Accesul public la manuscrisele eminesciene a făcut ca, de-a lungul anilor, ele să se deterioreze, devenind tot mai imperioasă soluţia facsimilării lor, a tipăririi în cele mai bune condiţii. În acest sens pledase la vremea sa G. Călinescu, Iorga, Perpessicius şi mulţi alţii încă erau de aceeaşi părere, până la Constantin Noica, cel împătimit în ideea salvării manuscriselor, implicându-se aproape cu disperare. Aşa se face că în 1974 îi scria lui Eugen Simion, lăsându-i oarecum testamentar misiunea de a împlini „iniţiativa facsimilării” acestora, conchizând că astfel „mă veţi ajuta să mă retrag liniştit”. Întreprinderea n-a fot posibilă imediat. Însă, câteva decenii mai târziu, cu autoritatea ce decurgea din postura de preşedinte al Academiei, primul volum din Manuscrisele lui Eminescu, în versiune tipărită, apărea în 2004, urmând apoi alte douăzeci şi patru de tomuri, până în 2009.

În 2009 se realizează un volum ce recapitulează drumul lung de la gând la faptă: Avatarii ale manuscriselor Eminescu (Cuvânt înainte de Eugen Simion. Culegere alcătuită de Silvia Bogdan şi Mihai Diaconu, Bucureşti, Fundaţia Naţională Pentru Literatură şi Artă). Pentru ca în 2016, la Editura Junimea din Iaşi, Valentin Coşereanu (Coordonatorul Centrului Eminescu de la Ipoteşti) împreună cu Pompiliu Crăciunescu (de la Timişoara) realizează, în trei volume, Odiseea manuscriselor Eminescu. Descifrări, ediţii, radiografii interioare, facsimilări. Un vast demers de recuperare a tuturor poziţiilor importante ale tuturor cercetătorilor de marcă, preocupaţi de-a lungul anilor de destinele acestor documente manuscrise, rămase de la Mihai Eminescu. Antologia este alcătuită cu maximă probitate profesională şi cu mult discernământ critic. Un corpus documentar absolut necesar pentru buna înţelegere şi urmărire a traseelor pe care s-au înscris diverse manuscrise eminesciene convocate în varii ediţii. Un rol şi un loc aparte între toţi editorii aflându-şi Perpessicius, iniţiatorul seriei de Opere Eminescu şi D. Vatamaniuc alături de Petru Creţia, cei care au dus la bun sfârşit monumentala ediţie academică.

Contribuţia lui Perpessicius la descifrarea şi ordonarea materialului haotic din celebra ladă este inestimabilă. Cercetătorul, aplecat ani de zile asupra acestor file, şi-a pierdut, în cele din urmă vederea. Şi totuşi, în ciuda faptului că a realizat tipărirea manuscriselor, crezând cu tărie că astfel se va facilita munca cercetătorilor ulteriori în domeniu, se confesa, nostalgic: „Raportat la scrisul de mână, tiparul este cam ceea ce, faţă de modelul viu, este fotografia. (…) Singur scrisul de mână, aşadar manuscriptul, – fie el în cirilica cea mai geometrică, fie în cea mai fantezistă grafie modernă, pulsează de viaţă, tot aşa cum se face simţită peregrinarea sângelui şi în mâna cea mai străvezie. De aici şi indispoziţia celui familiarizat cu manuscriptele, când, dintr-o pricină sau alta, e nevoit să lucreze pe o fotocopie. El tânjeşte încontinuu după izul acela reavăn de hârtie, în care tot mai stăruie ceva din seva care a premers celulozei; el tânjeşte după inscripţiile de antracen ca după stropii de sânge al celui ce a purtat crucea, pe calvarul creaţiei artistice; el tânjeşte după hieroglifele misterioase şi de tot atâtea ori indescifrabile, în care autorul şi-a încifrat secretele imaginaţiei lui.// Când manuscriptele sunt ale unui Mare Inspirat – să zicem Eminescu – sentimentele cu care te apropii de ele sunt multiple şi diverse. Pătrunzi în subteranele acelea, aparent inextricabile, ca într-un labirint cu arhitectura bine gândită şi, nou Teseu al unei expediţii moderne, te orientezi cu prudenţă, înarmat nu numai cu firul izbăvitor al Ariadnei, dar şi cu răbdarea, pe care ţi-o dă convingerea că orice dificultate, oricât de mare, va fi, în cele din urmă, răpusă”.

