumii în două zile, cu un Ovidiu Genaru prins între vizuina cu cărți și pasiunea pentru călătorii, repere între care se naște meditația asupra condiției umane. Vitalitatea spectacolului lumii cedează locul introspecției, iar tonalitatea devine gravă, dezvăluindu-1 pe adevăratul Genaru, aplecat asupra marilor întrebări existențiale: „S-a cuibărit în tine moartea. N-o alunga/ e un punct de sprijin. Pe ea poți să te bizui./ Ea nu te părăsește la greu”.

Corpusul cel mai așteptat e, pentru mine, cel final: Inedite. Rescrise (2017). Dacă știam textele publicate de-a lungul anilor, am fost foarte curios să văd ce poate scoate de la sertar Genaru, ce a rămas ascuns, ce n-a văzut lumina tiparului din varii motive. Ei bine, așteptarea mi-a fost îndreptățită fiindcă a ieșit la iveală o ipostază inedită, cea a revoltatului. A celui care nu mai poate răbda. A celui care percepe și fața diformă a realității, pe care n-o mai cosmetizează: „Babele UE sunt alăptate de doica română de la Vaslui./ Spălate. Stoarse. Clătite. Coafate./ Deși peticit laptele e conform./ Țâța nu./ Prelungim agonia Occidentului. îi îndulcim/ declinul”. Ceea ce nu se pierde

în zona unui fatalism perceput cu detașare: „Atunci când o să sune la ușă noi seniorii/ ținem morțiș ca moartea să fie perfect sănătoasă./ Să nu zacă la pat./ Nu ne este indiferent finalul”.

În fapt, această putere de a privi lucrurile cu detașare constituie punctul forte și, în egală măsură, punctul vulnerabil al întregii sale creații. O creație sub semnul unui lirism inteligent, construit pe baza unui simț fin al orientării și ai observației, atribute convertite la poezie. într-un discurs eterogen, deloc linear, care i-a permis lui Ovidiu Genaru să se reinventeze în permanență, rămânând în actualitatea literară, dincolo de generațiile și promoțiile pe care le-a văzut apărând și dispărând, pentru a face loc altor și altor autori & modalități & sensibilități.

Prin tot ce a scris în acești peste 50 de ani, Ovidiu Genaru nu e un patriarh, ci un senior al poeziei românești, căci ipostaza nobilului suveran îl prinde mai bine decât aceea a gravului pater.

 

Adrian JICU

[„Convorbiri literare”, nr, 12 (288), decembrie 2019]

Setting

Layout

reset default