O retrospectivă Suceveanu

Share

O antologie de autor e ca vernisajul unei expoziții retrospective: poți urmări evoluția artistului, obsesiile, laitmotivele, diversitatea formelor (solicitate de timpurile și stilurile frecventate), jocurile și experimentele („căutările”). Lui Arcadie Suceveanu, un poeta ludens, i-a plăcut dintotdeauna să se joace de-a poezia (și să construiască jocuri poetice). Dar el e și un poeta doctus, etalându-și lecturile și trofeele-dovezi ale incursiunilor artistului în cultura lumii. Apoi, desigur, un poeta faber, construind lumi, dar și modelând, migălos, pedant, ingenios, artificii poetice. Fie că-i vorba de neliniștile romantice, fie că de stările nevrotice ale modernismului sau de reciclajele decadente (și stilate) ale postmoderniștilor (și chiar de preaplinul gravelor stări elegiace – aparent lipsite de artificii – din ultima epocă) – construcțiile sunt lucrate cu migala șlefuitorului de lentile.

Poetul debutează într-un fel de atmosferă neoromantică, se regăsește un timp în cristalinele și recile construcții neo-parnasiene, dar este tot mai mult contaminat de respirațiile dramatice (dublu dramatice: criza lumii și a identității, dar și crizele limbajului) ale modernismului: „din amprentele tale digitale voi face/ icoane naive pe sticlă./ Îți voi trage la linotip/ cu litere roșii de plumb, speranțele…” (Scrib îndrăgostit).

etapă a evoluției cuprinde onirismul (înglobând și suprarealismul, care are alte resorturi, dar e din același univers al visului), inteligent, ludic, ironic. Și aici mă gândesc la Mașina apocaliptică, Cafeneaua Nevermore, Corabia lui Sebastian Brandt, Cavalerul Înzadar sau Apocalipsa trecea prin oglindă, jocuri superioare, poetice, dar oricum jocuri. Ale imaginației și ale virtuozităților textuale, ce amintesc nu doar de părinții oniriști și suprarealiști, ci și de buneii dadaiști: „O, când dădea el cu zarul/ se stingea în Alexandria farul/ și prințul Assurbanipal/ cădea ca secerat de pe cal/ și adolescentele mioape și fără de sutiene/ erau cuprinse de spleenuri baudelairiene” (Cavalerul Înzadar). Originile acestor lumi sunt nu doar vechi de când lumea, ci și categoric culturale, livrești: „… și cobora să-l admire/ pe cavalerul cu nara subțire/ ce-avea un Zar armonios și fosforic/ lucrat din osul țestei lui Yorick”.

Mai târziu, poetul devine poate cel mai plenar reprezentant al optzecismului basarabean, abonat la tehnicile postmodernismului (onirismul său de sorginte dimoviană era doar un prim pas). Dar nu aici este punctul terminus al acestei evoluții, poetul regăsindu-se azi într-un stil sintetic, mai curând elegiac, al unui lirism pur.

Harta, precum și „registrul stării civile” al lumii create de A. Suceveanu sunt pline de denumiri exotice, dar atât de familiare. Expoziția retrospectivă ne prezintă astfel și localitatea sa de baștină Suceveni (alături de Cernăuți), și Magdeburg (cu faimoasele emisfere), și un local virtual (dar nicidecum ireal) precum Cafeneaua Nevermore, și Golgota (cu „arhivele” ei), și [eterna, dar și „noua”] Danemarca, și Corabia [lui Sebastian], și Ultima moară de vânt; iar personajele se numesc Cavalerul Dada, Cavalerul Florii de Mătrăgună (dar și Cavalerul Înzadar); [Ucenicul lui] Homer (dar și [râul lui] Heraclit), Locomotiva Stevenson, Robinson, Erasm, Godot, Rimbaud, Hamlet, Democrit sau bufnița [lui Ioan Flora, dar cu ecouri din Bolintineanu, desigur]. Parada (da, de erudiție!) se va încheia, frumos, la mansardele Parisului (cu Cioran și cu Van Gogh, cu Sena și – desigur – Moulin Rouge)…

