Monomanie poetică

Share

Marian Drăghici a debutat editorial în 1988, cu un an înainte de schimbarea de regim politic care a dus la o mutație socioculturală cu efecte ușor de observat pe tabloul întregii noastre literaturi contemporane și în scrisul fiecărui autor. Cu toate acestea, nu e deloc obligatoriu ca un scriitor, un poet mai ales, să fie în acord sau în dezacord explicit cu epoca lui, să o ilustreze ori să reacționeze la contextul ei prin textul său literar. Poate fi identificată, în unele cazuri, o separare a planurilor, biografia fiind racordată, nolens-volens, la o anumită perioadă sau epocă istorică, iar poezia făcând abstracție de ele și urmărindu-și propria traiectorie.

La Drăghici, în volumul recent publicat păhăruțul și în toate cele apărute în condiții de libertate, după 1989, constanta lirică este atât de marcată și de vizibilă, încât conturul istoric și cel social se șterg, acoperite fiind de obsesiile poetului. Deși cartea de față e una recapitulativă și rezumativă, cvasi-testamentară în câteva poeme, și cu toate că unele versuri fac referință directă la o sumă de experiențe existențiale („după o viață de om plină-ochi/ în unsprezece luștri și mai bine/ de la chemarea aceea…”; „una peste alta/ am încetat din viața asta/ (bună-rea, mi-am făcut treaba cu ea)/ fix în 2009”; „să fiu la bătrânețe/ nebun pentru Hristos/ cum eram la tinerețe/ nebun pentru poezie”), restul epocii noastre, ca și al celei anterioare, devine irelevant, resorbindu-se în imaginile predilecte ale poetului. Lunetistul și cocoșul de tablă, negresa și păhăruțul, heleșteul copilăriei și marginea „de nicio apă” la care poetul însingurat și interiorizat, imagine în oglindă a omului generic frământat de problemele insolubile, stă – metaforic și simbolic – pentru a „pescui” sensurile existenței: toate acestea au devenit deja laitmotive ale unei lirici răsucite în ea însăși. De oriunde ar porni, în păhăruțul, Drăghici ajunge, inevitabil, la imaginile și temele lui favorite, iar un poem din carte va fi reluat, prin rescriere, de nu mai puțin de șase ori, prima ocurență fiind cântec de păhăruț, iar ultima, după un titlu lung ce ar putea constitui el însuși o poezie: poemul aedului necunoscut – ce va scris peste o sută de ani se pare de stră-strănepotul meu poetul nu-știu-care.

Odată identificată obsesia tematică și simbolică a poetului, vom urmări varierea ei mai fină sau mai consistentă, conținutul adăugat și accentul pus diferit. Ca orice poet monocord și monoman, Drăghici se „înșurubează” în propriile viziuni într-un mod aproape ostentativ, frecventându-le cu o insistență semnificativă, ajungând să fie „vorbit” și exprimat de ele. Avem deci un trunchi obsesiv al întregii sale creații poetice, regăsit în toate volumele și revizitat, reeditat, reproiectat cu fiecare ocazie. Dacă lectorul nu se va grăbi să caute alte conținuturi, alte imagini și alte tipuri de insolitare artistică, se va lăsa „contaminat”, la rândul său, de seria restrânsă și obsedantă, de elementele ei, mereu aceleași, care vin și revin în discursul poetic, fără ca poetul să obosească vreodată în a le relua. Iată cum începe păhăruțul ce dă titlul volumului și care inițializează seria de șapte texte crescute dintr-o aceeași scenă-cheie: „nu plec// la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă/ până când/ cresc nuferi galbeni din apă”. Poetul se repetă voit și la vedere, scriind de trei ori „apă” și mizând nu pe evitarea redundanței, ci, dimpotrivă, pe cultivarea ei. După două versuri, autorul reia procesul, repetând un cuvânt („încet”) și apoi reluând cu totul un vers în care acesta apare, pentru a… patra oară. Dintr-o obsesie tematică și simbolică, Drăghici face deci și una discursivă. Discursul se aglomerează cu recurențele acelorași câteva elemente și imagini. Rapid, laitmotivul va deveni refren: „ea vine lângă mine cântând încet/ ca păhăruțul de mâine/ încet ca pâinea fără glas/ încet ca un copil/ căruia nu i s-a născut încă mama.// cântă lângă mine încet/ cântă lângă mine încet”.

