Iaşii perimaţi?

Frumoasa iniţiativă a universitarei Diana Vrabie de la Bălţi, care a simţit, probabil, venind de pe alte meleaguri ale patriei, nevoia să se familiarizeze cu istoria urbei culturale care a fost fanion al românismului o îndelungă perioadă de timp (noi zicem că încă mai este), merită apreciată şi dată de exemplu străinilor care, cu superficialitate şi o tăşcuţă subţire de cunoştinţe la purtător, expediază Iaşii într-un timp revolut, lipsit de atribute civilizatoare. Nu mai puţin băştinaşilor, plini de conştiinţa superiorităţii evidente a cetăţii, dar care nu catadicsesc să „pună osul la treabă” pentru scoaterea la iveală a nestematelor care zac scufundate, uneori, în „noroi” (există în volum chiar şi o „poemă a noroiului” – Iaşul cel de toate zilele, de I.M.M.).

Apelul la relatările din presa cotidiană este interesant, odată ce misia de bază a jurnaliştilor a fost, şi este în continuare, să „tragă de urechi” autorităţile referitor la diversele neîmpliniri, malfuncţionalităţi care este firesc să apară, dar nu şi să se eternizeze. Avem parte, aici, de un calup serios de luări de atitudine, unele îmbrăcate în haină artistică (cel puţin la nivelul exprimării), nu lipsite de umor (căci, ridendo castigat mores, nu-i aşa?): Privelişti ieşene. O plimbare cu tramvaiul, sau Ştrandul… Creionări la faţa locului, Năcazuri ieşene de I. I. Mironescu, altele pătimaşe, la obiect, într-un limbaj frust. Aşa încît aproape că ajungem la o apologie a „noroiului”, a urîtului, pe lîngă care trec cetăţenii şi autorităţile, complăcîndu-se într-un trai fără perspective: Imagini din „Insula Morţei” a Iaşului, de Gh. Felix,Însemnări ieşene, de T. Hotnog ş.a.

Gh. Chiriţescu, în Iaşul şcolilor, constată: „Iaşul îmbracă aspectul unui oraş de provincie: din cale afară de murdar la margini; mai spălăţel la centru. O femeie îmbrăcată în rochii scumpe, peste o lenjerie murdară!”, iar în altă parte (ca şi astăzi, uneori) se lamentează: „nivelul învăţămîntului scade, iar Iaşul şcolilor de ieri devine, pe zi ce trece, un tîrg oarecare; în sanctuarele sale gîlgîie patima politică […] Hienele politice profanează cel mai sfînt dintre cimitirele acestui neam!”.

Nu lipsesc, însă, iniţiativele. Artur Gorovei întrevede posibilitatea unei căi ferate directe Iaşi – Gura Humorului, altcineva vede Iaşii ca viitor port la Prut ş.a.

Există şi elemente comune cu ceea ce se întîmplă în zilele noastre (concluziile le poate trage fiecare pentru sine): „Cartea nu lipseşte. Din contra. Vitrinele librăriilor sînt ticsite de opere mai mult ori mai puţin literare, atrăgătoare însă prin conţinut, deseori senzaţionale. Şi totuşi nu se ceteşte. Generaţii noi. Temperamente mobile. Doresc ca totul să se realizeze cît mai mecanic posibil. Preferă îmbogăţirea cunoştinţelor pe cale de lectură succintă. Asimilări superficiale. În drumul acesta greşit, tineretul nu este oprit de nimeni. Lipsesc oameni care printr-o activitate fertilă – totuşi neistovitoare – ar reuşi să îndrumeze pe alte căi elementele în curs de formaţie”, zice Radu Ionel, în Cocktail – ieşan („Almanahul vieţii ieşene”, 1932, p. 49-51), care continuă prin preluarea unor ziceri ale fostului inspector teatral C.B. Penel: „Că eşti cineva, o ştii după bîrfeala din tîrg. Eu unul voi lăsa prin testament o sumă de bani pentru prieteni. Să facă un chef şi să mă bîrfească. Nu vreau să fiu dat uitării”.

Pentru a echilibra balanţa, găsim alăturate texte din care nu lipsesc ditirambii (excelează în această privinţă călătorii străini), apreciindu-se trecutul cultural pînă la a se ajunge la sintagme de genul: „liniştit oraş provincial, soră cu Siena şi Perugia, sălaş ideal pentru un suflet de poet” (Augusto Garsia, în Iaşi, la revedere), „Heidelbergul şi Oxfordul românesc” (Jules Romains, în Iaşul – Oxfordul României). În aceeaşi notă, cunoscuţii evocatori ai vieţii social-culturale moldovene C. Săteanu, Nicolae Leon, N.A. Bogdan îşi aduc şi ei contribuţia prin articole punctuale: Viaţa culturală a Iaşului,Tipuri interesante şi farse de spirit locale, Monumentele istorice ale Iaşului. Biserica Golia.

