În vreme ce „intelighenţia” de la Capitala Statului este pînă peste cap ocupată cu împărţirea ciosvîrtelor „puterii”, într-un „spectacol” de o penibilitate pe care occidentalii, la care se închină, nu o pot „savura” pe deplin (din cauza dezinformărilor – capitol la care se pare că suntem experţi), înţeleptul tîrg al Ieşilor şi-a retrăit două dintre momentele de glorie ale trecutului (care de fapt sunt ale întregului Românism – dar asta se uită cu bună ştiinţă de cei care, meniţi să diriguiască o ţară, ar trebui să nu-şi cerceteze doar propriile „buzunare” – citeşte: „interese”). În preziua aniversării Micii Uniri de la 1859, pe 23 ianuarie, la Muzeul Unirii din Iaşi, pe vestita stradă Lăpuşneanu, a avut loc o amplă – şi diversificată – manifestare culturală, cu o prezenţă de elită (care nu se compară nici pe departe, este adevărat, cu mulţimile – a căror provenienţă ne scapă – ce populează în ultima vreme bulevardele oraşelor importante). Complexul de manifestări a cuprins vernisarea a două expoziţii: „Ecouri din trecut – arta textilă”, autor Miruna Haşegan (a prezentat dr. Sorin Iftimi) şi „Partituri muzicale din Epoca Unirii” (Organizatori: Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, în colaborare cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova – Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” din Ploieşti şi Biblioteca Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” Iaşi – a prezentat prof. univ dr. Tatiana Pocinoc), lansarea a două albume aniversare : Iaşi Capitală a României 1916-1918 (autori Aurica Ichim şi Sorin Iftimi) şi Alexandru Ioan Cuza – demnitate publică şi repere familiale 1866 – 1873 – 1909 (autori Aurica Ichim şi Ina Chirilă), precum şi interpretarea în premieră absolută (pian, vioară şi voce) a unor „Partituri muzicale din Epoca Unirii”, susţinut de profesori şi studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” Iaşi.
În acelaşi context (nu stradal, Doamne fereşte!, ci al lucrului temeinic, bine făcut), se înscrie şi coordonarea de către prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei (susţinut cum se cuvine de Editura „Junimea”, diriguită cu obişnuita-i scrupulozitate-excelenţă de Lucian Vasiliu, care nu este numai poet) a unui important volum de studii şi documente, intitulat Oraşul Iaşi – „Capitala rezistenţei până la capăt” (1916-1917). Pentru a plasa mai bine în context istoric şi a contura mai aplicat situaţia în care urbea moldavă ajunsese capitală de fapt a României, autorul pivotului cărţii apelează la un grup de profesori specializaţi, aşa încît „avanpremiera” este alcătuită din impecabilele studii: Jertfa unei capitale istorice, de Dumitru Vitcu (p. 17-67), şi Oraşul Iaşi – „a doua capitală” a României în vremea lui Carol I, de Gheorghe Iacob şi Ionuţ Nistor (p. 68-89).
Din bine aşezata sinteză a recunoscutului specialist în domeniu Remus Zăstroiu, Oraşul Iaşi, o capitală a înfăptuirilor culturale (p. 90-105), ne face plăcere să extragem un amplu fragment, pentru că, în afara temeiniciei afirmaţiilor, se referă direct la trecutul revistei noastre, şi nu strică să ne mai aducem aminte de unde venim, chiar dacă unii încearcă să ne facă să uităm de rădăcinile noastre: „Convorbiri literare a fost instrumentul mediatic prin care s-au făcut cunoscute obiective politice şi culturale, s-au precizat repere ideologice […]. Iniţiatorii revistei o aşezau de la început în descendenţa tradiţiei jurnalistice şi culturale ieşene, statuată de Gh. Asachi, M. Kogălniceanu şi V. Alecsandri. Iar Maiorescu şi Negruzzi nu au respins, ba dimpotrivă, prin înfăptuirile lor culturale au continuat, indirect, orientarea revistelor ieşene Dacia literară, din 1840, a lui Kogălniceanu, şi România literară, din 1855, a lui Alecsandri. În cei 18 ani de apariţie la Iaşi, Convorbirile literare, aflată sub redacţia lui Iacob Negruzzi, dar vegheată şi de ochiul necruţător al lui T. Maiorescu, nu s-a abătut de la această tradiţie, care a avut parţial un set de principii programatice caracterizat, cum spunea E. Lovinescu, de «discernămînt şi consecvenţă». Iar acest program a fost întărit şi acreditat prin literatura unor mari scriitori, începînd cu V. Alecsandri şi N. Gane şi continuînd cu M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale sau I. Slavici. Se poate afirma că, în linii generale, în revistă, în deceniile de după 1867 au avut prilejul de a publica cei mai importanţi scriitori români şi, de asemenea, au apărut cele mai valoroase opere ale lor. Gîndită ca un motor de schimbare, de racordare la orizontul cultural european al epocii, publicaţia junimistă nu a susţinut în niciun moment necesitatea unei despărţiri de trecut. Soluţia aleasă de redactori a fost aceea a unei continuităţi, însă nu una de mijloace sau de forme, ci una de spirit” (p. 96, 97).
