Viaţa lui Mihai Ursachi scrisă de Securitate

Arhivele Securităţii reprezintă o sursă generoasă, dar şi înşelătoare, poate chiar toxică, pentru cine îşi doreşte să cunoască viaţa literară din timpul comunismului. E acolo o mină de aur, dar şi o bombă cu ceas, pentru că documentele realizate de instituţia care teroriza şi supraveghea cotidianul comunist nu cuprind adevărul. La acesta se ajunge (sau nu) în urma unei hermeneutici atente, în urma confruntării datelor obţinute din dosarele de urmărire informativă cu altele provenite din surse mult mai credibile. Atunci când se acordă încredere fără nuanţe acestor documente, se acordă implicit gir şi autorilor lor, care sunt securiştii! Dar, aşa cum pot manipula, dacă încap pe mâna unor cercetători neexperimentaţi sau, şi mai rău, pe cea a unora rău intenţionaţi, ele pot pune la dispoziţia istoricului literar şi informaţii plauzibile. Nu cred că esenţiale (nimic nu poate concura opera propriu-zisă), dar oricum valoroase.

După ce a publicat studii despre „Scriitori în arhivele CNSAS” (2012) şi „Marin Preda – Un portret în arhivele Securităţii” (2015), Ioana Diaconescu aduce la lumină, recent, un volum care va stârni, sunt convins, discuţii nu doar în Iaşi: „O conştiinţă literară: Mihai Ursachi în documentele Securităţii” (2016). Personalitate excentrică a vieţii literare din anii 1970, autorul „Poemului de purpură” nu avea cum să nu devină o ţintă a Securităţii: având în urmă o condamnare politică pentru tentativa eşuată de a fi fugit în Occident, trecând Dunărea înot, fiind intratabil, nedispus la compromisuri, criticând deschis politicile culturale ale ceauşismului, el era, din start, un individ periculos.

 

Mihai Ursachi recrutat ca informator?

Ca să-l controleze sau poate doar ca să-l compromită, Securitatea încearcă pentru început să-l recruteze. Iată prima informaţie importantă din aceste documente: Mihai Ursachi semnează, se pare, un pact de colaborare, pe care însă nu îl respectă. Citez dintr-un plan de măsuri redactat în 1973: „La data de 25 XI 1971 a fost recrutat ca informator al organelor noastre, având în vedere faptul că acesta are o sferă largă de informare din rândul scriitorilor, în rândul cărora se bucură de simpatie şi apreciere. De la data recrutării şi până în prezent, sus-numitul a furnizat note informative fără valoare şi cu mari insistenţe din partea noastră, dovedind că nu este sincer şi nu doreşte să colaboreze cu organele noastre”. Interesant ar fi fost să se fi păstrat şi notele informative scrise de Mihai Ursachi. Nu avem motive să credem altceva decât ne spune documentul oficial: că ele erau frugale, apatice, poate chiar realizate în bătaie de joc. Dar la fel de legitim este şi să avem dubii legate de existenţa lor; securiştii care instrumentau cazul complicat al unui scriitor cunoscut, dificil de controlat, aveau tot interesul să treacă în rapoartele oficiale cât mai multe reuşite ale lor. Dar să lăsăm deoparte această ipoteză. Întrebarea importantă este: existenţa unor astfel de documente îl transformă pe Mihai Ursachi în colaborator al Securităţii? Dacă ar mai fi trăit, nu am nici o îndoială că se vor fi găsit unii să-l acuze de poliţie politică, aşa cum au făcut şi cu Adrian Marino, Cezar Ivănescu, Nicolae Breban sau Mircea Iorgulescu (Gabriel Andreescu a demontat magistral linşajele mediatice montate împotriva unora dintre aceste mari personalităţi). Se ştie că foştii deţinuţi politici erau obligaţi să comită o astfel de formalitate. Unii i-au dat conţinut, alţii au transformat-o într-o formă goală. În mod evident, Mihai Ursachi nu s-a lăsat transformat într-un informator. El este, aşa cum rezultă din rapoartele securiştilor, o persoană periculoasă, pe care sistemul o ţine sub supraveghere neîntreruptă tocmai din pricina comportamentului său provocator şi nescontat.

