Mihail Sadoveanu prin vămile actualității

Share

Umbrită de un destin postum care a alimentat cu precădere în perioada de după 1989 istoria aceasta a compromisului în fața sistemului și exclusivismul evenimentelor și a actelor politice, precum și cele ce deschid problematica aderării tacite în rândul organizațiilor secrete, opera lui Mihail Sadoveanu rămâne prinsă în această sensibilă capcană a biografiei (cu erorile sale) care reduce, îngustează ori de-a dreptul blochează lectura reală, sistematică, de profunzime, de care opera însăși este condiționată pentru a supraviețui și a evita orice fenomen de reducere a dimensiunilor reale. Așadar, o interogație esențială, de răscruce în receptarea operei sadoveniene plasează critica literară actuală la intersecția tuturor acestor direcții exegetice cărora, dacă pe de o parte le depistează și le recunoaște hibele (,,inerțiile receptării” pe care Monica Spiridon le semnalează în anii 90, atenția accentuată a publicului pentru profunzimile operei, strâns legate în acest caz de istoria francmasonului Sadoveanu și de descoperirea unui Sadoveanu ezoteric, reducționismul critic generat de reproșul privind pactul scriitorului cu regimul politic etc.), pe partea cealaltă le stabilește reperele durabile și indicii semnificativi de înnoire fundamentală în interpretarea operei marelui prozator (de la studiul reper al criticului Nicolae Manolescu din 1976, Sadoveanu sau utopia cărții, la volumele cunoscute ale unor critici precum Pompiliu Marcea, Alexandru Paleologu, Constantin Ciopraga, Dan Mănucă, Monica Spiridon și alții la fel de însemnați).

Așadar, Ce e viu și ce e mort în opera lui Sadoveanu? rămâne astăzi o întrebare ce responsabilizează critica literară actuală într-un program mai amplu de revizuire, de decantare și totodată, de reapropiere întâi de toate de textul sadovenian. Lansat anul acesta la editura Junimea, volumul plasat sub semnul acestei interogații poartă însemnele unor previziuni incerte care stârnesc cititorului și mai cu seamă criticului de toate vârstele această necesară și aproape obligatorie cerință de inventariere și reevaluare de care remarcabilul critic, profesor universitar și autor a câtorva semnificative volume de critică și exegeză literară, Ion Simuț, coordonator al acestui volum colectiv, se arată preocupat încă din prefața semnată a acestui volum. Dacă pe de o parte noua critică mondialistă tinde să abandoneze un autor ,,esențial, prea atașat de cultura, istoria și geografia naționale”, iar gustul postmodern actual abandonează proza prea impregnată de patriarhalism și stilul liric-ceremonios arhaizat al scriitorului, rămâne opera lui Sadoveanu atunci un teren cu preponderență frecventat de o singură categorie de critici, aceea a criticilor de prestigiu și a istoricilor literari cu vechime? – lansează în cele din urmă coordonatorul acestui volum provocarea cititorului. Câtă vreme volumul coordonat de criticul Ion Simuț reunește în cuprinsul său cel puțin trei categorii ori mai bine spus, cel puțin trei generații de critici, de la ,,seniorii de prestigiu” ca Eugen Simion, Mircea Popa, I. Oprișan, remarcabilii critici optzeciștii Adrian Dinu Rachieru și Ion Simuț, la generația cu ecou a criticilor de care Paul Cernat, Mircea Platon ori Bogdan Crețu aparțin, până la vocile cele mai tinere ale criticii actuale, în cazul acesta fiind vorba de un studiul ce intră în categoria cercetărilor doctorale, aparținând Maricicăi Munteanu de la Iași, opera sadoveniană rămâne un teren ,,al bătrânilor”, după cum preconizează coordonatorul volumului, în măsura în care experiența criticului echivalează în acest caz cu maturitatea și rafinamentul gândirii critice, și nu în ultimul rând, cu sistemul de lectură exersat, deplin format și sistematizat. Trecut astfel prin ,,vămile posterității”, Sadoveanu urmează astfel să parcurgă vămile actualității, o actualitate care, fără să se fi cantonat pe drumuri deja bătătorite, descoperă și propune un Sadoveanu al său, plin de vigoarea unei opere care nu și-a arătat decât o parte prea strâmtă a marilor sale posibilități și deschideri, a marii sale vitalități, cu suflul și pulsul unui organism aparte nu doar pentru o epocă a sa, ci pentru o întreagă literatură.

