Eminesciana, la 169 de ani de la nașterea poetului

Share

Într-un an menit să readucă în atenția publicului larg idei atât de vii în conștiința înaintașilor noștri, cum este aceea a simbolizării ființei naționale prin recursul la o figură emblematică, anume poetul național, constatăm cu tristețe că prezentul nu face, din cauza nejustificatelor sale excese politice, în niciun chip cinste trecutului. în această istorie cu multe necunoscute care este viața noastră de zi cu zi, pentru iubitorii de carte pare să mai stea încă în picioare un refugiu: lectura. Însă despre cum și mai ales ce alegem să citim ne-am putea pronunța destul de rezervat, o dată ce relaxarea și dezvoltarea necontrolată a pieței editoriale postdecembriste, pe principiile manipulării și al vandabilității, au con­dus la pierderea unor categorii până atunci fidele de cititori.

Totuși, împotriva acestor forme fără fond (care astăzi poartă numele unor edituri cu sediu deseori fictiv, al unor proiecte mai mult sau mai puțin europene, al unor colecții existând doar pe hârtie sau, de ce nu, al unor autori de best-seller-uri de peste ocean în spatele cărora se ascund în fapt conaționali lipsiți de har), instituțiile cu greutate culturală consfințită prin tradiție luptă cu puținele mijloace pe care le mai au la dispoziție. Editura Junimea din Iași este una dintre ele, iar de curând a împlinit rotunda și frumoasa vârstă de cincizeci de ani. Prin constanța și chiar încăpățânarea sa de a aduce în fața cititorilor români autori români, în ciuda riscurilor financiare sau de imagine, aceasta răspunde, peste vremuri, dezideratului junimist care pune semnul egalității între termenii sinonimi cen­tenarului pe care tocmai l-am omagiat: cultură națională, literatură națională, limbă națională.

Colecția Eminesciana, care cuprinde studii dedate creației, dar și biografiei lui Mihai Eminescu și care adună volumele de critică, istorie și hermeneutică poate cele mai de succes dedicate acestuia ne amintește, înainte de orice, de frumoase­le gânduri din publicistica eminesciană, după care „hârtia reprezintă posibilitatea nescrisă a oricărei idei geniale”. Datorându-și dezvoltarea contribuției sagace a regretatului profesor universitar de la Literele ieșene Mihai Drăgan, astăzi colecția este coordonată, într-o adevărată punte peste spațiu și timp, de academicienii Mihai Cimpoi și Eugen Simion, alături de care îi regăsim pe Theodor Codreanu și Valentin Coșereanu. De-a lungul tim­pului, au existat trei serii circumscrise în diacronie ale colecției, astăzi adăugându-li-se cea de a patra, a vorbirii mature și în deplină libertate despre Mihai Eminescu, poetul pe care nevoia unei (adesea) forțate mitologii naționale tinde să-l transforme într-un autor puțin citit și, la drept vorbind, și mai puțin înțeles în rândurile tinerei generație.

Într-o primă serie, cea cuprinsă între anii 1974 și 1989, trebuie menționate aparițiile monografiilor astăzi devenite lectură obligatorie a oricărui cititor, mai mult sau mai puțin specializat, al literaturii române: Mihai Eminescu: studii și articole semnată de G. Ibrăileanu, o ediție îngrijită și prefațată de Mihai Drăgan; Mihai Eminescu de Tudor Vianu, cu o prefață de Al. Dima, ediție îngrijită de Virgil Cuțitaru, Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu și Mihai Eminescu a Iui M. Dragomirescu, sub îngrijirea comparatistului Leonida Maniu, Mihai Eminescu a lui E. Lovinescu, Eminescu de Vladimir Streinu sau M. Eminescu înfățișat de Gala Galaction. Simpla enumerare a acestor titluri dă fiori, constituind prin sine însăși semnul ineluctabil al valorii sub semnul căreia creația eminesciană, dar și studiul acesteia trebuie așezate pentru posteritate. În fapt, colecția Eminesciana a contribuit, prin cal­itatea studiilor și prin pasiunea și acribia autorilor care le semnează, la constituirea, în literatura română de specialitate, a acelei discipline de studiu care este, la urma urmei, eminescologia. Lucrul acesta a fost posibil și grație privirii dinafară a operei și biografiei lui Mihai Eminescu, o privire căreia îi datorăm în egală măsură constituirea, apoi consfințirea unui mit național în toată regula. în 1977 Alain Guillermou tipărește la Iași Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, însoțindu-și demersul hermeneutic cu un cuvânt înainte către cititorii români, apoi, în 1978, Amita Bhose, cea care avea să învețe limba română pur și simplu pentru a-l citi pe poet, dă o nouă înțelegere interesului pentru ori­entalistică pe care îl manifestase, începând cu perioada burselor de la Viena și Berlin, pe atunci încă tânărul autor în Eminescu și India.

