Luciditatea exemplară a poeziei lui Ovidiu Genaru

Share

Pentru că tot s-a transformat într-o adevărată isterie, desigur motivată, succesul peliculei „Joker” ar trebui să dea de gândit în primul rând celor care risipesc șansele unei lumi normale în politici ce urmăresc exclusiv interesele financiare, de mult înstrăinate de moralitate. Pe de altă parte, e naiv cine crede că lumea mai poate fi împărțită simplu în Est/ Vest, în ei/ noi, în aproape/ departe. Clipa hotărăște fără resentimente în fața unor destine văduvite și alienate. De soarta unui jester, asumat doar de culturi ori maniere minore, se mai arată interesați câțiva apropiați ai fenomenului artistic, și aceștia din ce în ce mai puțini! Poate mă înșel, însă establishmentul nu are simțuri pentru această nouă apariție, un produs al postmodernismului și al dezumanizării forțate. Povestea lui Arthur Fieck nu trebuie musai legată de tot istoricul DC Comics ori Marvel; mai ales pentru european, acestea nu sunt decât eventual contexte ce ar putea multiplica fețele jokerului. Ceea ce rămâne totuși viabil dincolo de toate aceste considerente e tocmai personajul în discuție, care pare să fie singurul ce își poate permite să ia existența în mâini, să coboare de-a lungul coridoarelor răului și într-un act al gesturilor inversate, paradoxal, să redea firescul de altădată. Am putea exclama: iată basmul dintotdeauna, un jester aparent neînsemnat, dar care consumă energiile unui trick-ster – un salvator, un supererou, cum ar zice partenerii strategici!

De o luciditate exemplară, Ovidiu Genaru își permite luxul de a tăia în carnea supurândă a prezentului, arătând alegoric vinovații, fără să îi pese de consecințe. Pierdut într-un cvartal de blocuri, de la înălțimea etajului opt (sper să nu greșesc!), discursul liric e comparabil cu salva unui lunetist antrenat ce nu-și va greși ținta. Implicit, îi văd pe cei doi – Ovidiu Genaru și Arthur Fieck – ducând o luptă de aceeași parte a baricadei. Ei sunt cei ce sunt, greu de contextualizat, aproape imposibil să fie fixați în categorii sociale, în parte voci saturniene, uneori execută răul prin rău, prin lipsa moderației. Personajul pe care îl agreează e un Robin Hood contemporan, așadar un justițiar. E o lume lipsită de securitate, în care persoana e înlocuită fie de Al (inteligența artificială), fie de un număr cu trimitere directă la alte perioade nefericite ale omenirii. Individul e înghițit de un colectiv amorf, lipsit de pretenții ori idealuri. Mai mult, devine speriat în fața terorii exercitate de timp: „A venit vre­mea să semnăm declarația/ că suntem plictisiți/ de moarte./ Mâna scoasă pe geam iese din timp/ și când o retrag e deja foarte bătrână.// Problema e la mine/ încă sunt viu.// Orice pasăre e binevenită pe balcon/ Statul ne-a dat puținul și ne-a luat multul”. Fuseseră anunțate toate încă din mottoul care prefațează volumul, ideea reluată destul de explicit și în seria poemelor – de fapt, ni se atrage atenția că uneori libertatea se poate defini și exista ori rezista tocmai prin perechea ei antitetică. Sugestia trimite către un sens înalt al suferinței, e ceva din noblețea prințului dostoievskian, dar și din Bakunin: „Am deschis ușa coliviei: Hai du-te o implor/ Pasărea mea captivă bâjbâie spațiul/ se izbește de transparențe/ plânge și-i este milă de libertate// Hai fugi unde vezi cu ochii/ eu repejor voi sigila portița/ Dar pasărea intră iarăși în carcera ei/ în lumina prizonieră își pune cătușa/ E fericită și cântă jelind/ cântă ca noi/ dorința de a fi afară”. Mai mult, „pasărea” poate să fie consemnul pentru întreaga atitudine poetică, o operă ce nu și-a dimensionat înțelesurile finale.

