Eminescu – Cercetare antropogonică

Share

Având la bază o cercetare doctorală, după cum ne încredințează Dumitru Micu în recomandarea pe care o face (Prefață), depărtându-se însă de rigorile stricte ale unui asemenea demers („nu e câtuși de puțin o lucrare de factură «academică»”), investigația antropogonică în opera lui Mihai Eminescu – Antropogonia eminesciană (Ed. Junimea, Colecția Eminesciana, serie nouă, nr. 16, 2012) pe care o întreprinde Carmina Mimi Cojocaru se dovedește a fi o abordare oarecum eseistică a temei, cultivând un discurs degajat, analitic dar și speculativ în egală măsură, pe coordonatele unui impresionism critic, argumentându-și formula de abordare exegetică prin tocmai refuzul poetului de a-și dezvolta ideile filosofi ce în studii profesoral-didactice. „Eminescu include în opera sa – face autoarea, de la bun început, precizarea – toate componentele fundamentale ale vieții, urmărind esența umană în drumul ei de la naștere la moarte, permanent raportată cosmic și social. Totodată, vizionarismul eminescian cuprinde acele esențe în care sunt prinse misterele existențiale, iar valoarea lui stă și în întrebările esențial-provocatoare îndreptate spre semeni, existente în semeni. (…) Omul eminescian nu este doar «o formă prin care pulberea trece», ci totodată «parte» din întregul divin obligată să-și desfășoare atributele într-o lume purtând însemnele durerii, ale nefericirii și ale perisabilității”. Iată complexul ideatic în care trebuie privit omul eminescian, iar autoarea purcede tocmai la analiza nuanțată a prezenței acestuia în întreaga operă, afișând, ca un soi de moto al cercetării sale tocmai observația lui Eminescu referitoare la modul atât de diferit în care este considerat omul, pe palierele diverselor înțelegeri filosofi ce, din vechime și până în vremea sa:

„Nici o plăsmuire nu a trebuit să permită atâtea explicații ca omul – nota poetul în manuscrisul 2286 – Egiptenii au numit omul animal vorbitor; Moise îl numește chipul lui Dumnezeu; Eschil o făptură a zilei; Sofocle, o imagine; Socrate, un mic zeu; Pindar, visul unei umbre; Homer și Ossian, o frunză de copac ce cade; Shakespeare, umbra unii vis; Job, fiul pulberii; Philemon, pricina nenorocirii; Herodot, nenorocirea însăși; Schleiermacher, spiritul pământului; Jean Paul, un semizeu; Schiller, stăpânul naturii; Goehe – unicul zeu al lumini; Seume, contradicția în marele cerc; Cicero, animal rațional; Platon, unealta care ajută divinitatea; Paracelsus, modelul a tot ce e mai frumos; Darwin…” Și enumerarea nu mai continuă. Dar e suficientă Carminei Mimi Cojocaru pentru a avea reperele de urmărit ale modului în care aceste sensuri apar tratate și dezvoltate în poezia, proza ori publicistica lui Eminescu. Constatarea că peste tot avem în centrul operei prezența omului, în posturi dintre cele mai diverse, oscilând între „naivitate și conștiință”, atât ca om de rând, banal cât și ca titan, dispus a „sparge limitele sau să se complacă în anonimat”, duc la viziuni antropogonice ale scriitorului care „nu măsoară fizionomiile, culorile umane, ci forează până la izvorul prin din care izvorăsc cele mai ascunse seve, nu compară materii rătăcite prin timp, ci le descoperă elementul comun, nu deosebește, ci unește într-un singur chip omul de oricând și de pretutindeni, caută și se întâlnește, prin creație, cu omul”.

Demersul exegetic al autoarei este pe cât de metodic în analizele pe text, pe atât de degajat și dispus la comentarii ce angajează trimiteri comparatiste. Un demers de identificare a stărilor existențiale ale omului, conștientizând calitatea acestuia în dimensiunea universală conduce firesc spre antiteza viață-moarte, prezentă permanent, sub diverse forme și formulări în creația eminesciană. Omul eminescian, spune Carmina Mimi Cojocaru „va trebui să-și îndure propriul tragism”, având „înscris în destin” însuși destinul veșniciei, ca parte a unui întreg cosmic. Din această perspectivă sunt urmărite cele două forme majore ale existenței umane: „trăire și ființare, antropologic și ontic, materie și spirit”.

