Nicolae Spătaru, Omul izgonit de ceasuri

Share

Nicolae Spătaru este un poet însemnat și un foarte bun traducător. Am citit cu plăcere, de pildă, poemele lui Salim Babullaoglu, poet azer, în traducerea lui. Recent însă, după cum pe mulți scriitori îi duce curba biologică, poetul se îndeamnă tot mai adesea la proză. Deocamdată scurtă. În două cărți mai recente, Îngerașul purta fustă mini și Omul izgonit de ceasuri, ambele apărute la editura Junimea, Nicolae Spătaru pășește foarte decis pe o cale nouă. Nu o face cu timidități de amator, nici cu stângăcii de începător, dar mai ales fără niciun exces „liric”. Povestirile lui sunt proză în toată puterea cuvântului, ingenioase, cu o doză bine cântărită de fantastic și cu dialoguri credibile. Mai ales dialogul este punctul forte al noului prozator. Dintre cele șapte povestiri ale volumului – despre care mi-a făcut plăcere să observ că sunt foarte diferite între ele –, cel puțin trei sunt de luat în seamă pentru orice antologie: Dans albastru, cu suspans bine controlat, Cimitirul „Descoperă nemurirea”, o farsă ce ar putea fi atribuită unor Ilf și Petrov, dacă n-ar fi surprinzătorul final împins în fantastic, și titulara Omul izgonit de ceasuri. Nici restul povestirilor nu pot fi ignorate. Cred că textul final, Dispariția, este neterminat; îl lasă pe cititor în aer și însetat.

Conștiința critică al lui Nicolae Spătaru are o răspundere față de semenul și fratele lui cititorul: să ducă mai departe această povestire, să aflăm ce s-a întâmplat cu misterioasa Cristina și cu ceilalți protagoniști, în special cu naratorul. Din cele opt pagini poate ieși o nuvelă de patruzeci.

Orice va mai scrie Nicolae Spătaru în genul prozei, gen pentru care a înființat o revistă nouă la Chișinău, un gest admirabil, el va găsi în mine un cititor devotat. E absolut sigur că nu voi fi singurul.

Horia GÂRBEA

(„Luceafărul de dimineață”, nr. 6, iunie, 2019)

Setting

Layout

reset default