Despre aceeaşi fascinaţie a manuscriselor asupra cărora s-a aplecat, vorbeşte şi D. Vatamaniuc: „Spectacolul poemelor din manuscrise este aşa de fascinant, încât postumele, nesupuse procesului sever de elaborare, pot fi prezentate ca mai ilustrative decât antumele, pentru geniul nativ eminescian”. Pentru ca Petru Creţia să adauge într-o privire de ansamblu: „O lume a lui, personală, secretă, destinată unei experienţe solitare. Plină de fulguraţii şi de umbre, de străbateri uluitoare şi de ciudate fracturi şi stagnări, de stăruinţe şi de renaşteri a căror lege interioară uneori se lasă regândită, alteori nu. Un labirint de miraje, ecouri şi oglinzi, de uitări şi de anamneze, de masive construcţii şi de paragini, în care şi-au lăsat urmele şi clipele şi eonii, şi timpul din lume şi celălalt…”

Antologia alcătuită de Valentin Coşereanu şi Pompiliu Crăciunescu este bine structurată în traseul urmărit cu pasiune detectivistă. În primul capitol aflăm adunate la un loc texte în care se află relaţii despre existenţa acelei misterioase lăzi, despre laboratorul de creaţie şi mărturiile lui Eminescu însuşi sau ale apropiaţilor acestuia despre felul cum lucra şi gândea. Cel de al doilea capitol se referă la momentul predării acestor manuscrise, de către Maiorescu, Academiei Române. Un al treilea capitol adună mărturii privitoare la descifrările întreprinse de diverşii editori, dar şi „radiografiile interioare ale acestor manuscrise” datorate unor eminescologi dintre cei mai de seamă ca Ion Scurtu, Ilarie Chendi, Nerva Hodoş, G. Călinescu, D. D. Panaitescu, G. Ibrăileanu, C. Botez, Al. Colorian, D. R. Mazilu, Gh. Adameş-teanu ş.a., până la Perpessicius, Petru Creţia, D. Vatamaniuc şi Eugen Simion.

Pledoariile pentru facsimilarea manuscriselor se află în al patrulea capitol şi, în sfârşit, al cincilea este consacrat procesului intentat lui Eugen Simion, învinuit de a fi irosit fonduri uriaşe pentru o ediţie care nu foloseşte la mai nimic (este acţionat în judecată pe acest motiv de către un pseudonime), corul contestatarilor conducându-l însă Ioana Bot: „nespecialistul nu vede de fapt nimic, decât grafia (când limpede, când ilizibilă) lui Eminescu (…) nu e o ediţie genetică şi electronică a manuscriselor eminesciene, ci un pictorial cu poze ale paginilor, de complexitatea informatică a CD-urilor oferite ca suvenire de la nunţi, botezuri şi absolviri”. E şi aceasta o maşinaţiune în contextul general al unei mizerabile atitudini, întreţinută de unii intelectuali ce se autointitulează elite naţionale, de defăimare a poetului Mihai Eminescu.

Odiseea manuscriselor Eminescu (vol. I-III) este antologia care face dovada strădaniilor de peste un secol ale criticii şi istoriografiei noastre, de a restitui patrimoniului naţional ceea ce N. Iorga cerea imperios: „Nici un rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat”, întrucât însemnările acestea din manuscrise „ne relevă un Eminescu din familia spirituală a lui Leonardo da Vinci, cu o mare sete de cunoaştere şi preocupări multilaterale, care îl situează pe primul loc în cultura română şi-i conferă un loc de frunte în cea universală”.

Constantin Cubleşan

[„Scrisul Românesc”, Craiova, nr. 7 (167), iulie 2017]