Fluviul Lethe de pe Strada Măicuța

Share

Ieșind din stufărișul și poveștile lui Rodion, care au irigat lirismul din Poemele deltei. Rodion (2016), pentru a se reinstala în atmosfera leneșă/ balcanică/ tragică a uliței/ străzii Măicuța dintr-un târg frumos unde se moare sau, altfel, unde nu se întâmplă nimic, Valentin Talpalaru scrie în 35 de poeme în căutarea unui titlu (Editura Junimea, 2019) o carte despre naștere și moarte, lumină și întuneric, speranța și certitudinea ratării existenței, dar, mai ales, despre o anume structură a condiției umane de aici și acum; poetul face o radiografie crudă, însă, adevărată a omului care, angajat într-un monolog fără orizont, caută dialogul cu Celălalt, dar și acesta e mut, întrerupt, fracturat: „Stau nedumerit pe marginea patului/ și mă gândesc ce puțin știi despre mine,/ dacă asta are vreo importanță și/ dacă are rost să mă întorc/ pe dos ca o mănușă/ doar doar oi mai găsi ceva/ care să salveze noaptea asta/ de la un monolog inutil/ din care nici eu nici voi/ nu vom pricepe nimic./ Afară, copacii nici nu mișcă din frunze:/ «Valentin gândește…» aș!/ Din icoana sub care înghesui/ rugăciunile mele seara/ nici un semn că m-ar asculta cineva./ Dimpotrivă, se scorojește ca un castan toamna/ aura sfântului care/ ar trebui să facă un plan de salvare/ pentru sufletul meu,/ unul convingător să-mi dea lacrimile./ La fereastră se zgâiește/ noaptea bezmetică și inconștientă/ care și-a băut și ultima stea,/ ultimul cerșetor care ar fi putut să-i dea sens,/ ultimul alcoolic;/ hai cuțulache, hai noapte/ n-ai ce face aici/ unde nu sunt abisale di leme/ unde nu poți fi nici salvatoare nici/ călău ipocrit/ nici cea pe care/ o cer de văduvă cu cununie./ Asta e:/ Doamne, ce puți ne știi tu despre mine…” (Stau nedumerit pe marginea patului). În monologul întrerupt, din când în când, de prezența Celuilalt, cineva, poate, (neo) romanticul alter ego sau, poate, „diavolul șchiop„ îl îndeamnă să vorbească cu El: „Umbli îmbrăcat în vorbele mele,/ în toate vorbele mele/ încât pruncul meu rămâne gol și/ nici iubire nu-i să-mi învelesc femeia./ (să caut cuvântul la El spui)/ Peste toate caznele și durerile/ doar tristețile ochilor pline/ de semințe care încolțesc când nu te aștepți./ Și eu cum să-ți spun toate acestea,/ cu ce cuvinte?/ (să caut tăcerea la El spui)/ Umbli împopoțonat cu toate vorbele mele,/ te lauzi că știi unde e adevărul și pui/ lespedea grea a minciunii deasupra;/ nu mai știi unde e cheia dar/ pentru mine nimicul e îndeajuns./ (să nu Îl întreb nimic, spui)/ Disperarea mea stârnește râsul,/ limba ei se va uita cândva/ dar eu chiar aici și acum pot desluși/ toate câte au fost ori vor fi dar/ tu vii dezbrăcat,/ luminat de toate cuvintele mele./ (și acesta e doar începutul, spui)” (Umbli îmbrăcat în vorbele mele). În fapt, Valentin Talpalaru scrie în 35 de poeme în căutarea unui titlu povestea omului din care se scurge lumina „până la ultimul strop”, lăsând să se instaleze împărăția întunericului în care se poate petrece o nouă naștere, în fața unei oglinzi din care se revarsă, din nou, doar noaptea, încercând să facă ordine în tristețea și deznădejdea finitudinii, învățând alfabetul singurătății, învățând, adică, să înțeleagă nimicul: „Să ne așezăm pe lacrima asta/ ca o piatră/ să facem/ ordine în tristețea asta, în deznădejdea asta,/ cu înțelepciunea noastră de muritori/ de pe o zi pe alta./ Eu mă țin minte/ din vremea în ca re ciocăneam cu degetul/ în oul de pasăre și dinăuntru/ se auzea intră./ Tu erai mai tot timpul afară./ Așa ai putut să înveți/ alfabetul singurătății/ căci ce altceva poți face afară/ fără aripi, fără lumina cea neagră/ cu care legi la ochi iarba/ și ea ne caută și ne găsește…/ Da e timpul să recunoaștem/ că a fost bine până la capăt/ că n-am vrut nimic și/ nimicul nostru este mândru de noi./ Și era o fericire înțeleaptă/ care nu a durat mult/ pentru că a trebuit să ne naștem, totuși./ Drept pentru care vom sădi/ cu râvnă/ lacrima asta pe care stăm/ în ochiul primului orb./ Apoi ne vom scutura mâinile ca niște/ lucrători care și-au mântuit treaba/ și vom pleca/ unul în altul” (Să ne așezăm pe lacrima asta). Chiar dacă se așază în fața vieții ca la un prohod („ne oprim nehotărâți în fața vieții/ cu lumânările aprinse în mâini”, scrie poetul în Unde mergem în noaptea asta), Valentin Talpalaru lasă, uneori, impresia că „stoarce” poezia dintr-o durere sau o „imensă dezamăgire”, din oboseală ori dintr-o singurătate în care „băltești cu ochiul în lacrimă” și, încă, din nostalgia unei noi nașteri pentru o altă viață și o altă memorie, în căutarea unui chip pe care „nu l-am văzut niciodată”; de fapt, ceea ce salvează poemele cu această temă de la monotonie este legătura nașterii cu moartea, liantul fiind improbabilul „suflet”, câteodată, cu o topografie fixă – are chiar și „debarale” -, alteori, în sugestie și metaforă. Nașterea și moartea sunt teme care se adună în figurile lirice ale pruncului și semințelor, ca o promisiune care (nu) se va ține, însă, pentru o ființă care nu mai are loc nici în „dulapul copilăriei”: dar nici semințele, cum se vede: „Nu mai avem lumină/ în care să învelim semințele/ și le culcăm goale în pământ./ Ultima pe care am găsit-o/ era din celălalt an, jumătate putredă,/ amestecată cu pleavă și mahorcă încât/ nici nu era așa vie/ iar semințele celelalte făceau nazuri:/ ba că vor scoate gușteri/ ba că vor urca în spinarea melcilor/ și vor trece pârâul/ în curtea lui Anisim/ care se zice că are o icoană/ făcătoare de lumină/ din care ia pe furiș și popa./ De, bârfeau și ele, semințele/ dar nu cu răutate și/ până la urmă se mulțumeau/ cu lumina de la lumânările/ uitate pe mormintele răposaților,/ Sunt fel de fel de semințe:/ de case, de garduri, de ușă,/ de plâns ori de râs, de molimă,/ de vădană, de spaimă/ și de multe ori se amestecă/ și cresc alandala/ încât negustorii de semințe ocolesc/ târgul în care/ niciuna nu se poate mânca/ sau mirosi măcar/ așa cum ai mirosi o bucată de timp/ pe care nu poți să-l îmbraci/ pe sufletul gol./ Dar soarele – veți întreba/ el nu poate face scutec de lumină/ sau așa, un fel de garanție pentru când/ nu va mai fi, pentru că,/ ne spune el,/ oricât ar vrea să crească însuși/ în miezul semințelor/ să se odihnească în ele/ să-și facă livada lui de aur/ nu poate descleșta mâinile/ celor care le pun/ cu tot cu degete cu tot cu casă cu/ gard cu nevastă și prun ci/ pentru că nu pot încolți/ decât împreună” (Nu mai avem lumină).