 

Jocul cu Securitatea

Mai mult decât atât: citind documentele încrucişate, rapoartele securiştilor, informaţiile diverşilor turnători, devine evident că scriitorul se ştie urmărit şi tocmai de aceea lansează tot felul de zvonuri de o stupiditate hilară. Când nu est rezervat, îşi duce urmăritorii pe piste total false, le joacă, de fapt, farse. De pildă, „sursei Veronique” i se dă de înţeles că poetul ar deţine un… pistol. După ce aceasta alertează autorităţile, Mihai Ursachi îi declară că „nu fusese decât o jucărie”, în orice caz, scriitorul ticluieşte un joc absurd, mutând în derizoriu un întreg aparat de urmărire. O altă sursă, trimisă în recunoaştere în casa poetului, raportează: „Referitor la existenţa unor arme la el, nu am observat decât un cuţit care poate fi luat drept pumnal, dar este cam mic şi se serveşte de el la deschiderea sticlelor cu apă minerală la masă”. Prin urmare, pistolul deţinut de Mihai Ursachi este un biet briceag cu destinaţie domestică. Dar suspiciunea a fost stârnită, aşa încât Securitatea pune la cale o percheziţie, la baza căreia stă o scrisoare anonimă, conform căreia autorul „Inelului cu enigmă” „ar fi consumator de stupefiante şi deţine la domiciliul său cărţi interzise”. Prin urmare, sunt trimişi să investigheze cazul bravi „specialişti în probleme de stupefiante şi armament”. Rezultatul? Nul sau aproape nul, căci tot ce găsesc compromiţător în locuinţa din Fundacul Dochia sunt câteva hârtii care conţin… trei poezii pornografice. Şi asta în urma unor eforturi insistente, care presupun misiuni trasate unor turnători, intervenţia cadrelor de Miliţie şi zeci şi poate sute de hârtii elaborate de Securitate. Ca totul să se acopere de un penibil şi mai gros, Mihai Ursachi îi transmite sursei „Donna Alba” (prezentă şi în dosarul lui Marin Preda – o poetă mediocră, dar fără reţineri să amestece viaţa intimă cu misiile „patriotice” trasate de Securitate), căreia îi ştie cu siguranţă rolul pe lângă el, că, în timpul percheziţiei, „a făcut plajă gol în grădină. Negăsind nimic, poliţiştii i-au cerut scuze. El i-a tratat cu dulceaţă”. Scena devine demnă de un satiricon cinic. Regizat, fireşte, de scriitor.

Dar sunt şi informaţii demne a fi reţinute în aceste documente ale ororii comuniste: cele care spun ceva semnificativ despre demnitatea lui Mihai Ursachi, despre cum înţelegea el să-şi ţină rangul de poet într-un regim opresiv, închis, care încerca să gân­dească în termeni ideologici un domeniu autocefal, capabil să-şi impună un interval propriu al libertăţii. Or, Mihai Ursachi ţine, în mod evident, la libertatea sa ca la cea mai mare valoare ce-l defineşte. De aceea, nu încetează să acuze cenzura: simpla idee că un politruc sau un scriitor ratat evaluează textele lui, un poet ce se consideră „lovit de geniu”, cum îl încondeiază sursa „Plopeanu I”, i se pare aberantă. Apoi: autorul „Diotimei” ştie foarte bine care îi este valoarea şi adoptă un comportament tipic de poet. Are sau îşi arogă dreptul de a fi altfel. E un ales, nu interpretează o partitură distribuită de partid. Creaţia sa este muncă, prin urmare merită un trai decent de pe urma ei. De aceea, refuză să se îndatoreze la Fondul Literar, considerând că împrumutul l-ar umili; preferă, deci, „să facă o mizerie demnă”, cum raportează infatigabilul „Stan Petru”. Conştient că este urmărit, ba chiar sufocat de Securitate, poetul devine uneori retras, dar alteori sfidează şi transmite, prin intermediul informatorilor pe care îi identifică, mesaje tranşante: „Mi-a spus că el nu se teme de nimic şi de abia aşteaptă să ajungă la închisoare”, transmite „Donna Alba”. Cu alte ocazii, în momente tensionate politic, Mihai Ursachi nu acceptă laşitatea tăcerii, majoritară în breaslă. Când Nicolae Breban se întoarce în ţară, după demisia răsunătoare din 1971, îşi declară marea admiraţie faţă de gestul acestuia, dar mai ales entuziasmul stârnit de romanul „Îngerul de gips”, atacat la comandă în presa literară, despre care crede că, „tradusă în Occident, ar fi cartea secolului, Breban fiind mai mare scriitor decât Soljeniţîn”.