O categorie importantă o constituie studiile ştiinţifice, atente, la obiect, cu aparat bibliografic, prin care vîrfuri ale epocii detaliază varii segmente ale istoriei/ dezvoltării oraşului: Oreste Tafrali (Golia, Mănăstirea Hlincea), Ilie Minea (Despre cea mai veche biserică din Iaşi, Alexandru Vodă Lăpuşneanu şi Iaşii), Victor Tufescu (Cum s-a întins Iaşul, Urbanistica Iaşului, Aşezarea Iaşului. Odinioară şi astăzi), Constantin I. Andreescu (Odobescu şi Iaşul), Scarlat Panaitescu (Evoluţia oraşului Iaşi).

Ca un lamento, din mai toate intervenţiile răzbate gustul amar al decăderii Iaşilor, urmare micii Uniri, care a polarizat aproape întreaga viaţă politică, socială, la Bucureşti, ceea ce a dus la frînarea, stagnarea, ba chiar darea înapoi a activităţilor din fosta capitală a Moldovei (fenomen firesc, petrecut şi în cazul Sucevei, odată cu mutarea curţii voievodale la Iaşi). „Văicăreala” aceasta îşi avea rădăcini adînci, dacă ne gîndim că încă din anul 1863 s-a pus problema la nivel înalt, atunci cînd, în ianuarie, comercianţii, meseriaşii şi fabricanţii din Iaşi au solicitat, „pentru ca Iaşii să se poată ridica din ruina lor”, îndeplinirea a 12 solicitări, care au dus, în noiembrie acelaşi an, la întrunirile unei comisiuni consultative ordonanţată de principele Alexandru Ioan Cuza, alcătuită din 38 de membri, în vederea acestui scop (vezi Theodor Codrescu, Uricarul, vol. XII, 1889, p. 339-346 şi 378-400).

O analiză pertinentă a stării de amorţeală, de autocompătimire şi de inerţie ce există în mentalul ieşeanului, fără a se feri de a da soluţii, o alcătuieşte G. Călinescu, cel care, printre altele, constată: „Iaşul pare a se provincializa, adică a se sinucide singur, declarîndu-se provincie, limitîndu-se să scoată publicaţiuni locale, cu program local, cu scriitori locali. După unii cerul însuşi este ieşan. Eroare. Convorbirile literare, Viaţa Românească n-au fost reviste regionale, ci centrale, promovînd idei pentru tot cuprinsul ţării, prin autori de pretutindeni […] A fost aici o Junime, a fost o Viaţă Românească, amîndouă dătătoare de legi pentru toată ţara” (în Restaurarea Iaşului în tradiţia lui culturală. O nouă Junime. Adevăratul ieşenism).

Nu putem trece peste sensibilele evocări, amintiri, trăiri ale unor scriitori, şi nu numai, care nu au nevoie de prezentare: Lucia Mantu, Ionel Teodoreanu, Al. Lascarov-Moldovanu, G.M. Cantacuzino, Sandu Teleajen, Demostene Botez, Nicolae Iorga, Gr. Trancu-Iaşi ş.a. O menţiune aparte am face pentru „Fiziologia” ieşeanului, de Nicolae I. Popa, apărută în „Însemnări ieşene”, o excelentă radiografie la nivel înalt.

După cum se vede, avem în faţă un volum compozit, care nu epuizează nici pe departe fireasca multitudine a intervenţiilor din epocă, dar din care reies destui vectori ai vieţii ieşene – aflată, trebuie să ţinem cont de acest lucru, şi sub imperativele de moment: specificul de după război, apoi efectele crizei din 1929-1933, sau fenomenele înregistrate la nivel global în preajma celui de-al doilea război mondial. Nu ne îndoim că Doamna Diana Vrabie îşi va continua introspecţia ieşeană şi cu alte antologii, la fel de atrăgătoare şi instructive ca şi aceasta pe care ne-o oferă Editura „Junimea” din Iaşii care încă speră şi luptă!

[„Convorbiri literare”, nr. 10 (250), octombrie 2016]

Liviu PAPUC