Mahalaua lui Victor Bejan

Share

Titlul volumului, Trecător prin două lumi, apărut la editura Junimea, aflată sub patronajul mirificului poet și extrem de exigentului gramatic Lucian Vasiliu, este semnificativ în acest sens. Titlul cărții, dar și anumite pasaje, îmi aduc, totodată, aminte, nu știu de ce, de poezia Rătăcitor printre stele a magistrului Ursachi: „Iar luntrea mea ce-i zic Metamorphe/ urmează prin efluvii de stele și sisteme/ un drum fără odihnă și-mi pare că nu e/ un semn unde începe o viață sau o vreme…// Nu am lopeți, nici cârmă, mă poartă un curent/ din centru în afară odată cu lumina/ care-a irumpt… Și-n fiece moment/ tot alte constelații, și altă albumină.//Nu duc nimic cu sine și totuși ca prin vis,/ o ținere de minte, dar nu poate să fie,/ căci firea mea-i uitare… ori un tărâm promis,/ ori un cuvânt, un ostrov, numi Statornicie…” Dintr-un astfel de spațiu al formelor ce se întretaie între vis și realitate se constituie și cartea lui Victor Bejan.

Dacă la Mihai Ursachi avem de-a face cu un spațiu stelar de esență onirică unde memoria se manifestă sub forma unui fluviu imens, șerpuind printre „efluvii și sisteme” în afara „vieții și a vremii”, în cazul lui Victor Bejan avem de-a face cu un spațiu concret, banal, dar care, prin intermediul accesului la memorie, se încarcă, uneori prin acumulare de elemente, alteori prin firul relatării, de fabulos.

Pentru a-și regăsi identitatea pierdută în transcendent, magistrul Ursachi călătorește în noapte pe o lighioană ciudată, ceva intermediar între un cal asemănător cu un vierme și o femeie aflată în exercițiul extazului și al posesiunii carnale, simbolizând eros-ul, dar și thanatos-ul devorator, îl poartă prin intermundii, dar și prin mahalaua Țicău, propulsată din realitate în cosmos, unde fratele său visează să ridice o piramidă, prezidată de „un preot cu chip de omidă”, precum și prin dezolantele peisaje industriale năpădite de insecte sau prin apocalipticele periferii ale Iașului, unde fierul curge asemenea unui pârâu infernal.

Posedând alte instrumente de palpare a realității, pentru Victor Bejan găsirea trecutului fabulos al urbei noastre e făcută printr-o simplă resuscitare a memoriei afective. Gândul și pașii îl poartă pe străzile unui oraș străbătut de pași și glasuri ce ni se par cunoscute. Străzile și clădirile Iașului sunt îmbibate de banal, dar și de sudoarea grea a istoriei. Unele mustesc de sânge, altele de nostalgie. Și aceasta deoarece, așa cum spune criticul Ioan Holban „înainte de a fi loc, Iașul este un sentiment”, un sentiment în care sublimul și banalitatea eternității se revarsă în realitate relevându-și atât „prezența, cât și absența” printr-o perpetuă și involuntară mistificare a realității. Nostalgia funciară, acest „păcat primordial”, oarecum tipic mentalității locuitorilor vechii capitale a Moldovei, bântuie ca o stafie paginile cărții lui Victor Bejan. Pe măsura evocării, autorul devine prizonierul propriei sale lumi construite prin intermediul recursului la memorie. E vorba însă de un anumit trecut: sita prin care cerne el cenușa amintirii e una specială, ea separă, asemenea unei mașini de treierat, grăunțele de grâu de cele de neghină, adică micile cristale de amintiri rare de restul magmei sedimentate în urne. Victor Bejan, afirmă criticul Ioan Holban, caută să descopere în trecutul său anumite simboluri ale identității românești, de aici, și de dincolo de Prut, de unde au venit o parte din străbunii săi.

Absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași, medic în Radiologie și Imagistică medicală la Spitalul Universitar de Pneumoftiziologie Iași, doctor în științe medicale, maestru în istoria artelor al Academiei de arte „George Enescu”, Victor Bejan privește realitatea din perspectiva științifică, dar și dintr-una artistică. Personalitatea sa e un amestec de știință și dandism în sensul pozitiv al cuvântului. Spirit epicurian, iubind prea mult viața, clipa de acum, pentru a se putea delecta și cu cea trecută, Victor Bejan trece zâmbind cu înțelegere prin existență, degajând din roca amintirilor doar partea lor strălucitoare. Ne-am aștepta ca profesia de radiolog să-l determine să facă o crudă radiografie a epocilor pe care pașii săi le-au traversat. Apelând la mijloace științifice ce au tangență cu sociologia și economia, dar și în cele ce-i oferă imagistica și artele frumoase, nu în ultimul rând literatura, Victor Bejan optează în tomul său pentru o altă abordare. El surprinde mahalaua Păcurari, de la bariera ei, insistând pe zona situată în jurul Berăriei vechi și a Școlii „Pentru Poni”, unde autorul și-a petrecut copilăria în casa confiscată de autoritățile comuniste de la bunicii și părinții săi, împărțindu-și habitatul cu locatari de toate soiurile, apoi urcă până la Fundație, spre locul unde șoseaua Păcurari, ducând toate aluviunile ei de amintiri, punctate de tot felul de nedreptăți și frustrări istorice abia ghicite, se varsă în oraș.