 

„O nouă conştiinţă poetică”

Atunci când reuşeşte să călătorească în Occident, se întoarce acasă, spre surprinderea multora, sfidând scriitorimea mediocră a Iaşilor, care oricum îl izolează şi îl invidiază pentru realul succes şi pentru orgoliul său de a se crede deasupra tuturor: „Ce-s idiot să las domeniile mele din Ţicăul de jos? Notă: de jos, pe lângă care Viena, Roma şi Parisul îs fleac”. După cum raportează „Stan Petru”, refuză ofertele de a se stabili în Occident, pentru că „era vorba de înhămat la salahorie, or eu la stăpân nu pot fi. Mai bine golan şi liber, aşa că i-am băgat, respectuos, pe toţi, în mă-sa”. Şi a revenit acasă, unde a făcut acelaşi lucru cu toţi politrucii şi securiştii care căutau să-l controleze.

Marea spaimă a Securităţii este că Mihai Ursachi se va alia cu Paul Goma, Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase. Poetul nu neagă o astfel de posibilitate, dar nici nu trece la fapte (din păcate, aş adăuga). Se izolează din ce în ce mai mult, trăieşte la limită din colaborările în presă şi din stipendiile rudelor. Dar îşi ţine rangul! Când devine membru al Biroului USR şi câştigă susţinerea lui George Macovescu, preşedintele USR, profită de situaţie şi, când nimeni nu se aştepta, când rapoartele consemnează că s-a dat pe brazdă, fuge în străinătate şi rămâne acolo. Cercul se strânsese oricum în jurul său. În plus, după cum rezultă şi din unele mărturii consemnate conştiincios de diferiţi informatori, Mihai Ursachi afirmă că şi-a încheiat opera. Exilul său nu este doar unul politic, ci, aşa cum am încercat să demonstrez în prefaţa la recenta antologie „Instauratio noctis”, apărută la Editura Junimea, şi unul poetic. Magistrul evadează dintr-o ţară în care libertatea de mişcare devenise din ce în ce mai dificilă, dar şi din propria operă, la care simţea că nu mai are nimic esenţial de adăugat.

Interceptându-i corespondenţa, Securitatea s-a dovedit şi un bun custode al acesteia. O scrisoare către Dan Laurenţiu mi se pare de mare interes, fiind, în esenţă, un eseu despre „promoţia 70” şi ce îi desparte pe autorii care intră în scenă la finele deceniului al şaptelea al secolului trecut de scriitorii rapid consacraţi la începutul acestuia. Neavând a se opune poncifelor realismului socialist, nefiind constrânşi, pentru a publica, să comită compromisuri, poeţii afirmaţi după 1965 sunt primii cu adevărat liberi, spune Mihai Ursachi. Abia odată cu ei apare „o nouă conştiinţă poetică”: „Grabei de a scutura jugul zeroului urmează luciditatea, liniştea matură a actului literar deplin conştient de sine, care nu urmăreşte «răsturnarea» a ceva, ci pur şi simplu să fie poezie”. Total de acord, cu un adagio: libertatea de creaţie a acestei promoţii nu ar fi fost posibilă fără contribuţia esenţială a primilor şaizecişti la discreditarea prefabricatelor realismului socialist şi la negocierea reinstaurării modelului estetic.