Profesorul Ion Agrigoroaiei, după ce ne avertizează că documentele reproduse „nu acoperă toate aspectele semnificative pentru situaţia oraşului Iaşi”, în De la mutarea Capitalei la Iaşi, la epopeea de la Mărăşeşti (p. 109-172), precizează explicit unghiul preponderent din care a fost privită situaţia oraşului şi a oamenilor săi: „Sinteza de faţă îşi propune să urmărească – în mod deosebit – maniera în care anumiţi factori politici şi militari, personalităţi importante în statul român, implicate direct în desfăşurarea evenimentelor sau martori în faţa acestora, şi-au consemnat atitudinea, gîndurile, sentimentele în pagini memorialistice. Unele dintre acestea sunt însemnări zilnice sau jurnale, altele reprezintă amintiri scrise la oarecare distanţă de timp” (p. 110-111) – fără a fi neglijată presa vremii.
Impresionante sunt nenumărate aspecte relatate în carte, majoritatea privind situaţii la care omul obişnuit nu se gîndeşte preponderent, cum ar fi acela al aglomerării excesive a unui tîrg nepregătit pentru aşa ceva, al bolilor care era inerent să apară („Zilnic se înregistrau la Iaşi 400-500 de decese, iar în Moldova aproximativ 2.000 – numărul victimelor provocate de tifos exantematic în acele luni a depăşit cifra de 300.000”), al răniţilor aduşi de pe front, al prezenţei şi acţiunilor trupelor bolşevizate, al eforturilor privind aprovizionarea, al acţiunilor caritabile (notabilă figura principesei Olga Sturdza, despre care s-ar putea vorbi cît într-o carte).
Să ne mai oprim la un fapt aparent minor, aducerea la Iaşi, de la Mănăstirea Dealu, a capului lui Mihai Viteazul. Mitropolitul Pimen desluşeşte patetic, dar cu efect de îmbărbătare, semnificaţia gestului: „Aceasta ca măsură de prevedere, pentru că în caz de ocupaţie streină, această relicvie sfîntă, care simbolizează vitejia şi întregirea neamului românesc, să nu fie atinsă de mîna duşmanilor şi să ne fie nouă pildă şi ca un talisman de vitejie românească. Capul marelui Voievod fiind încredinţat mie, l-am depus şi păstrat în altarul Mitropoliei” (p. 136).
După ce situaţia de pe front s-a mai stabilizat, după ce au mai sosit la Iaşi şi voluntarii ardeleni şi bucovineni (cu ample manifestaţii – să menţionăm implicarea lui Octavian Goga, Ioan Nistor, Vasile Lucaciu, Mihail Sadoveanu), se ajunge la concluzia (cu care se şi încheie studiul): „Din oraş al «rezistenţei pînă la capăt», Iaşul a devenit participant activ la ampla mişcare naţională ce a condus la realizarea actului de la 27 martie / 9 aprilie 1918, primul moment al Marii Uniri” (p. 172).
Aspecte specifice sunt detaliate în ultimele două studii ale volumului, datorate domnilor Ion Giurcă (Prezenţa armatei Române la Iaşi în 1916-1917 – p. 173-202) şi Ionuţ Nistor (Universitatea din Iaşi în timpul campaniei din 1916-1917 – p. 203-212), în acesta din urmă făcîndu-se şi o trecere în revistă nominală a profesorilor şi studenţilor angajaţi în efortul de război al perioadei.
Din cele 340 de pagini, peste 100 sunt rezervate documentelor: Mesajul Regelui Ferdinand la deschiderea sesiunii parlamentare din decembrie 1916, discursurile lui N. Iorga, Ion I.C. Brătianu, Tache Ionescu, şi 71 documente din Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Iaşi. Nu putea lipsi un Indice de nume, precum şi un rezumat în limba engleză.
După o sută de ani, nu strică să-şi mai aducă aminte lumea de astăzi de unde s-au pornit lucrurile (adică de la momente ca 1859 sau 1916-18), pentru ca să ne batem acum cu pumnul în piept de „europeni” ce suntem! Puţină lectură (chiar în secolul super-vitezei) nu strică. Cartea despre care am însăilat cîteva rînduri – chiar merită citită. Spor!
Liviu Papuc
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.