Ca toți intelectualii condamnați la detenție înainte de 1964, Mihai Ursachi va rămâne și el în atenția autorităților comuniste după eliberare. Aceasta mai ales odată cu promulgarea a ceea ce a rămas cunoscut ca tezele din iulie 1971, în urma cărora lumea culturală cunoaște’ restricții care amintesc de primii ani ai realismului socialist, după o perioadă în care lucrurile căpătaseră nuanțe de normalitate. Cenzura de orice fel nu putea fi primită decât cu profundă ostilitate de un spirit cum era Mihai Ursachi, pentru care libertatea de gândire și de exprimare, libertatea creatoare sunt vitale. Faptul că recrutarea sa ca informator de către Securitate în 1971 nu a dus la niciun rezultat productiv pentru aceasta, a determinat ca Magistrul din Țicău să devină el însuși subiectul atenției agenților informatori. Astfel, timp de un deceniu, până la stabilirea sa în SUA în 1982, autorul Inelului cu enigmă a fost un obiectiv urmărit cu acribie de Securitatea ieșeană și nu numai. Această perioadă de intense urmăriri este cuprinsă de Ioana Diaconescu în volumul O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității.

Cunoscută inițial pentru poezia sa (Jumătate zeu – 1970, Amintiri neverosimile – 1983, Sunetul trupului meu – 1998, Vertigo – 2014, pentru a aminti doar câteva volume), după 2000 Ioana Diaconescu se dedică cercetărilor în cadrul CNSAS, privind dosarele de urmărire ale unor personalități culturale, activitate pentru care părăsește în 2005 postul de realizator de la Radio România, unde a lucrat din 1990. Ca rezultat al cercetărilor în arhivele Securității, publică în 2012, la Fundația Academia Civică, volumul Scriitori în arhivele CNSAS – studii și documente, unde adună 21 de studii de caz referitoare la personalități ale literaturii române care au constituit o problemă pentru regimul  comunist,  ca Vasile Voiculescu,

Constant Tonegaru sau Lucian Blaga. Acesta este urmat de trei volume apărute consecutiv în perioada 2015-2017, fiecare în parte dedicat unui scriitor aflat în atenția Securității: în 2015, la Ed. Muzeului Literaturii Române, Marin Preda. Un portret în arhivele Securității, în 2016 volumul privindu-1 pe Mihai Ursachi, apărut la Ed. Junimea din Iași, iar în 2017, la aceeași editură, Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în Arhiva CNSAS.

Este cunoscut faptul că Mihai Ursachi a fost arestat și condamnat la patru ani de închisoare la sfârșitul anului 1961, după încercarea eșuată de a părăsi țara într-un mod non-conformist, specific unui spirit mai puțin predispus să se încadreze tiparelor, și anume trecând Dunărea înot spre Iugoslavia. Această tentativă de evadare dintr-un sistem opresiv nu a avut drept consecințe doar cei aproape trei ani petrecuți în închisoare (a fost grațiat în 1964, când toți prizonierii politici sunt eliberați), ci și o viață aflată în constanta atenție a Securității, pregătită să vadă în orice gest, în orice vorbă un act subversiv care ar putea periclita stabilitatea regimului comunist. Supus pe parcursul anilor 1971 și 1972 unor acțiuni de urmărire menite să confirme sau nu atitudinea ostilă față de sistem a poetului ieșean, agenții Securității hotărăsc ca în februarie 1973 să deschidă Dosarul de urmărire informativă „Scriitorul”, Mihai Ursachi fiind obiectivul acestuia. Informațiile obținute nu îi impresionează pe securiști, iar dosarul este închis după jumătate de an, pentru ca în martie 1974 să fie redeschis și menținut până la stabilirea sa în SUA, în 1982. Notele informative și rapoartele cuprinse în aceste dosare care urmăresc viața poetului din mahalaua Țicăului timp de un deceniu sunt incluse de Ioana Diaconescu în O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității. Documentele sunt însoțite de comentarii și explicații ale cercetătoarei și de o prefață semnată de Al. Călinescu. Tuturor li se adaugă o serie de scrisori adresate de poet viitoarei sale soții, Ana Cojan, în anii ’60, precum și câteva trimise acesteia din străinătate; iar pentru a completa și a nuanța imaginea, volumul se încheie cu câteva pagini din jurnalul Anei Cojan, datate 1971, înainte de a se căsători cu Mihai Ursachi.