 

Securitatea apără statul de popor

Cine îl toarnă pe Mihai Ursachi? Evident, scriitorii. Că e vorba despre doamne ataşate intim de el, precum pomenita ,Donna Alba” sau de colegi de breaslă, ieşeni cei mai mulţi – ei, scriitorii, o fac meticulos, adesea cu frustrări vizibile. Cel mai harnic este „Stan Petru”. Tentaţia de a ridica măştile este mare, dar şi prudenţa e necesară, pentru că, în astfel de situaţii, eroarea înseamnă calomnie. Ce ştim însă despre acest martor al întregii vieţi a lui Mihai Ursachi? Că este un scriitor de vază al Iaşilor anilor ’70, mereu prezent în redacţiile „Convorbirilor literare” şi „Cronica”, precum şi la întâlnirile scriitoriceşti. Ştie tot ce mişcă în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, tot ce se discută la şedinţele USR din Bucureşti. La un moment dat, Ursachi îi spune „poete”. Locuieşte în Ţicău sau în preajmă, fiind vecin cu autorul „Arcăi”. De aceea, are acces şi în spaţiul său domestic. Sunt convins că, din aceste date, se găsesc destui care să-l poată identifica. Câteva bănuieli am şi eu, dar nu am certitudini. De aceea, prefer să mă abţin. Oricum, nu cred că aceasta ar fi informaţia cea mai valoroasă din dosar.

Ceea ce sare în ochi este „redundanţa informaţiilor”. Impresia este că ani de zile Securitatea din Iaşi a pus pe urmele lui Mihai Ursachi numeroşi informatori, i-a urmărit orice mişcare publică, a încercat să pătrundă şi în intimitatea lui, a pus la cale percheziţii, filaje, a încercat să-i intuiască ideile, să-i prevadă reacţiile, dar nu a reuşit să afle decât ceea ce oricum era cunoscut de toată lumea: că scriitorul era principial anticomunist, că se credea (şi chiar era!) un mare poet, că avea orgoliul harului său, că nu accepta compromisurile, că era capabil de gesturi imprevizibile. Senzaţia este, cum observă şi Al. Călinescu, prefaţatorul volumului, de disproporţie între eforturile (şi costurile) investite şi rezultatele obţinute: Ursachi le scapă mereu printre degete, se joacă, cinic şi inteligent, cu ei. Şi, în cele din urmă, când pare a se fi dat pe brazdă, alege exilul în SUA, unde pleacă pe spezele Uniunii Scriitorilor, deci finanţat de statul comunist împotriva căruia se declară într-o scrisoare deschisă adresată lui Ceauşescu şi difuzată pe postul de radio „Europa liberă”. Cine pe cine controlează în toată această îndelungată hărţuire? Cum se justifică excesul de zel al securiştilor? Dacă pe Paul Goma îl urmăreau, după cum rezultă din dosarul pe care scriitorul l-a publicat, în jur de 100 de persoane, de la ofiţerii care instrumentau dosarul, la „sursele” care îşi prezentau regulat turnătoriile, cu toţii plătiţi pentru asta, de Mihai Ursachi Securitatea din Iaşi s-a ocupat fără încetare de la debut până în 1982, când s-au lămurit că a rămas în SUA. Şi, e de presupus, i-a avut în vizor pe toţi scriitorii neangajaţi. De ce? Care este efectul acestei supravegheri neîncetate şi laborioase? Cel mai important mi se pare următorul: Securitatea are de lucru. Este o instituţie extrem de ocupată cu supravegherea românilor; ea apără statul de popor! Sau, mă rog, de acele elemente considerate subversive, rămăşiţele burghezo-moşierimii. Dar fără vigilenţa sa, statul ar fi în pericol. Prin urmare, Securitatea devine o instituţie esenţială pentru buna funcţionare a statului comunist. Probabil nici o altă instituţie a statului nu are o activitate atât de meticuloasă, nu pune la lucru un sistem atât de diversificat.

Parcurgând aceste pagini transcrise şi ordonate cu acribie de Ioana Diaconescu, pătrundem în viaţa de zi cu zi a unui mare poet. Sursele biografice nu sunt de lepădat (în urma unor filaje, aflăm până şi programul zilnic dintr-o anumită perioadă a lui Mihai Ursachi). Dar ceea ce contează cu adevărat este lecţia de demnitate şi inteligenţă care se desprinde din aceste documente, într-o epocă anapoda, Mihai Ursachi a ţinut la calitatea sa de poet şi şi-a desenat o viaţă pe măsura ei.

(„Cultura”, seria a III-a, nr. 9, 8 decembrie 2016)

Bogdan CREŢU