Dincolo de liniște

Share

Critica literară ne-a obișnuit să ne spună exact despre ce fel de scriere este cartea pe care am citit-o sau o vom citi. Ce ne facem, însă, atunci când nu o putem încadra în niciun gen literar (deși și pentru așa ceva s-au găsit soluții), atunci când întoarcem pagini care nu se doresc încadrate în astfel de tipare, fiindcă nu le pasă de tipare, doar simplu deschid porți spre alte lumi? Eu cred că, de fapt, aceasta este principala menire a oricărei opere de artă -să ne facă să înțelegem că lucrurile care ne înconjoară au și un alt sens, decât cel pe care credem că îl au. Sensurile acelea care nu pot fi înțelese decât cu ochii sufletului.

Cartea neiertăciunilor este un exemplu perfect. De altfel, însăși autoarea, Roxana Pavnotescu, ea să se facă mai ușoară înțelegerea, ne avertizează de la bun început că avem de-a face cu „lirică cuantică”, adică acea cantitate, aparent nesemnificativă, de energie care poate transforma chiar și cuvintele. Textul ce le include devine astfel îndeajuns poezie, suficientă proză, teatru prin distribuirea acțiunii, pictură în descrierea poantilistă a detaliilor, sculptură prin impresionanta forță a punerii alături a unor materii inefabile care par a nu avea legătură unele cu altele, decupaj de film realizat înainte și după fatidicul 1927 al sonorizării lui, dar, mai ales, textul devine o muzică Iară note, ca aceea a sferelor cu care intră în contact orice spirit care vrea, cu disperare uneori, să poată comunica cu un tărâm despre care știm mai nimic și îl numim (fără să cunoaștem exact ce înseamnă), de dincolo.

„Ne schimbăm râsul, plânsul, zâmbetul și chiar timbrul vocii după cel mort. Le regăsim spectral și mimetic în propriul nostru chip, gest, grimasă și vorbă articulată. Și toate acestea, ne aparțin, oare acum? Răspunsul stă, obraznic și echivoc, în noi.”

Există adevăruri pe care le cunoaștem dintotdeauna și, în legea firii fiind, nu încape nicio îndoială că se vor transforma în realitate. Și, chiar dacă știm, nu suntem niciodată pregătiți pentru acel moment pe care îl vrem cât mai îndepărtat. Pieirea părinților, bunăoară. Astfel, Bună dimineața, o sută de gâște și Cartea neiertăciunilor au apărut, pentru Roxana Pavnotescu, autoarea lor, ca o aducere aminte, întru această moarte, atât*de trecătoare, că viața însăși primește alte conotații, după plecarea celor care au purtat numele de părinți. Mai întâi tatăl, cu problemele lui de matematică spuse ca pe povești și derularea amintirilor legate de el. apoi Cartea neiertăciunilor (volum lansat la ultimul Târg de Carte Gaudeamus – 2018). (re)descifrând dragostea unei mame care părea mai aproape de miile ei de copii-elevi cărora le-a fost profesoară, decât de propria fiică. Nevoia de a face pace cu amintirile care dau năvală, dai- și de a face mai ușoară singurătatea uriașă pe care o dislocă o astfel de dispariție.

Fiecare pagină este bine gradată, trecerea dintr-o lume pe care o percepem cu cele cinci simțuri, într-una pentru care avem nevoie doar de pulsul inimii este inteligent condusă. Pentru a putea pătrunde în aceste tărâmuri inefabile, ca în Călăuza lui Tarkovsky, e nevoie de un ghid, care, de data asta nu e piatra aruncată să deschidă portaluri, ci ființe din alte regnuri animale, devenite intermediari, făcând astfel posibilă perceperea spiritului desprins din neființă, ce își păstrează pentru noi chipul lumesc, ca să o putem recunoaște pe aceea care, aici, în existența palpabilă a fost propria mamă.

„De când am văzut-o pe Mia plecând, am un singur gând: vizualizez clipa morții nu ca pe-o suferință, ci ca pe un mult așteptat contact cu ea, ca pe o întâmpinare. (…) Chiar din acel moment coșmaresc și deopotrivă liniștitor în care ea s-a dus, am început să mă proiectez în acel dincolo, în punctul nostru de întâlnire. Un punct de întâlnire e un punct terminus, în care ceva se sfârșește și altceva nou începe”.

Cum avem de-a face cu o scriere ce nu se descoperă doar ca în artele succesive cărora literatura îi aparține, ci, datorită vizualului ce abundă, pare a avea mai multe puncte comune cu artele simultane, la finalul parcurgerii întregului text – scris cu o ușurință netrucată – asistăm la descoperirea a ceva despre care știm sigur că a reușit să ridice vălul opac al credinței că materialul e sigura realitate pe care trebuie să o luăm în scârnă. Un prag, dar și un punct de întâlnire… Fiindcă, așa cum însăși autoarea observă, „Se pare că zilele astea, energiile misterioase ale celor plecați (…) se manifestă la marginea realității, oniric, dar și în realitatea imediată.”

