Ion Mircea, poetul care nu se grăbește

Share

Poemele inedite din Materia care ne desparte sunt o construcție așezată în Matrix, matca din care se nasc toate lucrurile. Cuvântul e derivat, ca și materia, din mater, matricea prin care înțelegem și aprofundam universul. De aceea, mama/ iubita/ fiica este încă de la început prezența dominantă, e „absolut totul, de la buze/ până la ultimul tremur al lumii/ […]/ pretutindeni și nicăieri” (Oglinda natală); laptele ei picură pe nopțile albe la Sankt Petersburg, iubirea ei – „o câmpie senzuală care se întinde pe sub toată materia”; moartea ei revelează lumea ca percepție, așa cum cuantele, unduind cu viteza luminii prin două fante, devin realitate doar privite fiind: „Un tunel cu diametrul unui degetar/  străbate pieptul mamei/ văd prin ea/ văd glontele un tren de mare viteză un/ singur geam fulminând ca o injecție cu aur/ în întuneric” (O fotografie dizolvată).

Ion Mircea pare a fi ajuns la construcția viziunilor sale prin fascinație față de științe, între care și fizica zilelor noastre, științe care (re) descoperă, în acord cu filosofia și religia, că viața creează universul și nu invers, că timpul, fără diferențe între prezent, trecut și viitor, e doar un mod de interpretare și înțelegere. Atomi, cuante, teoria  stringurilor, neuroni în dialog astronomic („văd Oul soarelui cum se resoarbe în imensitatea vie/ ca inelarul mâinii stângi a neurochirurgului/ cufundându-se într-un creier/ până la verighetă” – Dincolo de orizont), lentile și alte elemente ale opticii, roboți, concentrații chimice, imagini 3D ș.a. sunt instrumentele care, alături de câteva binecunoscute citate (sau altele mai puțin cunoscute, cum ar fi cele din Paul Celan) dau volumului o coloratură post-postmodernă. Totuși, autorul nu-și trădează modul anterior de a scrie. Gândirea filosofică de milenii, dar și confirmările științifice recente sunt personalizate și autobiografizate într-un mod care mi-a amintit, ca să rămânem la tehnica echinoxiștilor, mai ales de Ion Pop, Adrian Popescu și Dinu Flămând: „La înaintata mea vârstă/ rămân la părerea că eu sunt tatăl meu/ și al surorii mele mai mici/ dar timpul trece pentru toți trei/ și parcă ieri a fost mâine.// o femeie/ ținându-și copilul de mână/ în fața unui zarzăr înflorit/ explică zarzărului/ ce este copilul” (Un alb cu infinite laturi albe).

Poemele sunt împărțite în trei secțiuni; le-am putea numi trei etaje, fiindcă starea de elevație e în crescendo: I. Dacă am vedea cu sângele, invizibilul ar fi lucrul cel mai colorat din univers; II. Tăcerea vorbește; cel care tace spune în felul acesta că tace; III. Femeia mea e jumătate ploaie și jumătate femeie care plânge în ploaie. Toate, îndemnuri la cugetare asupra potențialităților neîmplinite, la cercetarea transformărilor, ieșirea din sine și readucerea lumii la sine. Așa cum albinei înfrigurate îi e adusă în palme căldura: „din tavan atârna un bec cu wolfram/ care ardea/ și cum albinuței îi era frig/ noul Lambiel a cuprins cu palmele becul/ exact cum face Dum­nezeu/’ cu pământul și cu stelele Lui. A cuprins cu palmele becul/ și i-a adus albinei căldura/ nu a luat albina să o pună pe bec/ mă înțelegi dumneata?” (Noul Lambiel).

Desigur, construcția în Matrix presupune și buna înțelegere cu mereu curgătorul, răbdă­torul și năzdrăvanul râu heraclitian: „Nu mai gândim la fel/ dar râul este răbdarea întruchipată/ mă lasă totdeauna/ să-mi exprim punctul de vedere până la capăt/ și abia pe urmă pune întrebări./ într-o noapte am visat/ că se varsă într-un om/ și a doua zi am inventat umbrela pentru râuri./ ne-am apropiat foarte mult în ultimul timp/ alerg pe malul lui/ fac jogging cu el/ dar ostenesc repede/ iar el infatigabil și jucăuș aleargă mai departe/ dar fără să mă părăsească” (Șoferi de duminică & alte scene din viața privată a oamenilor și a râurilor). Curgerea nu e doar dramatică, ireversibilă, ci poate stârni o stare jucăușă, acidulată, ca stropii de apă minerală: „Mă scald cu sora mea în icoană/ o las pe ea să intre mai întâi/ deoarece/ îmi doresc din tot sufletul să se vindece./ […] nu știu dacă am ieșit’ dar se arată soarele și sora mea n-a mai tușit./ ea crede că îngeri anume/ tulbură oglinda din Scăldătoare/ și o fac numai bună și tămăduitoare./ tata spune că e apă minerală/ și că de-aia./ mama 1-a lovit cu tigaia” (Vitezda).