Faptul că putem vorbi astăzi despre existența unui Sadoveanu ce trăiește exclusiv din scris, un Sadoveanu totodată livresc și conectat la oralitate și folclor, o arată și multiplele întinderi tentaculare ale unei opere care acoperă aproape în întregime spațiul unei literaturi atașate atât de natura primitivă, cât și de spațiul urban; de toate speciile narațiunii, de la povestire, nuvelă, la roman; de romanul de aventuri ca și de cel istoric ori de fantasy-ul copilăresc; de multiplele tipologii de personaje, instituind la nivel ficțional o întreagă societate, cu toate categoriile și fețele ei; de descriere și povestire, cărora nu le lipsește poezia ancestrală, ritmarea cosmică, spiritualitatea; de cărțile populare și de înțelepciune biblică, ca și de cele de literatură clasică și modernă, în fine, un ,,scriitor cu multiple sertare” (p. 30), după cum îl numește în studiul său criticul Paul Cernat, dar care a riscat a fi redus în principal prin direcțiile unui didacticism redundant și limitativ, la câteva titluri emblemă: Baltagul, Dumbrava minunată, Hanu Ancuței, în principal. Resurecția lui Sadoveanu, de altfel și titlul studiului criticului Paul Cernat, inclus în acest volum, înseamnă astfel nu doar deschiderea unui domeniu imens, etapizat și multiplu, valorificat și revalorificat odată cu seria rescrierilor, frecvente în cazul marelui prozator, ci și formarea specialistului în cazul căruia sistemul critic reclamă totodată răgazul analitic.

Cele zece studii reunite cu prilejul volumului coordonat de criticul Ion Simuț, traversează astfel, încercând o sistematizare generală, câteva sectoare principale ale operei sadoveniene. Pe lângă cele câteva studii semnalate încă din textul ce deschide seria acestor cercetări ca marcând cu precădere interesul pentru problematica religiozității în opera lui Sadoveanu, pentru ,,biblicul și orientalismul cuprinse într-o religiozitate generică” (p. 20) – cu referire aici la studiile criticilor, I. Oprișan, Mircea Popa și arhim. Mihail Daniliuc –, predominantă rămâne, pe de o parte cercetarea în vederea revizuirii unor scrieri din perioada comunistă, având în vedere cu precădere problematica romanului Nicoară Potcoavă și cea a romanului Mitrea Cocor, dar și a textului postum Cântecul Mioarei (în studiile realizate de Bogdan Crețu, Adrian Dinu Rachieru și Mircea Platon); de revalorizarea unor scrieri care au rămas mai mult în marginalitatea discursului critic, cum este cazul romanului istoric Frații Jderi de care se ocupă în acest volum criticul Eugen Simion; și nu în ultimul rând, de reabilitarea ipostazei de povestitor, atât prin prisma unui scriitor care a frecventat povestirea, cât și nuvela (studiul lui Ion Simuț, Gâlceava nuvelistului cu povestitorul), cât și prin prisma unei revalorificări a povestirii în raport cu spațialitatea marginală a Moldovei, dar și cu puterea de inventare și legitimare a spațiului pe care cuvântul o instituie în relație cu o comunitate discursivă (studiul Maricicăi Munteanu, Povestirea ca spațiu. Cartografii imaginare ale Moldovei în opera lui Mihail Sadoveanu).