Cum limbajul poeziei nu era un secret pentru profesoara-mamă-poetă. Maria Pavnotescu-Octavian, cea care, printre manuale și o teză de doctorat a publicat mai multe volume de versuri, sigur că a căuta o cale aproape de limbajul liric pentru a comunica, dincolo de spațiu și timp, cu ființa dragă, este cât se poate de firesc.

Sensibilitatea, cultura bogată și talentul Roxanei Pavnotescu își dau ziua bună și o despletesc peste paginile acestui volum care sunt mult mai mult decât doar înșiruirea unor amintiri pe care nu le vrei uitate, împletite cu amărăciunea că nu o vei mai putea vedea niciodată pe cea care ți-a dat viață, așa cum, ca mulții alții, Albert Cohen, de exemplu, o face în sensibila lui Cartea mamei. Departe de a fi un epitaf, Cartea neiertăciunilor este, totuși, un bocet, însă unul catartic, astfel încât orice aducere aminte, dar și orice nouă imagine ce acoperă tristețea dispariției ființei dragi au menirea să redefinească senzații, să le plaseze în locurile din suflet, unde doar inima știe să simtă, să înțeleagă și să accepte căldura reală a mâinilor, dincolo de ceea ce prozaic e numită moarte.

Autoarea nu este la prima carte publicată. A începui cu poezie (Despre Ningiri și ningele, 2005), dar proza o definește cel mai bine, fiindcă aici se poate lesne „juca” cu întrepătrunderea dintre arte. Sub semnul Aspidei (2009), deja amintita Bună dimineața o sută de gâște (2011) și Ploaia de sub limba Calului (2014). Prestigioasa Editură Junimea, care i-a publicat toate volumele de proză, pare a fi înțeles cel mai bine că un astfel de talent trebuie să bucure pe cât mai mulți.

fiecare dintre volumele amintite beneficiază de câte” o Prefață semnată de eminentul critic Dumitru Micu, prin care le caută locul în panoplia valorilor literare și le face înțelegerea mai ușoară. Doar că astfel de cărți, care se citesc cu altfel de ochi, nu au nevoie decât de îndemnul de a le parcurge cu acea parte din noi care este ca un tunel, la capătul căruia se află deopotrivă „viața și moartea – alternative posibile, doar o problemă de opțiune”.

Roxana Pavnotescu realizează întregul parcurs al cărții aliat, cum spuneam, mereu între două lumi, în vis și/ sau în realitate, între cele două nopți argheziene cu abilitate și naturalețe, până într-acolo încât nu știi prea bine de care parte a pragului te afli, ceea ce face ineditul întregii cărți. Nimic științifico-fantastic, nimic mistic, legat de spiritism sau habotnicie, ei dovada că dragostea, chiar dacă nu întotdeauna explicită și strigată în gura mare, din oricare direcție ar fi venit este singura care face posibile trăiri ca acestea pe care le găsim în Cartea neiertăciunilor, după plecarea spiritului în „locuri cu verdeață”. Iar daca se întâmplă să existe, micile imperfecțiuni ale textului nu alterează ansamblul acestui straniu text, care, departe de a fi unul cu un caracter oniric, el se desfășoară doar pe o arie largă a unui real care, neștiutorilor, poate părea ireal.

..Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credința, veți primi”, spune Iisus ucenicilor săi de atunci și de acum. Toate dovezile duc spre convingerea că, pentru Roxana Pavnotescu, dorința (dublată de o credință puternică), a fost împlinită.

O carte despre care mi-am dorit să scriu, de îndată ce i-am parcurs paginile virtuale. Nefiind critic literar, o fac acum, din perspectiva poeziei, nu ca pe o cronică (poate doar una de întâmpinare), deci pentru a semnala apariția ei pe hârtia cât se poate de concretă a lumii în care trăim, uneori, la granița sensibilă dintre universurile infinitului. A fost cu atât mai greu pentru mine, fostă elevă a lui Pav, cum o numeam noi, să accept tristul adevăr că ființa reală care a declanșat cascada de lumină vindecătoare a paginilor ei nu mai este decât ea însăși un fascicul din aceeași rază care radiază dragoste pură. Sper din tot sufletul că experiența scrierii acestei cărți a însemnat un râvnit catharsis, iar neiertăciunile s-au stins.

Dana OPRIȚA

(Revista „Lumină Lină”, nr. 4, oct.-dec. 2019)

Setting

Layout

reset default