Fața zâmbitoare a literaturii

Share

Cunoscut ca un excelent traducător de literatură și filozofie rusă (Soloviov, Merejkovski, Viktor Suvorov, Berdiaev, Grossman), Radu Părpăuță este în același timp un admi­rabil povestitor, care posedă „geniul limbii” (O. Nimigean) și continuă o bine știută tradiție a prozei moldovenești, care începea cu Neculce și Creangă și ajungea până la Păstorel Teodoreanu. Prozatorul s-a afirmat prin volumele Învierea morțilorGiardinierii, romanul Povestea Rădăcineștilor, eseurile din Creangă prin Creangă, publicate toate la edituri mici și, de aceea, prost promovate și puțin cunoscute. Din păcate, nici critica nu a fost prea generoasă cu un autor care nu își propune să fie nici Dostoievski, nici Joyce și preferă să exploreze teritoriul (în definitiv atât de fertil) al „genurilor minore”, față de care  mulți „esteți” continuă să manifeste niște prejudecăți destul de anacronice, dacă avem în vede că granița dintre genuri este astăzi mai labilă decât oricând și că – odată cu postmodernismul – arta „minoră” și-a reafirmat din plin dreptul la existență.

Iar în acest context este bine de precizat că, la Radu Părpăuță (deși proza sa poate fi lesne integrată într-o tradiție), ritualul povestirii nu mai urmează un scenariu „ingenuu”. Sub masca povestitorului tradițional se ascunde un spirit postmodern, care are voluptatea aluziilor livrești și a jocurilor intertextuale și e pătruns de convingerea că toate marile cărți au fost deja scrise, iar literatura nu mai este posibilă decât ca „rescriere” și parodie. Prin urmare, scriitorul încearcă (și reușește) să reacrediteze parodia ca gen literar, dar demersul său nu este nici polemic, nici contestatar, parodiile sale sunt lipsite de malițiozitate, lumea este percepută în registrul umoristicului, iar diformitățile naturii umane – trecute în revistă fără încrâncenare, mai degrabă cu o curiozitate de entomolog. Păstrând o distanță politicoasă față de proza care se scrie la noi în ultima vreme, născută adesea din frustrări, angoase și resentimente, Radu Părpăuță readuce în actualitate „fața zâmbitoare” a literaturii, altoită pe un sâmbure ancestral de înțelepciune. Într-o lume care pare să-și fi pierdut umorul cu desăvârșire, viziunea scriitorului capătă o anumită dimensiune sapiențială.

Cel mai recent dintre romanele sale, Moartea vine pe  Bahlui, este, la prima vedere, o narațiune polițistă realizată în cheie parodică, din care nu lipsesc principalele ingrediente ale genului detectivistic (două crime, dispariția unui timbru de o mare valoare), dar (element mai rar întâlnit la autorii români de romane polițiste) în paginile lui Radu Părpăuță suspansul conviețuiește cu comicul, formulă pe care prozatorul ieșean o moștenește de la Vlad Mușatescu, fără a împărtăși însă disponibilitatea pentru grotesc și absurd a acestuia. Și pentru că (așa cum spuneam) știe că toate cărțile (inclusiv cele polițiste) au fost deja scrise, Radu Părpăuță nu se sfiește să-și afișeze modelele la vedere: unul dintre acestea e Raymond Chandler, celălalt San-Antonio. În această ordine de idei, protagonistul romanului (un jurnalist de investigații care se numește nici mai mult nici mai puțin decât Cosma Răcoare!) e o replică bahluiană a lui Philippe Marlowe (celebrul detectiv al lui Chandler), cu care împărtășește pasiunea justițiară, gustul pentru cauzele pierdute, aplecarea către spirtoase și către femei, în timp ce comicul și parodicul care pigmentează intriga polițistă a cărții vin din San-Antonio. Numeroasele aluzii livrești, citatele și parafrazele (specifice parodiei) vor face însă ca romanul să ni se înfățișeze, dintr‑un alt unghi, ca o comedie a literaturii, pe care Radu Părpăuță o privește cu ochiul dezabuzat și sceptic al scriptorului post-modernist, dar și ca o comedie „cu scriitori”, cărora, în pasaje de un comic câteodată irezistibil, autorul le imprimă aerul marionetei burlești: „Oare cum putea Maestrul Sadoveanu să iubească atât de mult copiii și să îi mângâie pe cap? Chema în fiecare dimineață câte unul și-l mângâia pe cap. Dacă nu găsea copii în casă, chema câte unul de pe hudiță și îl mângâia pe cap. Când nu găsea nici unul, mângâia pe cap bustul lui Eminescu. Asta până ce coana Cătincuța îl chema la masă, la borș cu mămăliguță. Pe urmă pleca unde zicea el că are stuchină cu albine, la noi, la Viișoara, la unu’ Feofan. Chiar când îi bătea, Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Odată, cu toate că îi iubea foarte mult, a tras cu pușca în copii: nu‑l lăsau să scrie Divanul persian. Pe urmă s-o spăriet ș-o plecat la părintele Feofan”.

Comedia literaturii este dublată însă, în romanul lui Radu Părpăuță, care trece cu nonșalanță de la referențialitate la auto-referențialitate și invers, de o comedie de moravuri, prilejuindu-i autorului câteva portrete pitorești, realizate din trăsături sigure. Des­fășurarea anchetei îl face pe Cosma Răcoare să treacă prin medii diverse: lumea proaspeților îmbogățiți, cercurile boeme, mediile lumpen, morga și cimitirul, cu fauna lor specifică. Și trebuie să remarc că autorul excelează mai ales în conturarea personajelor episodice, care sunt caracterizate prin ciudățenii și „sucituri”, și pare să se simtă perfect în zona comicului sinistru, de vreme ce autopsierul Mitică și groparul Țâbârnă se numără printre personajele cele mai memorabile ale romanului.

Dincolo însă de aceste aspecte, care țin de chițibușăriile cronicii literare, Moartea vine pe Bahlui este o carte care se citește cu plăcere și reușește să nu fie plictisitoare nici un moment. Iar faptul că literatura română mai poate produce din când în când câte un roman umorist (specie ce tinde să devină la fel de rară ca timbrul cu cap de bour care este furat în romanul domnului Părpăuță) este stenic și reconfortant. Dacă tot am uitat să zâmbim!

 

(„Observator cultural”, nr. 936, 2018)

Octavian Soviany

Setting

Layout

reset default