Nu sunt de neglijat nici poemele „social-politice” și existențiale (volumul Arhivele Golgotei, dar și Eterna Danemarca): „Acest timp mâncat de spațiu,/ Acest spațiu ros de timp/ Sunt chiar viața mea: un limb/ Al mișcării fără sațiu/ […] Emisfere, vai, deșarte/ (Cum le-ai zis?) de Magdeburg,/ Ce le-adună și desparte/ Prins de joacă, Demiurg.” (Emisferele de Magdeburg). Frumos acest contrast dintre o lume sumbră, vanitoasă și cumva lipsită de sensuri și un Demiurg jucăuș, aproape diabolic, care face ca această „comedie” să prindă mișcare și rost.

Previzibil, poemele existențiale vor obține [un alt fel de] substanță și [un alt fel de] consistență în cărțile de mai târziu (de fapt, în cele mai recente). Vor fi altfel, vor porni de la dureri personale, de la praxisul vieții, nu din cărți. Suferințele mamei zbătându-se între viață și moarte (poemul Cucul din cusătură, cu o metaforă zguduitoare, memorabilă, în final: „Afară, iarba/ se izbește de prag și izbucnește/ în lacrimi”) va potența durerea pierderii tatălui, plecat mai demult dintre cei vii (Păhare vărsate peste fața de masă), iar propriile dureri, trăite acut pe patul de spital (Bufnița poetului) îi readuc în memorie suferințele prietenilor, devenind catalizator al acestor stări. Plecarea mamei în lumea celor drepți amplifică ecourile elegiace ale durerii despărțirii de oameni dragi: Variații pe tema poeziei cu ochi albaștri (un bocet folcloric pentru Grigore Vieru) și Cântec de trecut Styxul, un fel de elegie rock în memoria lui Eugen Cioclea.

Este interesant să observi cum experiența livrescă se suprapune pe cea empirică. O evanghelică (după Ioan) expresie: „Săvârșitu-s-a!” e surprinsă în limbajul poetic și totodată uzual, cotidian: „Ai terminat de murit, Mamă,/ de-acum nu mai/ mori”. Săpatul gropii este, deopotrivă, de o concretețe zguduitoare, dar și joc al experiențelor livrești: „Groparul Florea se arată mândru/ de groapa pe care a săpat-o/ adâncă și dreaptă/ «N-ai dat de tata?», întreabă sora hamletian”. Iar cimitirul însuși, într-o imagine universală și atemporală, ne trimite și la Liliecii lui Sorescu, dar și la filosofiile existențiale dintotdeauna: „Satul tău de altădată s-a mutat/ sub iarbă și se numește acum/ satul celălalt – / singura unitate teritorială/ care în același timp există/ și nu există sau, mai exact,/ există deodată în două lumi,/ ca flacăra și cenușa aceluiași/ foc”.

În această Retrospectivă Suceveanu, vizitând, în săli alăturate, imagini din diferite epoci create (sic!) de poet, devin interesante nu doar liniile de forță, stilurile și mărcile „evoluției”, ci și, privite cumva sintetic, artele sale poetice, unele dintre ele surprinzătoare. Acest permanent interes față de teoriile literare expuse poetic (în esență, un divan al poetului cu poezia), e o confirmare a calității de poeta faber: constructor de poezii și, concomitent, de-constructor de poetici. Multe texte de acest gen sunt prezente chiar în volumele de început, precum Țărmul de echilibru (1982): „Eram o ceată de inși transparenți,/ un fel de visători de profesie,/ avangardiști miopi/ cotrobăind prin garderoba literaturii,/ scribi jerpeliți lucrând/ la Cartea Nimicului”. (Ucenicul lui Homer – I).