În ciuda discreției de care dă dovadă Victor Bejan, aflăm că tatăl său, medicul Vlad Bejan, combatant pe front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cadru universitar, întemeietorul Băilor Nicolina și al primelor servicii de balneoterapie din Iași, autor a peste 70 de volume, și fondator al societății Ginta Latină, a avut de suferit în vremea lui Dej, când a fost scos din învățământul superior, fiind reabilitat ceva mai târziu. Mama poetului, Maria, „ființă delicată și sensibilă”, biolog de profesie, i-a transmis autorului impulsul și dragostea pentru poezie și artele frumoase. În fine, autorul, după ce face o scurtă istorie a neamului său „mazilesc”, trecând în revistă aportul fiecărei generații (mulți dintre ei au fost preoți în Basarabia) la consolidarea României Mari, se ocupă și de creionare propriu-zisă a „tarelor” mahalalei Păcurari, realizând din umbre și lumini, prin extindere, o adevărată frescă a societății ieșene din perioada postbelică. De aici aflăm foarte multe lucruri despre scapeți, despre geamgii, lustragii, fustangii, țambalagii, despre vatmanii, ceferiștii, hornarii, despre florăresele, spălătoresele (evocarea lor ne trimite cu tablourile lui Grigorescu, Luchian, dar și la pictura flamandă), despre nimfetele și donjuanii imberbi ai cartierului. Una dintre cele mai pitorești figuri surprinse în carte e cea a unei fetițe de 7-8 ani, „cu ochi de peruzea”, „iute ca o sfârlează”, ce cobora în timpul mersului din tramvai, dansând apoi pe trotuar și recitând poezii, inclusiv Luceafărul, al cărei destin s-a suprapus, la un moment dat, cu trupa de balet a Operei ieșene, unde micuța balerină a interpretat roluri jucăușe, alături de nume ca Natalia Vronsky, Paul Robert și Ion Rusu, pentru a deveni, printr-o întorsătură de condei a sorții, o „cunoscută judecătoare ieșeană” și soția autorului.

În carte apar și alte personaje pitorești: bocitoarele, sifonarii, alături de cocoșii, caii mascați, pisicile și câinii cu covrigi în coadă. Întâlnim, de asemenea în mahalaua lui Victor Bejan tot felul de Pene Corcodușe, precum baba Maria, zisă Câra, sau mama unui celebru muzician născut în mahala, desprinsă parcă din Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale de Marquez, care îi inițiază pe adolescenții mai răsăriți în tainele amorului, atrăgându-i, prin dans lasciv și chemări tandre de sirenă, în ograda ei. Povestea aceasta nu apare în relatarea lui Victor Bejan, ea mi-a fost povestită cu mult har de poetul Valeriu Stancu, și el un „trăitor sublim” al mahalalei, în drum spre Bistrița.

Spre deosebire de universul crepuscular și crud, chiar cinic, al mahalalei lui Mihai Ursachi, surprins chiar fragmentar, în care simțim dorință de răzbunare pentru nedreptățile îndurate de poet în perioada comunistă, mahalaua Păcurari descrisă pitoresc de Victor Bejan nu trezește în sufletul cititorului decât un sentiment de blândețe și de resemnare, specific moldav. Prin mo­dul său de abordare, vetust caricatural, Ursachi e mai apropiat de Caragiale, Arghezi și Urmuz, iar Victor Bejan, de Creangă și Sadoveanu.

Trecător prin două lumi e o carte care merită citită și continuată. Așteptăm, prin urmare, din partea autorului un alt tom care să cuprindă fabuloasele povești de dragoste și moarte ale Păcurarilor. Poveștile ascunse în zidurile vechilor clădiri căzute pradă buldozerelor epocii de aur cer a fi scoase la lumină.

Nichita DANILOV

(„Ziarul de Iași”, luni, 22 octombrie 2018)

Setting

Layout

reset default