Totodată, contribuția mediului academic la dezvoltarea rețelei de interpretări și semnificații în care universul eminescian se dovedește a fi atât de rodnic este marcantă și se face vizibilă cu precădere în volumele colective care înregistrează dezbateri vii și palpitante în universități din și dinafară României, precum Eminescu după Eminescu. Comunicări prezentate la Colocviul organizat de Universitatea din Paris-Sorbona (12-15 martie 1975), un volum îngrijit de Dimitrie Păcurariu. Mihai Eminescu în critica italiană, cu texte alese și traduse de Radu Boureanu și Titus Pîrvulescu, se alătură ediției îngrijite de Traian Diaconescu ce pune în dialog Eminescu și clasicismul greco-latin în 1982 sau volumului reunind articole și studii despre cum a devenit vizibil Eminescu în critica germană (1985), transformându-se, în fapt, în tot atâtea documente ale unei epoci de fervoare culturală pentru care perioada junimistă constituia o provocare atât prin ideile novatoare în ceea ce privește categoria esteticului, cât și prin dezideratul libertății culturale și teritoriale sub semnul căruia așezase, la final de secol XIX, conștiința națională atât de greu încercată în anii grei ai dictaturii comuniste. Ani în care a face vorbire despre Eminescu însemna, printre altele, și a-ți asuma un gest eliberator, cu toate riscurile. Așa cum o fac I. Negoițescu în Poezia lui Eminescu, Edgar Papu în 1979 și Eugen Todoran în M. Eminescu: epopeea română, Mihai Drăgan în Mihai Eminescu. Interpretări și Ștefan Avădanei în Eminescu și literatura engleză sau Dumitru Irimia în Limbajul poetic eminescian.

O a doua serie adună volumele apărute între 1990 și 2000, în rândul cărora s-au bucurat de o mare atenție din partea publicului larg de cititori, dar și a instituțiilor de prestigiu, care le-au distins cu importante premii, studii precum Eminescu și inter-textul romantic semnat de Marina Mureșanu Ionescu, Narcis și Hyperion. Eminescu, Poet al ființei. Poem critic de Mihai Cimpoi sau Mihai Eminescu, poet tragic al Ioanei Em. Petrescu, un reper sistemic pentru critica anilor postdecembriști. Din cea de-a treia serie, circumscrisă intervalului 2000-2013, ne-au reținut atenția în mod particular studiul lui Pompiliu Crăciunescu Eminescu: paradisul infernal și transcosmologia, Căminarul lui Mircea Radu Iacoban din 2012, Basarabia eminesciană de Theodor Codreanu și Conviețuirea cu Eminescu purtând semnătura lui Adrian Dinu Rachieru.

Astăzi, cea de-a patra serie a colecției Eminesciana aduce în spațiul public volume despre care vom auzi vorbindu-se, cu certitudine, mulți ani I de acum încolo. Pornind de la inspiratele spuse ale acelui mare îndrăgostit de manuscrisele lui Mihai Eminescu, pe care le prețuia, aș îndrăzni să spun, la fel de mult, de obsesiv precum poetul însuși care a I fost Constantin Noica („Tot ce-i reușește, și chiar ce nu-i reușește omului, se obiectivează într-un vis încremenit. Poate că și caietele acestea ale lui Eminescu sunt, într-un fel, un vis încremenit”), Jurnalul cu Noica și manuscrisele Eminescu pe care îl propunea, în 2018, Valentin Coșereanu instituie o perspectivă interesantă și inedită, cea a muzeografului, asupra celebrei lăzi cu manuscrise în care poetul își păstra, alături de capodopere, și ideile năvalnice iscate în miez de noapte, trăind acut și mereu spaima de-a nu le pierde. „Celebra ladă cu manuscrise, aflăm din cartea muzeografului de la Ipotești, pe care poetul a purtat-o de la o gazdă 1a alta în toate împrejurările vieții sale (nomade prin natura lucrurilor), conținea la predarea ei, dup moartea poetului, un număr de caiete întregi (mai mici sau mai mari, cumpărate de Eminescu însuși din librăriile vremii sau confecționate de el), precum și foi volante, pe care nu a apucat să le sistematizeze. De la debut și până în 1883, Eminescu a publicat în total șaizeci și cinci de poezii. în ladă se adăugau nimicuri neînsemnate, cum îi scria lui Iacob Negruzzi în 1871, pe care le trimitea, totuși, după șlefuiri și cizelări, Convorbirilor Junimii ieșene. S-au adăugat, la acestea, gânduri alese, reflecții și aforisme, traduceri și însemnări, articole de presă și dicționare de rime, etimologii până la urzeala cuvântului, culegeri de folclor etc.” (pp. 9-10). Un episod deosebit de sensibil, emoționant și interesant deopotrivă dinspre finalul vieții lui Eminescu, ce s-ar putea dovedi atât de util predării sale în școală, cu condiția ca dascălii de astăzi să facă minimul efort de a parcurge volumul semnat cu modestie și reverență de Valentin Coșereanu, reverență în fața memoriei aceluia care îi scria lui Slavici, pe 12 octombrie 1877, într-un moment în care acesta din urmă îl chema să vină la București, că-i este greu s-o facă, adăugând cu autoironia-i bine știută: „Am și bagaje: cărți, manuscripte, ciobote vechi, lăzi cu șoareci”. Iată că nevoia de document autentic este și astăzi, precum odinioară, la fel de prezentă, iar cei capabili să îi dea un sens concret, utilitarist vin, cum altfel, din lada înzestrată cu amintiri a muzeelor naționale…

