General Henri Berthelot, Jurnal și corespondență, 1916-1919

Share

În anul Centenarului Unirii, Editura „Junimea” publică, în traducerea Oltiței Cântec, Jurnalul și corespondența generalului Berthelot din perioada 1916-1919, în bună parte petrecută la Iași. Este un gest reparator nu numai prin aceea că readuce în atenție truda unui mare filoromân, despre care Iorga spunea că „a fost pentru națiunea românească întruparea însăși a luptei sale pentru dreptate”, devenind „ctitor al acestei țări”, ci și pentru că vălul uitării, din varii motive conjuncturale, a blurat până aproape de ștergere o imagine demnă de înscris în cartea de istorie a neamului. „Nu are biografi și cele mai multe dicționare și enciclopedii îi acordă o atenție nesemnificativă, sau îl ignoră cu desăvârșire” – scrie americanul Glenn E. Torrey, considerat „cel mai avizat cunoscător al lui Berthelot și al experienței românești a acestuia”. Surdina menținută la noi vreme de cinci decenii ar avea câteva explicații: în perioada Dej nu puteau fi acceptate aprecierile „jignitoare” din Jurnal la adresa armatei ruse și a rușilor în general. După care a urmat obstrucția Cenzurii la adresa evocării actului unirii Basarabiei cu Țara, în care Berthelot a fost direct implicat. (De menționat că, surprinzător, diplomația aliatului nostru de astăzi, USA, a căutat, în respectiva epocă, să împiedice cu orice chip recunoașterea internațională a revenirii Basarabiei între fireștile hotare românești – evident, din dorința de a nu-i supăra pe ruși!) Generalul Berthelot, șeful Misiunii Franceze la Iași între octombrie 1916 și mai 1918, a considerat România „a doua mea patrie, unde mi-am lăsat o bună parte a inimii”. A găsit aici, într-o țară ce abia respira ghemuită la Iași, și disperare și eroism, și lașitate, și demnă slujire a nației, și mizerie, tifos, foame, și ireproșabilă dăruire patriotică, nu numai pe front, ci și în nucleul care, strâns în jurul tronului, a cutezat să creadă într-o victorie considerată la un moment dat imposibilă. Jurnalul și corespondența se citesc precum un roman al agoniei și extazului, asezonate cu paradoxul mioritic al luptei românilor cu ei înșiși, precum și cu vremelnicul aliat -rușii. În înseninările sale zilnice, Berthelot nu cruță pe nimeni, începând cu generalul Averescu, al cărui portret se cuvine regretabil (dar necesar) rectificat, și terminând cu superiorii săi din Hexagon. A găsit o armată română prost condusă și insuficient dotată: „soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, și cu ei mulți dintre ofițeri, nu se gândesc decât să-și regăsească liniștea și micile lor plăceri”. Pe „marele aliat”, învinuit poate nedrept până la capăt de trădare („sunt, desigur, printre ei oameni curajoși, dar câtă pleavă!”), nu 1-a scos din tranșee lașitatea trupei, cât evenimentele politice din 1917, „clovneria calificată ca mare revoluție”, când Lenin, finanțat și protejat de… germani, a decretat abandonarea luptei. Nu lipsesc portrete zugrăvite în tușe acide și revelatoare. „În această dimineață au fost găsiți doi ruși înecați într-o pivniță. Pentru ca treaba să meargă mai repede, trăseseră cu gloanțe în două butoaie, apoi își lipiseră gura de găuri până la beția (fatală): vinul i-a ucis pe bețivi (…) Discursul funebru le-a fost rostit de ofițerul rus chemat pentru constatări: «ce moarte frumoasă, totuși!»” Mai scandaloasă apare poltroneria aliatului de la răsărit, repede identificată de Berthelot: „Urzelile camarilei ruse tind a lăsa armata română să fie înfrântă sau îndepărtată și, după victoria Aliaților, ei să pozeze în eliberatori, pretinzând, ca preț al participării la război, chiar Moldova, nimic altceva!”; „Cu cât mai mic va fi aportul armatei române la eliberarea teritoriului său, cu atât mai mare va fi prețul ce-l va cere Rusia”. Cu siguranță că se va scrie mult pe marginea acestei excepționale cărți, pe care acum și aici doar o semnalez, menționând încă odată impecabila trudă a traducătoarei Oltița Cântec. Prin editarea acestor memorii în anul Centenarului s-a adăugat o încă o cărămidă, solidă și temeinică, literaturii Unirii și se limpezesc episoade esențiale privitoare la alianțe și aliați. Berthelot notează: „Vorba șugubeață a unui țăran dintr-un sat aproape de București, care spunea că francezii și românii sunt din același neam, pentru că atunci când soldații noștri trec prin satele lor, câinii nu latră”…

Mircea Radu IACOBAN

(„Cronica veche”, nr. 11, 2018)

Setting

Layout

reset default