Între textele de amploare ale prozatorului Sadoveanu, romanul istoric Frații Jderi ocupă, așadar, un loc important, alături de Viața lui Ștefan cel Mare, ficțiune biografică de convergență tematică și literară. Îndreptat înspre această lume a medievalității românești, studiul distinsului critic Eugen Simion reabilitează lumea ficțională a romanului istoric și de aventuri reconsiderând în principal valorile mitice, ,,reflecțiile și vedeniile” vechii spiritualități, restrânse în etica și înțelepciune a două figuri reper pentru această perioadă istorică și culturală, intuite de altfel de marele prozator: Prințul și Călugărul. Încadrate într-o filozofie de viață descinsă din marginile istorice ale unei epoci populate de fantasmele și eresurile populare și biblice, lumea Fraților Jderi reflectă totodată ,,miturile personale” ale unui scriitor pentru care obsesia vechimii și credința rânduielii, mitul moral și mitul locului, dar și permanența spiritualității creștine rămân ancore ale operei în integralitatea sa. De aceea, nu o Moldovă a faptelor istorice și a evenimențialului în sens larg rămâne să pună în valoare analiza de subtilitate și rafinament analitic a criticului, cât o ,,Moldovă secretă”, după cum o numește acesta, o Moldovă a fantasmelor mitice care se naște în preajma legendarului domnitor Ștefan cel Mare și a întregii sale curți domnești, căci, câtă vreme mitul hrănește spiritualitatea medievală și alimentează această filozofie a rânduielilor, epopeea sadoveniană stă sub semnul realismului magic.

Configurării unui mit al spiritualității răsăritene ce se reflectă și într-o literatură ce mizează în special pe ,,vocația creștină a moldovenilor”, după cum criticul Eugen Simion o numește și studiile din acest volum dedicate religiozității din opera prozatorului o evidențiază, i se răspunde tot în textul sadovenian, ca un revers precaut, cu scepticismul și ironia circumspectă a scriitorului care auto-generează, care inventează și supraveghează singur mecanismul ce garantează prevenirea derapajelor de orice natură. Iată-ne, așadar, regăsind un Sadoveanu al ironiei relativizante, care, dacă în studiul criticului Eugen Simion capătă valoarea ,,scepticismului fundamental al scriitorului”, regăsibil în întreaga sa operă, în studiul criticului și coordonatorului acestui volum, Ion Simuț, el încadrează figura ,,înțeleptului”, actul voluntar al izolării ironice constituindu-se ca o mediere între uman și transcendent, după cum reliefează autorul studiului. De altfel, cu precădere în Hanu Ancuței, ipostaza povestitorului încadrează în repetate rânduri, de la caz la caz, însăși retorica ironiei sadoveniene, repoziționând textul printro lectură în cheie ironică, căci nu altfel, pretinsul timp mitic al povestirii care abolește timpul real devine în analiza subtilului critic doar o altă ,,capcană a ironiei sadoveniene” (p. 167), pentru care magicul actului povestirii se răsfrânge, reducându-se mai degrabă la o luptă a orgoliilor de povestitor, pe care drumeții, cei care trec pragul hanului, o trăiesc prin prisma unicului și ineditului istoriilor și a experiențelor personale. Perspectiva asupra actului povestirii și a povestitorului se schimbă în cel de-al doilea studiu din acest volum dedicat povestirii de această dată reconsiderată datorită capacității acesteia de a crea spații și de a face posibilă depășirea teritorialității și a granițelor spațiale. Instituind prin prisma conceptelor de ,,spațiu-funcție” ori ,,metaspațiu”, pe care Maricica Munteanu, autorul studiului, le utilizează în cercetarea sa, o reconstituire spațială intermediară a Moldovei, relocată între memorie și ficțiune, aceasta redefinește în analiza propusă trei spații esențiale în opera sadoveniană: drumul, ruina și locul de vânătoare.

