Luna de miere și de fiere

Share

… Era o după amiază daurie, nici nu mai știu dacă de primăvară intrată-n vară, sau de vară prelungită înspre toamnă. Cert e că mă văd în orașul Focșani, împreună cu un grup de liceeni – băieți și fete – care mă conduceau de colo până dincolo, adică de la Liceul lor, unde fusesem invitat, până la hotelul unde eram cazat. Nu că n-aș fi nimerit hotelul – Focșanii nefiind un oraș în care te poți rătăci – ci pur și simplu de drag – lor de mine, mie de ei, și spre a prelungi acea stare de poezie, corola de minuni în care ne înfășurasem în timpul recitalului de la Liceul de elită al urbei, numit, desigur, „Unirea”. Firește, și cenaclul era de elită. Mă simțeam așadar confortabil în acea jună acompaniere, eu fiind cu vreo patru-cinci lustri peste vârsta lor. Le ascultasem creațiile, reținusem câteva nume… promițătoare, dar uite, acum, nu mai știu dacă i-am publicat sau nu, în revista „Cronica”. în acel grup liric, excepția epică era o fată, Doina – și iarăși nu-s sigur, dar parcă-parcă era un pic mai înaltă decât celelalte, și roșcată, și nu chiar așa de expansivă. Și cam asta a fost. De-atunci n-am mai întâlnit-o niciodată pe purtătoarea numelui, ci doar prenumele, Doina, presărat ici-colo în scrierile/jurnalele unui veritabil poet, și incomod ins, prescurtat ad usum delphini, LIS. Oare asta să fie Doina, liceeanca aceea pe care am remarcat-o, cândva, la Focșani?, mă întrebam. Cu atât mai mult cu cât, în unele (rare) referințe lis-eene apărea, lângă prenumele Doina, și numele Popa, asociere cu oarecare ecou în mintea mea cea hăt! de departe, și tot mai pregnant în lumea literelor epice recente.

E un mister și cu fata asta, zău așa! Câte o dată dispare din fața mea, de parcă ar fi un abur, acum este, vorbește cu mine, acum nu mai este, nu știu ce se întâmplă (…)E o mare taină asta, că nu mă dumiresc defel. Și trimite pe una, să îngrijească de mine și să spună că-i ea. Una îmbrăcată ca ea, cu părul roșcat, ca al ei. (…) cum să fie Doina mea, dacă nu-i? Eu nu știu cum arată Doina mea? Cum te cheamă, o întreb și ea îmi răspunde, Doina, cum să mă cheme, și cine ești, fiica ta sunt, îmi răspunde, așa, la vrăjeală, doar-doar m-o păcăli, ca pe un copil fără minte.

Este acesta unul dintre laitmotivele cărții: o bătrână anchilozată și oarecum sclerozată se tot întreabă – și eu/tu, cititorul odată cu ea – dacă aceea e adevărata Doina, fiica ei, sau o substituire, cum și casa, și încăperea în care mama Măria pare a-și duce ultimele zile pământene, (re)povestindu-le pe cele trăite până atunci, îndeobște, bătrânii ajunși la limita ființării terestre, sunt lăudați/aureolați (de cei din preajmă) pentru formidabila lor memorie, pentru luciditatea, clarviziunea pe care nu și le-au pierdut decât, poate, în cele de pe urmă clipe. (A se vedea, la temă, recentul eseu al lui Andrei Pleșu, Despre bătrânețe). Ei bine, Maria, personajul emblematic din această Lună de miere și de fiere, mai are și lapsusuri, și ezitări, uneori totul e învăluit în ceață, de nu cumva pare o aiureală, o scrânteală a unei muribunde, pe care o privești (inclusiv Doina) cu îngăduință, cu bunăvoință, din când în când o mai tratezi și cu câte o ironie, sau o iei cu anasâna, dacă prea se încăpățânează să nu facă ceea ce trebuie, ori să facă ceea ce nu trebuie. N-ați observat? în timp, în acest parteneriat tată/mamă-copil, se produce o mutație, prevestită încă din copilărie când, cu precădere fetițele, se joacă (se jucau, în copilăria mea), cu păpușile, de-a mama și de-a tata, urmând aproape același ritual aplicat lor, de părinți. Peste ani, joaca din copilărie devine realitate, în multe, mari sau mai mărunte cazuri foștii copii (acum ei înșiși cu copii la purtător) îndrumându-și, orientându-și părinții ce și cum trebuie să procedeze, cum să se comporte în anume împrejurări… Revenind: acea pânză pe ochi, acea peliculă aburită, acea spărtură-n oglinda re/povestirii sunt tot atâtea (și altele încă) praguri ale trecerii de la realitate la ficțiune, și invers. Întrucât viața bate literatura, dar și literatura bate viața. La un moment dat ești tentat a crede că Doina (adevărata sau falsa) i-a pus un microfon în față Măriei, îmboldind-o să se mărturisească, pentru ca mai apoi ea, Doina-autoarea, să transcrie totul, pe curat, într-o carte. Că o și exasperează pe mărturisitoare: Ce spui, că ai să scrii o carte? Despre păcatele mele? Asta ar mai lipsi! Hai, că-i bună! Da nu ai altceva să mai scrii? Eu ți-am promis? Ei, Doamne, păcatele mele, nu am promis eu una ca asta, ce tot înșiri baliverne? Era ceva ce vroiam să spun, dar acum parcă n-aș mai vrea. A trecut prea multă vreme ca să mai însemne ceva. Însă deja tot ceea ce fusese de povestit, se povestise. Cu excepția secretului vieții ei, a unei teribile vinovății, pe care ne-o semnalează de la prima pagină a cărții (clenciul epic!), și de care se eliberează abia în ultima…

Re/trăirile Mariei (îmboldită de Doina) sunt secvențiale, dar cu o știință a contrapunctului, a pauzei de respirație (și de lectură: o carte bună nu se citește pe repede-înainte), a liniștii după furtună cum doar un autor, sau un regizor abil știe a le desfășura. N-am spus nimic de trama cărții, nici de drama, și de uluitoarea frumusețe a unora dintre personajele care o populează? Nici nu voi spune mai mult decât, deopotrivă reala și imaginara Doina Popa mi-a autografiat – și autentificat – această carte a destinelor frânte și a nostalgiilor.

Nicolae Turtureanu

[Cronica veche”, nr. 2 (97), februarie 2019]

Setting

Layout

reset default