Gheorghe Vidican, Urma lui Ulysses

Share

Gheorghe Vidican este, aşa cum îl cunosc cei cât de cât familiarizaţi cu numeroasele lui cărţi de poezie, un practicant asiduu al unui soi de suprarealism domestic, fără doctrină şi fără teorie, dar impulsionat, în schimb, de convingerea că hazardul imagistic poate rezolva totul într-un poem, dispensându-se de construcţie sau de organizare. în poemele sale, versurile se suprapun pur şi simplu, fără vreo coordonare logică sau gramaticală. Este ceea ce se cheamă, în retorică, figura parataxei, figură a dislocării şi discontinuităţii.

Iată, spre exemplificare, incipitul primului poem din culegere, intitulat Urma: „urma labei de urs umblă liberă prin moartea copilului/ fără părinţi cartierul împachetează mirosul de pâine/ mucegăită./ sub tufe/ moartea”. În ciuda aparenţelor, de mesaj automat, micul fragment pe care l-am citat conţine totuşi o schemă narativă, implicând moartea violentă a copilului orfan şi cartierul sărăcăcios, ca loc posibil al dramei. Versurile care vin însă după acest fragment („mi-ai închis inima în măseaua ta de minte/ apa de fântână miroase a leuştean/ potoleşte foamea”) par de umplutură, venite ca din cer, tară nicio legătură cu începutul poemului. Acesta, luând-o când spre dreapta, când spre stânga, mai păstrează totuşi, pe parcursul său hurducat spre final, câteva „urme” ale schemei narative iniţiale, cum ar fi „urma labei de urs”, imaginea copilului, violenţă şi oameni sărmani, evocaţi într-un vers sugestiv („mirosul de cârciumă apără oamenii de alţi oameni”).

Cam la fel se petrec lucrurile şi în celelalte compuneri ale lui Vidican, pe care, metaforic, le-am putea asemăna unor insule aflate în ceaţă, dar printre care ar exista şi câteva repere luminoase care să-l călăuzească pe călătorul dezorientat. Astfel de repere se constituie, de regulă, în jurul unor personaje, în jurul unor teme şi motive de inspiraţie generală faţă de care poetul se dovedeşte, deopotrivă, sensibil şi inventiv. Autorul Urmei lui Ulysses ştie, de pildă, să exploateze unele sugestii din motivul „urmei” (urma ca traseu, ca amintire, ca certitudine ori semnal, urma ca absenţă/ prezenţă), afirmând, la un moment dat, cu o frazare paradoxală, că „Unde sunt urme nu sunt probleme existenţiale”.

Să mai observăm faptul că Vidican este un poet, îndeobşte, al unei lumi vulnerabile, trăind în singurătate sau în sărăcie (copilul orfan, cerşetorii, soldaţii din tranşee, puşcăriaşii, surzii, bătrânii, orbii). Cu această lume, poetul şi-a creat un mic peisaj al său, recognoscibil unde şi unde: „limbile orologiului din turnul primăriei/ trec prin apele crişului/ cântă în casa melcului cocoşul de munte/ iarba creşte pe limbile noastre violetă/ cosaşul adoarme în culoarea violetă a ierbii/ umbra se frânge de mirosul fânului cosit/ singurătatea alunecă pe luciul stropului de rouă” sau, apelând la un fragment din poemul Dimineaţă la Oradea: „răsăritul soarelui/ orbii oraşului trec grăbiţi prin lumină/ ridică fumul de ţigară la un metru deasupra ochiului/ cu degetul arătător/ e zece şi cinci/ prin acele ceasornicului din turnul primăriei/ trece fericit tramvaiul galben/ se aud râsete în roţile lui/ în frigidere bolboroseşte foamea bunicului/ mirosul cafelei înghesuie lătratul câinilor/ nesfârşita intrare în linişte”.

Versuri pur şi simplu frumoase, de care ne putem bucura fără să le trecem prin filtrul sofisticat al analizei şi interpretării, ne oferă Gheorghe Vidican şi în descrierea unor momente ale zilei. Iată un fragment din Răsăritul de soare: „precum norii lasă ploaia să împodobească câmpia/ cu lacrimi/ ochiul tău descoperă binevoitoarea ninsoare cu verde/ al ierbii/ prin strâmtorile dimineţii cu un nechezat de armăsar/ răsare soarele/ strecurând misterele văzduhului în sânii tăi”. Ori câteva versuri zugrăvind amurgul: „e un apus de soare care pleacă din nefirescul lucrurilor/ sfârtecă orizontul/ felinele părăsite de vârstă/ răsare luna/ fiecare felinar a devenit un muzeu”.

S-ar simţi nevoia unei antologii severe care să-l pună mai bine în lumină pe poetul de la Oradea, grădinar, deocamdată, al unor plante de casă.

[„Luceafărul de dimineaţă”, nr. 12 (1078), 2016]

Dan CRISTEA

Setting

Layout

reset default