Totodată, studiile consacrate problematicii religiozității în opera sadoveniană (I. Oprișan, Mircea Popa și arhim. Mihail Daniliuc) subliniază nu de puține ori preponderența biblicului și a orientalismului în ansamblul textelor, dar și implicațiile profunde ale acestora chiar și în sfera stilisticii, unde fraza sadoveniană (la nivel topic, dar și în ceea ce privește structurarea discursului) ,,capătă inflexiuni sacralpsalmodice”, punctează criticul I. Oprișan, spre exemplu. Inițierea în tainele marilor cărți ale umanității și în vechile cărți populare a autorului (Sindipa, Vaarlam și Ioasaf, Divanul persian, Esopia, Alexandria etc.), volumele sadoveniene cu caracter hagiografic, interesul față de rescrierea sau traducerea cărților sfinte, toate acestea reabilitează la acest nivel analitic și un Sadoveanu acreditat de înțelepciunea populară a Orientului și a marilor mituri, ,,născând o operă de o polifonie vastă”.

De o semnificativă importanță rămâne în cazul acestui prozator, ca și în cazul altor mari scriitori români, reabilitarea unui Sadoveanu din perioada postbelică, a cărui operă poartă încă în exegeza românească pecetea vechiului sistem. Că există o operă sadoveniană interbelică pusă sub semnul marelui profil epic al prozatorului, cu ceremonialul rostirii, obsesia vechimii, ritmarea cosmică, caracterul evocator etc., și o serie ulterioară de texte de tipul Păuna Mică, Mitrea Cocor, Nada Florilor și alte câteva, impregnate de tendințele realismului socialist ale timpului, rămâne o realitate certă. Cu toate acestea, critica încearcă reabilitarea acestui Sadoveanu acuzat de rea-credință estetică, ridicând în câteva dintre studiile incluse în acest volum problematica aceasta a scriitorului ,,reabilitat”, după cum criticul A. Dinu Rachieru vizualizează cazul scriitorului care pe lângă Hanu Ancuței ori Creanga de aur, semnează totodată și romane precum Mitrea Cocor. Că nu poate fi vorba de o ruptură radicală în opera marelui scriitor se va vedea parcurgând sistematica demonstrație a criticului care reevaluează ,,lista neagră” a titlurilor puse pe seama realismului socialist autohton. Iar dacă Nicoară Potcoavă, un alt roman din perioada anilor ‘50 este repus în legătură în studiul criticului Bogdan Crețu cu celelalte opere și cu specificul și imaginarul sadovenian în ansamblu, devenind totodată ,,o carte-sinteză”, ,,un inventar al sadovenismului” cu valențe testamentare, romanul postum, neterminat, Cântecul Mioarei întretaie în analiza criticului și istoricului Mircea Platon o epocă în care se întrezărește profilul scriitorului subversiv, cu un discurs anticomunist, ,,un recitativ, un descântec al comunismului modernizator cu anasâna”, după cum autorul studiului îi rezumă direcțiile. Toate acestea sunt de fapt demonstrații de forță, sunt de fapt subtile sau pline de vigoare forme de rezistență și reafirmare a faptului că dincolo de clișeele și reducționismele unei epoci, opera scriitorului nu poate fi desprinsă radical de contextul operelor interbelice.

Așadar, ce e viu și ce e mort în opera lui Sadoveanu rămâne să se clarifice la lectură, acolo unde autorul se testează în mod fundamental. Faptul că opera sadoveniană are nevoie de o lectură și o relectură sistematică, fără uzura ghidului de lectură schematizat, înseamnă totodată că proza acestuia rămâne încă un teritoriu prolific, neepuizat pentru critica și istoria noastră literară. Pentru critica actuală un prim semn al ,,resurecției” lui Sadoveanu vine odată cu apariția acestui volum colectiv coordonat de criticul și profesorul Ion Simuț, cel care reunește în paginile unei cărți valoroase, de înaltă rigoare intelectuală și academică, câteva dintre direcțiile și studiile cele mai importante ale ultimilor ani în privința cercetării operei acestui scriitor de primă linie a literaturii noastre, actualizând, într-un bilanț responsabil și necesar, posteritatea unei opere cu tot ce înseamnă ea: receptare, frecvența lecturii în rândul publicului larg, exegeză, piață de carte, actualitate în sens larg.

Dana Raluca SCHIPOR

[„Convorbiri literare”, nr. 12 (288), decembrie 2019]

Setting

Layout

reset default