Ceea ce îi preocupa intens pe agenții Securității era să descopere eventuale grupări literar-culturale oficiale sau clandestine, anturaje considerate nefaste pentru regim și, în cazul existenței lor, să le disipeze, prin crearea de animozități în interiorul lor, astfel încât să împiedice constituirea unei disidențe stabile. Dacă sub conducerea lui Gheorghiu-Dej măsurile luate în astfel de cazuri au atins extrema proceselor înscenate și a condamnărilor austere, regimul lui Nicolae Ceaușescu s-a vrut unul, cel puțin oficial, fără prizonieri politici. Rămân însă binecunoscutele îngrădiri ale libertăților, intruziunile în spațiul personal, totul cu ajutorul indispensabil al informatorilor, pe ale căror vigilență și zel regimul se baza. Restricțiile, cenzura, urmăririle se intensifică după iulie 1971. Grupările intelectualilor erau considerate focare de dușmani ai democrației și ai poporului. Se urmărește dacă foștii deținuți păstrează legătura, dacă scriitorii nealiniați ideologiei nu complotează, conexiunile lor cu scriitorii aflați în exil, descoperirea unui caracter subversiv al operelor acestora – orice ar putea dăuna conducerii „armonioase” a republicii. Mihai Ursachi constituie un pericol pentru regim din toate aceste perspective. Magistrul din Țicău este un personaj cunoscut și influent nu doar în mediul ieșean, ci și la București. Se impune atât prin opera unanim apreciată, cât și prin personalitatea singulară, excepțională, cu o atitudine specifică unui spirit boem, fapt ce stârnește fie admirație, fie, dimpotrivă, suspiciune și invidie. în plus, reprezintă un factor negativ în ochii Securității prin fascinația pe care o trezește în rândul tinerilor ieșeni, studenți la Facultatea de Litere și prin influența exercitată asupra tinerilor scriitori, cum a fost cazul lui Nichita Danilov sau al lui Liviu Antonesei, apreciați de Ursachi. Considerându-i pe aceștia încă nepervertiți de sistem și de viață, poetul Marii înfățișări preferă să colaboreze la revistele studențești din Iași, cum erau cunoscutele „Opinia studențească” sau „Dialog”.

O problemă constantă și vitală pentru Securitate în legătură cu Mihai Ursachi era și descoperirea și controlarea, dacă nu chiar anihilarea relațiilor acestuia cu scriitorii din Occident. Asemenea raporturi însemnau, în ochii oficialilor regimului, nu doar posibilitatea de a se contura o disidență vocală, ci și pericolul de a publica în străinătate scrieri cu caracter subversiv, necunoscute în țară, ferite, deci, de ochiul vigilent al cenzurii. Atenția în această privință crește, mai ales după ce Virgil Tănase reușise să publice în Franța, în 1976, romanul Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin, interzis în țară, repetând actul săvârșit anterior de Paul Goma. Mihai Ursachi este suspectat constant de același lucru. Conștient de propria valoare, poetul ieșean al cărui crez este că a scrie poezie este echivalent lui a exista, este interesat să își facă opera cunoscută în afara țării, fapt pe care nu îl ascunde, ceea ce îi alarmează pe cei de la conducere. Notele informatorilor și rapoartele superiorilor insistă pe aflarea oricărei informații care să arate dacă Mihai Ursachi trimisese scrieri inedite legăturilor sale din Occident. Panica autorităților era cu atât mai mare cu cât poetul păstra legătura, direct sau prin intermediari, cu disidenții români din exil, printre care Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, a căror influență în promovarea culturii române în afară era binecunoscută. De asemenea, Mihai Ursachi cochetase cu ideea de a se alătura oficial disidenței din țară, de a semna memoriile inițiate de Paul Goma și de Dumitru Țepeneag. Urmărită este și relația sa cu Paul Miron, filat la rândul său intens de Securitate, având în vedere acțiunile acestuia de sprijinire a intelectualilor români.