Tot astfel, pentru a-1 cunoaște pe Eminescu gazetarul și pentru a parcurge temele mari ale pub­licistului, risipite în ziarele și revistele vremii, de la Curierul de Iași, Timpul și până la Convorbiri literare sau Fântâna Blanduziei, o posibilă întâlnire e facilitată de studiile cuprinse în Eminescu, ziarist politic sub iscălitura lui Cassian Maria Spiridon. Căci, rezistând tentației premiselor prefabricate, printre care și butada conform căreia într-un poet atât de sensibil la coagularea unui romantism genuin, românesc e greu de descoperit ziaristul polemic, contestatar, publicistul, de această dată, iară nu poetul Cassian Măria Spiridon propune o iscusită și deconcertantă înseriere a articolelor eminesciene în funcție de temele lor. Așa se face că îl descoperă, cu egal interes, pe cel care ar fi putut devenit, într-un secol agitat și vizual ca al nostru, un excelent reporter de investigație, dispus să-și dedice mare parte din timpul existențial alocat unei zile faptului divers și descoperirii cauzelor, precum și efectelor acestuia în conștiința colectivă, pe termen lung, mediu sau imediat. Maniera în care apar, anii sunt descrise, dar și dezbătute idei de mare impact în epocă precum cultura și națiunea, religia în publicistica eminesciană, toate acestea se regăsesc, în ordinea lor istorică, extrem de corect, căci neutru înfățișate și analizate în discursul celui ce conduce, astăzi, destinele Convorbirilor literare… Politica guvernului, monarhia constituțională, Transilvania, Bucovina și Dobrogea sau politica Parlamentului ori munca și socialismul în viziunea ziaristului Eminescu își află și ele locul între cop­ertele volumului care se încheie, cum era și firesc, cu o evocare a lui Eminescu la Convorbiri literare, din care aflăm și că „Eminescu a fost cel care i-a îndemnat să scrie și să publice pe Slavici și Creangă și tot el i-a introdus în cercul Junimii și în paginile Convorbirilor literare pe cei doi scriitori, dar și pe Caragiale, prietenul lui din adolescență. Convorbirile literare îi sunt profund îndatorate, grație poetului revista și-a îmbogățit paginile nu doar cu lirica sa, dar și cu capodoperele celor trei scriitori, toți considerați și recunoscuți și astăzi între marii clasici ai literaturii naționale: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Cei patru au impus prin paginile publicate în Convorbiri literare canonul literar prefigurat sintetic la 1871-1872 în Direcția nouă publicată de Maiorescu în mai multe numere din Convorbiri literare (6, 13, 14 din 1871 și 6, 7 din 1972)” (p. 373).

Prin aceste studii, dar și prin celelalte ce vor vedea de acum înainte lumina tiparului în cadrul seriei Eminesciana găzduite de Editura Junimea din Iași, asupra cărora vom reveni cu certitudine într-un viitor apropiat pentru a-i așeza față în față, alături de profesorul universitar și publicistul Doru Scărlătescu, pe Eminescu și iluziile eminescologiei, orașul celor șapte coline ne transmite, înainte de toate, un îndemn. Un îndemn la neutralitate și ponderație în fața avalanșei detractorilor, dar și a zelatorilor lui Eminescu, atât de nocivi justei măsuri de care avem nevoie în analiza autorilor canonici. în cuvintele publicistului, așa cum transpar ele din Timpul, în iarna lui 1880, acest îndemn s-ar putea traduce astfel: „cititorii știu bine că suntem gura adevărului; iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm ca un corectiv în contra vicierii spiritului public”.

Livia IACOB

 

[„Convorbiri literare”, nr. 1 (277), ianuarie 2019]

Setting

Layout

reset default