Lecturând și analizând pas cu pas această idee în textele eminesciene, va ajunge la afirmația că Eminescu „demonstrează în tot ceea ce scrie o dorință nestăvilită de a mărturisi adevărul, de a cunoaște lumea și omul până în ultimele sale fi bre, și esențial, de a corecta tot ce le întinează. Acest mod atitudinal definește filosofi a lui «practică»”.

O coordonată axială în analizele întreprinse se ordonează pe versul din proiectul Genaia: „Doamnă a vremurilor lunge – a Veciei împărăteasă Moartea”, la care adaugă textul notei dintr-un manuscris (ms. 2257) datând din perioada berlineză (1872-1873): „Căci Moartea-i laboratorul unei vieți eterne”. Astfel, se construiesc comentariile pe marginea poemelor Povestea magului călător în stele, Memento mori, Andrei Mureșanu, Luceafărul ș.a. Spre exemplificare iau (micro) eseul dezvoltat pe marginea Odei (în metru antic): „Permanent conectat la izvoarele infinitului, Eminescu a ajuns la cea mai înaltă treaptă de înțelegere a vieții ca esență desprinsă dintr-un șir lung de alte esențe, făcând, în Odă (în metru antic) cea mai complexă, zguduitoare mărturisire: «Nu credeam să-nvăț a muri vreodată». De aceea moartea e atât de prezentă în gândirea poetului. Ea nu este reflecția unei viziuni pesimiste, căci opera eminesciană nu este un mijloc de refulare a deziluziilor acumulate și nicidecum creația unui mizantrop. (…) A învăța să mori este, fără îndoială, cel mai greu lucru, dar și cel mai necesar existenței. A învăța să mori include inevitabil ideea că ai învățat să trăiești; a învăța să mori înseamnă că te afli în ipostaza de conștiință smulsă din Mare Conștiință Universală, de parte pământească, ruptă din întregul etern, că ai ales deja calea viețuirii, că ai înțeles să ființezi în trup și dincolo de el! Tot ce ne spune Poetul, mi se pare că în această cheie trebuie dezlegat, că de aici pornesc izvoarele subterane ale gândului eminescian spre oceanul ființei sale ascunse”.

O altă direcție de abordare a gândirii eminesciene se face în sensul cosmogoniei eminesciene, în care descoperă „sensul uman” și mai apoi în poemele cu caracter sociogonic, sau urmărind poezia iubirii având la bază constituirea „perechii ideale”, în Cezara, în Călin (file de poveste), în Floare albastră ș.a.: „Trupul complex al perechii ideale poate exista doar smuls din baierele timpului și ale societății, cu tot ce implică ea. Un organism perfect învăluit în «muzica sferelor», în care geniul s-ar putea întrupa doar dacă ea i-ar înțelege frământările: «Ea nici poate să-nțeleagă că nu tu o vrei… că-n tine/ E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,/ C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-și,/ Că o vrea… spre-a se-nțelege în sfârșit pe sine însuși»” – Scrisoarea V.

Parcurgând opera lui Mihai Eminescu în urmărirea modului cum aceasta ilustrează estetic prezența omului în universul cosmic, redus la condiția sa pământeană, făcând analize amănunțite pe texte, Carmina Mimi Cojocaru concluzionează că viața și moartea sunt cele două mari experiențe umane asupra cărora Eminescu stăruie în permanență pentru că, zice exegeta: „Așa a trăit Eminescu, și de aceea se impunea așezarea operei sale pe un fundament nou, antropogonic, care să poată impune în lumină viziunea asupra existenței desfășurate pe cele două coordonate ale sale: prima, limitată, marcată temporal, deci perisabilă, specifică materiei, cealaltă, nemărginită, atemporală, proprie unui spirit «rotindu-se sferic» pe «curba în infinit a universului», făcând din naștere și moarte, «antiteze» ale vieții”.

Antropogonia eminesciană e un studiu amplu surprinzător uneori, prin insolitul conexiunilor analitice propuse.

Constantin Cubleșan

[„Scrisul românesc”, nr. 1 (185), ianuarie 2019]

Setting

Layout

reset default