După zece pagini, citim un al doilea cântec de păhăruț, care va relua elementele celui dintâi, distribuindu-le puțin diferit. În structura reiterată, anumite cuvinte se repetă, firește, însă în poziția cea mai importantă, „strategică”, este mutat unul anume (de data aceasta, „heleșteu”). Apă, margine, nuferi galbeni… Seria apare din nou, cu elementul pus în valoare la final de vers: „la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă// nu plec// am avut heleșteu/ am avut casă cu heleșteu/ și nuferi galbeni pe heleșteu// acum/ la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă/ până când/ cresc nuferi galbeni din apă”. Monomania poetică poate fi mai puternică decât cea a unei minți rătăcite. Dacă într-un discurs deraiat nimic nu are sens, torentul de cuvinte provocând mila, în această continuă revenire asupra propriului material figurativ și simbolic identificăm nu numai o obsesie profundă, ci și o rafinată artă a expresiei. Un imn dinspre finalul volumului asociază seria de imagini utilizate și răs-utilizate cu însăși viața celui care, poet fiind, le-a folosit fiindcă s-a regăsit în ele. Drăghici ajunge aici în metafizic cu o grație poetică extraordinară; păcat numai că finalul e prea explicit: „torsul pisicii/ torsul pisicii/ e viu// nu mai țin/ nu mai țin/ minte// ce scriu.// a, da -/ am avut heleșteu/ am avut casă/ cu heleșteu// acum/ la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă: cerul/ cu pești și stele/ cu păhăruțul printre ele/ ăsta fuse/ rostul vieții mele”. Și iată finalul, de psalm adus din condei: „pot// să te contemplu, Doamne/ în clipa asta/ veșnic// tot”. Monomania și-a rupt lanțul, cu consecințe de alt ordin. Imnul fiind unul adus „juisării complete” (titlul poemului este imn. juisării complete), extazul mistic e un fel de orgasm metafizic, Drăghici glisând aici spre poezia și poetica lui Gălățanu.

Un alt tip de „evadare” a autorului dintr-un univers poetic personal și de reiterată folosință este cel obținut prin întâlnirile spirituale și intelectuale cu alți scriitori, majoritatea tot poeți. Volumul abundă în dedicații prietenești, iar unele nume de poeți români sunt inserate în chiar titlurile poemelor. Două texte sunt niște evocări lungi ale unor colegi dispăruți (Flora, Zubașcu). E o carte cu prieteni de „păhăruț” liric-existențial, un catalog al poeților dispăruți și în viață, la care Drăghici se raportează firesc și consistent, ca și cum aceasta ar fi cu adevărat esența unei epoci istorice: creatorii ei de poezie. E frumos, dar ineficient artistic: intenția autorului este nobilă, însă rezultatul literar e mai modest. Mai toate poeziile acestea „prietenești” sunt nu altfel decât onorabile.

Cu adevărat remarcabil îmi pare autorul în versurile reluate și resemantizate cu fiecare variantă, unele dintre ele apropiate de poeticitatea lui Cezar Ivănescu. Melosul popular este valorificat acum de Drăghici printr-o asimilare reciprocă. Imaginile-cheie ale poetului și simplitatea atât de profundă a câte unui „cântec” se întâlnesc într-o structură lirică nouă, ca în urma. o cantilenă, ce începe și continuă astfel: „la vremea mea, în sărbători/ ningea cu păhăruțe peste sat/ din înserare până-n zori/ din zori și până-n înserat/ din zori și până-n înserat// cu albe păhăruțe fulguia/ cu albe păhăruțe viscolea/ cu albe păhăruțe fulguia/ cu albe păhăruțe viscolea// ningea/ ningea cu albe păhăruțe ’nvolburat/ pe urmele băiatului plecat/ singur/ în lume/ la urat// singur/ în lume/ la urat”.

Din volumul acestui autor original, care a construit o lume poetică și i-a dat o expresie personală, se poate citi, cita, recita și cânta.

Daniel-Cristea ENACHE

(„România literară”, nr. 24-25/ 7 iunie 2019)

Setting

Layout

reset default