„La opt, gaura cheii și alte patimi” e ultima carte de poezii semnată de Ovidiu Genaru, apărută la Editura „Junimea”. Tot la opt, în fiecare zi, viața pornește ca un agregat progra­mat. Circul e la el acasă – o lume care deși generează în fiecare clipă știri-bombă (demne de breaking news), nu pare să fie interesată de nimic în chip serios: „la opt/ vor fi bile rostogolite pe parchet/ Vor fi gândaci de bucătărie din Asia./ Doar nu locuim în vid.// La șase vecinul dă găuri în pereți să atârne/ pozele de cununie./ Chiar și la cutremure mici astfel de/ tablouri cad primele.// […] Trăim fără nume și prenume./ Avem acte doar pentru/ dece­sul colectiv./ Noi gloata formăm ceva compact materie presată/ nu vișin înflorit. Un calup de proteine./ Îmbătrânim privind la microscop o lume/ care apare la capătul țevii ca amintirea altei lumi”. Revin – în bună măsură, prezentul se diluează în trecut, doar obiectivarea acestei existențe mai poate echivala cu o speranță ilicită. Omul nu-și mai înțelege rostul în niciun fel, sentimentul de peșteră combinându-se cu o erotică maladivă, contorsionată – aici nunta e mai degrabă un simbol al decăderii: „Va fi/ și un anume sentiment de peșteră/ cu care ne-am obișnuit”, „Mai complicat e cu liniștea care face scandal/ când scârțâie patul de nuntă/ dar ăsta nu-i un motiv de plâns./ Deflorarea e un buchet de lăcrămioare în fața ușii”. După cum spuneam, „aici” nu există nicio șansă de a supraviețui: „Jos/ o salvare transportă o altă salvare/ legate una de alta cu cabluri și drugi formează/ o coloană de urgente/ și claxoane/ pene­trând celofanul subțire al nopții”, într-un asemenea garaj apocaliptic, doar poetul mai are curajul de a rosti singurele adevăruri rămase. Evenimentele, deși golite de sens, se derulează frenetic: „Dar bătrâ­nețe de ce atâta grabă ucigașă?/ O clipă și/ oul e deja pasărea pasărea deja e oul”. „Cică/ un Satir bătrân din Bacău prorocea/ că mulțimea anonimă se va avea/ în vedere/ N-a menționat vreun termen” -Satirul e reflex al înstăpânirii absurdului, lată dovada, odată cu câteva accente ionesciene: „Chiar aici m-a părăsit o femeie/ cu cinci ani în urmă/ care semăna cu dumneata./ Nu cred să mă înșel./ in multe locuri am fost părăsit,// Aici m-am despărțit cu cinci ani în urmă/ de un bărbat leit dum­neata.// Era după-amiază o întreb. într-o sâmbătă./ Da era după-amiază. într-o duminică.// Atunci suntem aproape noi ne răspundem/ și plecăm aproape împreună”. Discursul se întru­pează în amintirea unei poli­fonii vag celeste, dar nu ivește altceva decât fragmente voit dizarmonice, atonale. Aflat la psihiatru, Arthur Flecker, îngrețoșat de întrebările standard ce i se adresează („Are you having any negative thoughts?), răspunde tăios, accentuându-și condiția: „All I have are negative thoughts”. Cum să nu fie lumea o cacealma ce trebuie oprită, cât timp „Dacă/ bați la ușa psihiatrului nu-ți răspunde nimeni/ fiindcă psihiatrul/ recurge la alt psihiatru/ și așa mai departe până la sfârșitul veacurilor”. Versurile lui Ovidiu Genaru sunt profetice, ele vorbesc despre un postpostmodernism sumbru, în cadrul căruia între viu și mort nu mai există diferențe nota­bile: „Degeaba vă prefaceți că nu vă pasă și că pipota/ voastră e aurie bine mersi/ că digestia voastră e memorabilă/ că nu aveți nici în clin nici în mânecă/ cu răposatul//Jucați barbut beți si petreceți/ Umblați cu vata în nări și în gură// Până nu recunoașteți că mortul există/ și e al vostru/ el pute. Tot de un portret „în cuțit” beneficiază și mahalaua, care ne apare drept un „târg izraelit cu mari flori de balegă pe caldarâm/ singurele adevărate/ creiere ale metabo­lismului proștilor și suficienților” – acesta întruchipează însă un alt palier al cărții, un spațiu poetic ce aduce aminte de belle époque, de „patimile după Bacovia”. În aceeași linie, cu totul notabil, imposibil de reținut integral în această prezentare, este „Licean”, un metapoem intertextual, cu elemente biografice. Chiar trăim un continuum aflat sub consemnul terorii, „Licean” lasă se întrevadă (fie și pentru o clipă!) alternativa.

Sigur, tot ce am reținut de-a lungul acestor rânduri mărturisește doar una dintre posibilele lecturi ale volumului; la o adică, Ovidiu Genaru provoacă cu aceleași instrumente cu care am fost obișnuiți: o poezie ludică, un poet care nu se desparte de urbea în care a trăit, varietate stilistică, dar fără a cădea într-un manierism asfixiant. O poezie al naibii de bună (mă iertații), a superlativelor! Un ultim volum ce vine firesc în continuarea antologiei de la „Cartea Românească”. Ca și în „Trandafir cu venele tăiate”, poetul își provoacă histrionismul, e un obișnuit al scenei, își cunoaște valoarea și, precum în teatrul elisabetan, îi convine rolul jesterului ce își poate motiva sau, din contra, invalida propria apariție în cetate.

Marius MANTA

(„Ateneu”, Bacău, noiembrie-decembrie 2019)

Setting

Layout

reset default