Învins, dar nu ucis, într-o relație complicată cu alteritatea, cu sine și cu lumea, poetul se întoarce pe strada Măicuța, în fapt, toposul, centrul energetic al literaturii lui Valentin Talpalaru: e strada nașterii și morții, dar, mai ales, un spațiu poetic al jocurilor suprarealiste cu limbajul și realul (de)format de întâlnirea fatală cu minunata zână a surpării, „mică și strâmbă, știrbă și neagră”: o poveste care se fixează într-un dialog al copilului cu bătrâna, amintind de celebre texte (și imagini) suprarealiste: „«Mâine am fost la râs» -/ spune copilul bătrânei/ care păzește un hoit de pisică/ să nu intre în cămară./ «M-am degetat și m-a durut» spune/ bătrâna are degete de sticlă afară de cel mic/ care e mai luminos/ și pe care îl mănâncă la urmă./ În cămară cresc cireșe/ care se fac mari/ și merg la școală./ Copilul șchioapătă în urma lor. /Câte unul iese din rând/ și-i îndreaptă pașii./ Pe unul îl pune invers/ pe celălalt îl rupe în două -/ poate cine știe e nevoie de el/ cândva./ «Eu știu să merg pe lu mină» – spun – și chicotesc./ Ei ies iar din rând/ și sting lumi na. Nu de tot,/ atât cât să nu văd pe nimeni/ să nu mă pot feri/ de locul unde sunt aruncate/ jumătățile de urmă/ care nu mă mai încap/ și unde totul este din vina cuiva./ Iar iese câte unul din rând/ și se ascunde în următorul/ iar ultimul se numără pe sine./ Eu îmi privesc nedumerit pașii/ atât de încurcați încât/ nu mai știu dacă mă îndrept/ din moarte spre naștere” („Mâine am fost la râs„). Strada Măicuța se înființează, prin câteva figuri lirice memorabile, în același registru suprarealist, fiecare cu povestea sa (Anisim, în curtea căruia, trec, peste pârâu, semințe pe spinarea melcilor, Ivan, poreclit Balamut, băiatul lui Chiric poreclit Câzea, moș Trifan care „își plânge copiii pe care/ nu i-a avut/ încât a ajuns să numească/ pomii din curte cu numele lor/ și merii și perii/ se pregătesc de botez, bătrânul care „pierduse o mână/ și aștepta să-i crească la loc/ muind zilnic ciotul în apa iazului din carte”, mica Afimia care „nu știa nicio rugăciune, cânta/ un cântec de leagăn/ și norii își dădeau coate/ și se îmbrânceau/ să o vadă mai bine”); în sfârșit, strada Măicuța e o scară a lui Iacob, pentru că, iată, în capătul ei așteaptă îngerul și se strecoară „pe furiș timpul”, pârâul leneș e un alt fluviu al uitării și al trecerii din viață în moarte (cu Charon, în figura băiatului lui Chiric care „Seara râdea el de noi și/ se dezbrăca pe malul pârâului: / «Hai treceți, eu nu am treabă cu moartea./ Puteți alege dacă vă înecați/ de bunăvoie sau/ pentru că așa grăit-a Zarathustra»”), iar cerșetorii, vara, intră în „raiul promis” pentru a culege de acolo colbul sfinților, într-un tablou liric antologic: „Vara este anotimpul cerșitului./ Pe stradă se adună copii și vrăbii/ bătrâni și muieri cu broboada la gură/ câinii scheaună întruna/ poftind la știr și lobodă./ Atunci este destul soare/ și ploaia e strânsă cu grijă pentru la iarnă/ în loc de lacrimi -/ că cine mai are grija lor atunci./ Este un dezmăț de ierburi/ de-ți vine să te întinzi/ pe o cruce de zarzavaturi să-ți țintuiești/ cu țelină ochii și să te mirui/ cu hrean, să aghesmui nebunia străzii/ cu pămătuf de leuștean./ Preotul e și el mai blând și iertător;/ nu mai vânează păcatele noaptea prin/ cotloane le întunecate ale ulițelor/ și dă rație dublă de împărtășanie./ Atunci toți intră măcar pentru o zi/ în raiul promis și își fac o idee./ Doamne, cerșetorii străzii, împărații străzii/ dăruiți cu soare, cu ploaie, cu colbul/ acela divin pe care sfinții/ și-l iau de pe strada Măicuța/ pentru aură…” (Vara este anotimpul cerșitului). Strada Măicuța și Delta lui Rodion sunt spațiile lirice unde se identifică un poet a cărui cotă la bursa valorilor estetice ale liricii noastre de azi crește cu fie care carte.

Ioan HOLBAN

[„Neuma”, nr 7-8 (21-22), iulie-august 2019]

Setting

Layout

reset default