Drum fără făgaș

Share

Evenimentele narate de Ovidiu Dunăreanu în romanul Lumina îndepărtată a fluviului. Istorisiri din Condica marilor și micilor praznice sunt realizate şi proiectate într-un timp practic neprecizabil. Peste toponimia reală sunt trasate coordonatele unui tărâm ce lasă la lectură impresia că am intrat deja în fabulos, dar, deși spaţiul geografic real este remodelat ficţional, el păstrează suficiente repere pentru a fi identificat într-un anume areal nord-dunărean. Este vorba despre localitatea copilăriei și a adolescenței lui Ovidiu Dunăreanu, Ostrov, acolo unde lui i se pare că se îngemănează cerul cu dealul, la granița hotărnicită de oglindirea fluviului. Alături de drumul șerpuitor cu pulbere al așezării ostrovene, unduiește Dunărea ca un „drum fără pulbere” (mă refer la sintagma din vechiul cântec popular, iar nu la aceea jalnic degradată ideologic sub pana lui Petru Dumitriu). Fluviul, cu amăgitorul șuier adânc al apei și cu vânturile pătrunzătoare, devine atât fundal pentru tra(u)mele epice, cât și suprapersonaj. Asemenea Oltului, din poezia lui Goga, Dunărea depozitează basmele, eresurile, legendele și poveștile în patul de ape, care este, de fapt, albia imaginară a mentalului colectiv dobrogean.

Introducând elemente de cosmogonie populară, romancierul descrie facerea și împământenirea unei lumi, la răscruce de vânturi ale istoriei, prin trasarea drumului, consolidarea casei și construirea cișmelei de piatră. Drumul, casa și cișmeaua devin chiar instanțe narative, ultima dintre ele făcându-și apariția în această nouă ediție revăzută și adăugită a cărții. Întrucât nu putea ieși prea lesnicios cu evocarea înspre modernitate și pentru a evita incongruențele, dar și pentru a justifica titlul, Ovidiu Dunăreanu a recurs ingenios la inserarea în peisajul fluvial a unui ciudat vapor alb. Acesta face legătura cu orașul de peste apă, Călărași, aflat la cale de o poștă terestră. Nu este mult, dar nici puțin până acolo, având în vedere faptul că ajungerea în orașul de la marea cea mare și neagră – Constanța – era apeciată de vechii ostroveni drept o adevărată aventură, pentru reușita căreia se implora mila… marină.

Naveta pe acest vechi drum fără făgaș a vaporului semnifică o culisare între două comunități: una ancestrală, din clinul de țară al Ostrovului, și o alta în curs de urbanizare, de la Călărași, acolo unde se simte cum cresc germenii modernității. Silențiosul vapor face legătura între două regiuni istorice, dar și între ce a fost arhaic și ce a devenit modern, el efectuând o alunecare dinspre lumea „ce gândea în basme și vorbea în poezii” înspre una supusă altor relații comunitare directe – de iarmaroc sau de bazar. „Lumina îndepărtată a fluviului” poate reflecta ambele maluri, atât preponderentul tărâm fabulos ostrovean, grație licăririi luminițelor de deasupra comorilor îngropate, cât şi teritoriul modernizat al Călărașilor (prin nu știm cât de autentică strălucire a luminilor de bâlci – un bâlci al deșertăciunilor, în fond). Dar lumina fluviului nu reflectă doar întinderi spațiale, ci și temporale, deoarece trasează mediana „anilor lumină” între ambele capete ale axei timpului – atât spre trecut, cât și înspre viitor.

Pentru a nara întemeierea și viețuirea comunități ostrovene, Ovidiu Dunăreanu urzește în firul fabulos mitul, magicul, straniul, mirajul, misterul și vraja. Din toate acestea se nasc istorisirile și, până la urmă, Istoria. Expuși la răscruce de drumuri și de vânturi asupritoare (care bat din toate punctele cardinale, dar și catabazic ori anabazic), oamenii trec dintr-o situație în alta și supraviețuiesc șeherezadic vitregiilor. Finalul, care justifică subtitlul cărții, este localizat la o petrecere ca în basme, unde fiecare comesean are obligația să închine un pahar în cinstea celorlalți și să nu se așeze până nu spune o poveste auzită, aflată sau scornită pe loc. Scena de final situează în prim-plan naratorul omniscient (însuși autorul), ce se prezintă polifonic, prin intermediul celorlalte personaje-narator, dar care este dependent de zecile de catastife, înregistrate pe la praznice, ca de un mare cronograf al poveștilor.

Ovidiu Dunăreanu exprimă coerent și convingător spiritul lumii dobrogene în ceea ce are ea tainic, semnificativ. Umanitatea acesteia păstrează obiceiuri, credinţe, reguli nescrise de conduită morală, mituri şi rituri aparţinând unei culturi arhaice, unde mai dăinuie vocaţiile şi îndeletnicirile primare. Romancierul este atras de partea nevăzută a lucrurilor întâmplate sau posibil să se fi întâmplat şi înscenează reușite trame epice, în care faptele narate se prelungesc în mit, iar istoria îşi pierde determinările certificate de calendar. Unele aspecte narate își trag seva din inima fantasticului şi sunt povestite, cum este şi firesc, la modul „serios”, credibil.

Structura volumului este concepută ca pe o inserție a unor povestiri într-altele, în 16 capitole (din care, trei capitole mici au rol de legătură), cu naratori aparent independenți de naratorul principal (inclusiv casa, drumul și cișmeaua) care garantează cele povestite. Cartea Lumina îndepărtată a fluviului. Istorisiri din Condica marilor și micilor praznice poate fi citită ca roman și ca istorie a modului de a se zămisli poveștile și de a fi depănate. Marea poveste a dobrogenilor se dezghioacă din narațiunile individuale însumate și aceasta este rațiunea pentru care autorul își subintitulează volumul „roman”. Stilul evocator și plin de lirism permite narațiunii o alunecare ușoară, asemenea misteriosului vapor alb, nu numai între lumea reală și aceea de poveste, ci și între lumea arhaică și aceea supusă modernizării. Pentru Ovidiu Dunăreanu, remediul pentru re-vrăjirea lumii actuale din podișul dobrogean ar consta în aruncarea peste Dunărea fără făgaș a unor punți dinspre contemporaneitate înspre arhaic.

 

Vasile Spiridon

(„România literară”, nr. 35/ 9 august 2019)

Setting

Layout

reset default