Însă în încercările lui Mihai Ursachi de a-și populariza poezia în străinătate, ajutorul neîndoielnic îl constituie Donald Eulert, profesor în SUA, fost lector de limba engleză la Facultatea de Litere din Iași, cu care poetul leagă o strânsă prietenie. Acesta îi traduce poezii lui Ursachi și le răspândește în SUA, fiind și cel cu ajutorul căruia Magistrul va putea, în 1982, să rămână în exil, de unde se va întoarce imediat după căderea regimului comunist. Grija Securității nu este doar de a afla dacă operele publicate în afară sunt sau nu inedite, ci și care sunt câștigurile poetului de pe urma acestei popularizări, dacă deține valută și cum are de gând să o întrebuințeze. Pentru a obține toate aceste informații și nu numai, Securitatea apelează la toate metodele de care dispune, de la indispensabilii informatori, la interceptarea sau chiar sustragerea corespondenței și chiar tentativa de a introduce tehnică de înregistrare audio în locuința proprie, intenție menționată des în rapoarte, dar care, se pare, nu a fost realizată. Chiar și încercările de a-1 înregistra pe poet în alte spații, ale informatorilor, înțelegem din note că nu au dat rezultate promițătoare, căci obiectivul, știindu-se în vizorul Securității, devine precaut. Un scop pe care informatorul „Veronique” trebuie să îl urmărească provoacă, dincolo de gravitatea situației, amuzamentul: aceasta trebuie să dirijeze discuția în așa fel încât Mihai Ursachi să interpreteze poezii proprii, dar și din revistele studențești, astfel încât să se ajungă la „stabilirea modului de interpretare a unor scrieri”. Sau, într-o adnotare la o notă informativă, soluția propusă este să i se ofere un loc de muncă, căci astfel „îi rămâne mai puțin timp pentru tot felul de întâlniri, noutăți”.

Este fascinant însă cum reușește Magistrul din Țicău să disimuleze în fața tuturor acțiunilor întreprinse de cei de la Securitate. Conștient că este urmărit constant, Mihai Ursachi fie, în spirit ludic, duce informatorii pe piste greșite (de exemplu, lasă să se înțeleagă că ar deține o armă, lucru care s-a dovedit fals, dar care a determinat organizarea unei percheziții minuțioase în locuința sa), fie, odată ce își dă seama că nu va reuși să plece din țară dacă păstrează o atitudine de frondă, se erijează în postura celui mulțumit de situația sa și are grijă ca Securitatea să afle și să creadă că nu intenționează să plece pe termen lung din mahalaua Țicăului. Strategiile sale au succes, căci i se aprobă plecarea, nu fără precauții și nu fără a fi urmărit chiar și în afara țării. După ce se întoarce din călătoriile făcute în Europa în 1978 și în 1980, convingând oficialitățile de bunele sale intenții, Ursachi primește, în 1981, viza atât de dorită pentru SUA, unde rămâne până în 1990. Este înfiorător și în același timp impresionant cum poetul a reușit să pozeze timp îndelungat pentru a-și atinge scopul și a-și recăpăta libertatea de gândire și de creație atât de importante pentru el, iar asta fără a face compromisuri majore, care să îi păteze conștiința sau opera.

Rolul informatorilor în toată această mașinărie operată de Securitate este crucial atât pentru buna funcționare a sistemului, cât și pentru soarta obiectivului. în cazul de față numărul lor depășește 30, dintre care se remarcă, în primul rând, „Stan Petru”, dar și „Militaru Eugen” sau „Mărgineanu Ion”. Mihai Ursachi a fost urmărit cu o dedicare înspăimântătoare. Ba chiar, dincolo de intruziunea în intimitatea sa, se remarcă și creativitatea informatorilor, care vine fie din dorința de a fi pe plac sistemului, fie dintr-o lipsă de simpatie pentru cel urmărit, din invidie. Spiritul boem al poetului, înclinațiile sale spre solitudine, atitudinea sa de multe ori non-conformistă determină ca în unele note informative să fie caracterizat ca fiind „dezechilibrat psihic” sau, conform lui „Stan Petru”, care reiese că ar fi fost un membru al lumii literare ieșene, Mihai Ursachi „arată un temperament dezaxat, [este] un paranoic ce trăiește în ficțiune”. Cinismul unor astfel de consemnări frapează când este pus în paralel cu tonul scrisorilor trimise de poet unor colegi sau prieteni și interceptate de Securitate.

Importanța demersului început de Ioana Diaconescu în 2012, când publică primul volum în care adună documente din arhivele CNSAS, și continuat până astăzi este indiscutabilă. Cazul Mihai Ursachi fascinează prin complexitatea sa. Nonconformistul poet ieșean a reprezentat o adevărată problemă pentru Securitate atât prin trecutul său cu manifestări ostile, prin atitudinea sa, cât și prin relațiile sale din țară (în Iași, dar și în București) și din străinătate. Poziția sa vehementă contra cenzurii, crezul în libertatea creatoare și dorința de a și-o recăpăta îl determină pe Magistrul din Țicău să adopte cu sârguință o poză care să îi înlesnească această realizare. Documentele cuprinse de Ioana Diaconescu în volumul de față oferă, contrar dorinței informatorilor și a agenților oficiali, imaginea unui om ale cărui inteligență și caracter nu au putut fi învinse și depășite de nicio strategie vigilentă de manipulare.

 

[„Convorbiri literare”, nr. 6 (270), iunie 2018]

Diana BLAGA