Cavalerul Florii de Mătrăgună „visează lumea/ de parcă ar inventa-o”. Scrib-ul îndrăgostit hiperbolizează osteneala creației: „o viață, două sau trei voi munci/ la transpunerea ta în imagini./ Îți voi caligrafia visele, unghiile, dinții…”. Jocurile acestea nu sunt lipsite de ironii și de nostime situații parabolice sau anecdotice. Calitatea de poeta ludens e și aici, în gravele imagini de geneză a Creației (amintindu-mi, surprinzător, de Colonia penitenciară a lui Kafka): „Iată ghilotina,/ zise Profesorul./ Totul e să poți să-ți ții cu o mână capul/ și cu cealaltă să acționezi manivela,/ să fii în același timp/ și victimă, și călău./ […] La urmă, Profesorul/ îmi culese capul de jos,/ mi-l puse la loc/ și-mi zise:/ „Acum descrie tot ce-ai simțit!” (Ucenicul lui Homer – II).

Aceste preocupări pentru mecanismul scrisului, monstruoase, faustice invenții, vor naște – într-o trecere spectaculoasă de la eleganța poeziei haute-couture la uimitoarele construcții hi tech – adevărate poeme antologice, precum Mașina apocaliptică: „La drept vorbind, iubit cetitor, mă și tem/ să te invit în atelierul mecanic/ al acestui poem/ pe cât de lucid pe-atât de halucinant.” Va urma o enumerare de „topoi” (și mutații) ale universului poetic, de la „întreg Babilonul”, „Galilei încolțit de comete”, „o fântână topindu-se de sete” sau… „Evul Mediu dansând rock-n-roll” și până la „o biserică trasă pe roți/ de triburi păgâne de vizigoți” sau „munții Carpați trași în judecată”. Imaginile sunt fascinante, dar jocul e sublim mai ales prin implicarea cititorului (da, în manieră postmodernistă): „iată-te și pe tine, iubit cetitor,/ apărând în peisaj/ prins în mecanismul meu delirant”, un mecanism nelipsit de riscuri, tocmai prin acest diabolic joc cu imaginația, cu virtualitatea artei: „ca nu cumva, de prea multe imagini,/ să se deregleze sistemul/ de semne și numere criptice/ al superbei Mașini apocaliptice”.

Vanitatea și supliciul literaturii, orgoliul și responsabilitatea literatorului vin (în ultimele cărți) complementare acestor arte poetice, acestor meditații lirice asupra liricii: „Vina va cădea pe mâna care scrie:/ cârtiță oarbă, câine negru al inimii,/ ea întotdeauna a împins cuvintele/ până la ultima lor consecință/ ei niciodată nu i-a păsat de inocența/ paginii albe…” (Mâna care scrie).

Poemul care dă titlul antologiei de la Junimea e și el din registrul artelor poetice: „Mă-nvăluie Parisul într-un parfum d’antan. / La fiece mansardă e masca lui Cioran. / E tristă seara, rece – o ceață luminoasă. / Criza-mi zvâcnește-n unghii, adusă de acasă. / Stau la taifas cu zeii teraselor, îi rog / Să-mi dea să trag din pipa cețoasă-a lui Van Gogh.” Atmosfera e de Paradis artistic, actul creației urmând firesc, implicit și chiar inevitabil: „În jur e-un șarm de chintă regală. Și mult fum./ Iar Sena curge, curge în ochii mei de-acum. / Și cad (din nou!) în rimă, în «joc secund, mai pur»/ (Bonjur, tristesse! Can-canuri și vechi iubiri, bonjur!)./ Scriu scurt, pe șervețele. Iar în Lapin Agile/ Invit bătrâna Artă la ultimul cadril./ Și ora este șapte, și ora este nouă,/ Și timpul în oglinzi poartă o mască nouă./ Golit, paharu-mi pare un U rimbaldian…/ Mă-nvăluie Parisul într-un parfum d’antan!”

Ușile expoziției se închid aici, camera de filmat se retrage, prinzând în rama ușii o vedere de ansamblu, toate tablourile devenind, brusc, verticale. În hol – cuprinsul-catalogul expoziției, ca un ultim poem (un titlu de poem – un vers). Ca un meniu în care se îmbină uimitor deliciile bucătăriei clasice cu ciudățeniile din bucătăria moleculară.

 

(„Viața Românească”, nr. 9, 2018)

Mircea V. CIOBANU

Setting

Layout

reset default