Nu în ultimul rând, o voită repetitivitate muzicală îmblânzește și conferă fluiditate ideilor care ar fi putut să pară prea colțuroase sau lesne descifrabile. în Cobor cu mama dealul, copilul de școală „tot mai străveziu și mai pipernicit” care se grăbea, de mână cu mama, să prindă „trenul spre Bistrița/ de patru și douăzeci”, într-o noapte senină, cu stele joase, e înlocuit în coborârea dealului de poetul la șaptezeci de ani, împovărat nu de strălucirea aștrilor, ci de înțelepciune iar lenta alunecare e subliniată printr-o triplă repetiție: „cobor/ de unul singur dealul/ e o noapte senină/ cu stele joase joase de tot./ am șaptezeci de ani/ nu mă grăbesc/ sunt singur/ e o noapte senină/ și nu există tren pentru direcția în care plec./ nu mă grăbesc/ e o noapte senină/ sunt singur/ am șaptezeci de ani/ și nu există tren pentru direcția în care plec./ e o noapte senină/ nu mă grăbesc/ am șaptezeci de ani/ sunt singur/ și nu există tren pentru direcția în care plec.” (Cobor cu mama dealul) Am ales acest exemplu incantatoriu având în minte avertismentul kierkegaardian „cine se grăbește, grăbește spre moarte”, dar pot fi date și multe altele. În poemul  Tata Ipie, al morții-iluzie, în care copilul își vede bunicul „pe podea nemișcat cu ochii închiși” iar, apoi, la înmormântare, are înțelegerea lumii ca percepție – totul dispare împreună cu cel care moare, în afară de amintirea iubirii: „iar mai târziu când l-au înmormântat/ și s-a făcut nevăzut sub lopețile de țărână scânteietoare/ pe care le aruncau asupra lui/ n-am mai avut nici o îndoială că stă dinadins culcat/ și cu ochii închiși sub pământ/ ca lumea întreagă să dispară odată cu el./ dar nu și femeia din Muntenegru pe calul ei alb/ dar nu și femeia din Muntenegru pe calul ei alb” (Tata Ipie). De altfel, toată partea a doua a cărții, menită să sublinieze muzica tăcerii (adesea e vorba de tăcerea unei perechi, în care iubita e „cu două octave mai sus”), abundă în aluzii și metafore muzicale: foșnetul oceanului amniotic și al încărunțirii cuvântului, chitara de piatră de pe un țărm împietrit, pata de i sânge de pe pianul lui Johnny Răducanu, clinchetul lacrimii „de mărimea unui bivol/ ridicate cu macarale de sticlă/ și vărsate din nou în ochiul care se zugrăvește singur” (Jazz pe pâine). Nu lipsește, cum altfel la un șaptezecist, nici muzica și uciderea lui John Lennon.

Ultima secțiune e dedicată mântuirii prin iubire, fiindcă „într-un fel se scurge timpul oamenilor/ la poale/ și într-alt fel pe vârful muntelui Everest”. Uneori deslușim ecouri din alte glasuri tinerești (căci „privirile îndrăgostiților de acum mai multe milenii/ sunt încă prezente-n văzduh”), precum această boare shakespearian-nichitastănesciană: „Noapte de noapte călcâiul tău îl păzesc/ cum mi-aș păzi sufletul/ adâncul ochilor mei a plecat și nu mai este cu mine/ face zid/ de jur împrejurul culcușului neprihănit/ în care-odihnește călcâiul tău sub cearșaf luminând ca fotonii în vid […] iar când te fură somnul/ și respirația ta-mi spune că nu mai ești a mea/ gelos sunt pe întreaga noapte./ sunt ca un arbore bătrân lăsat de unul singur/ când tinerele frunze merg la bal/ și-n interstițiile vântului se mai aud o vreme cum se-ndepărtează/ pantofii lor cu tocul-cui…” (Excurs în mileniile cu minus).

Despre „timpul glonte/ care ucide nu la intrarea/ ci la ieșirea din corp” și depărtarea astrală, despre lumina neagră, despre iubire și moarte, Ion Mircea scrie poeme care vor intra cu siguranță în cele mai netrecătoare antologii: „ta ești și nimic nu mai sunt/ te văd și nimic nu mai văd/ o, draga mea dragă/ lumina mea neagră./ ochiul tău pe buzele mele/ a început să vorbească/ buzele mele pe ochiul tău/ au început să orbească/ o, draga mea dragă,/ lumina mea neagră./ e încleștare pe viață și moarte/ în gând și afară de gând -/ pentru că tu ești cântarul de lacrimi/ popoare se-ntrec între ele plângând/ o, draga mea dragă/ lumina mea neagră” (Lacăt pe oglindă). Într-adevăr, o carte de mare tinerețe spirituală a unui poet care nu se grăbește.

Grete TARTLER

(„Luceafărul de dimineață”, nr. 12/ 2018)

Setting

Layout

reset default