Dialoguri pe marginea identității unui popor

Share

Volumul Globalizare și identitate românească. Dialoguri culturale, apărut la Editura Junimea (Iași, 2018), supune atenției cititorilor o temă care, deși amplu și insistent dezbătută în spațiul public, este în continuare una delicată și complexă. Este vorba, după cum ne putem da seama din titlu, despre conceptul de globalizare, pus în contextul unei acute nevoi de conservare a specificului fiecărei culturi, al fiecărui popor, comunități etc.

Cartea conține o serie de dialoguri televizate dintre sociologul Nicu Gavriluță și criticul și istoricul literar Ioan Holban. Beneficiem așadar, de o dublă perspectivă asupra fiecărei teme tratate. Avem mai întâi opinia sociologului și antropologului, completată de lumina pe care o aduc textele literare asupra subiectelor dezbătute. Aspectul acesta este cu atât mai oportun în condițiile în care opiniile partenerilor de dialog converg, completându-se, adăugând în permanență câte un detaliu semnificativ.

Avantajul cărților în care sunt redate dialoguri, fie ele și televizate, este acela că lectura este facilitată de oralitatea pronunțată a textului. Firește, cu condiția ca dialogul să se desfășoare fluent, fără sincope și digresiuni. Iar maniera așezată, cursivă în care au loc convorbirile dintre Ioan Holban și Nicu Gavriluță, ambii fiind personalități importante ale culturii ieșene, constituie garanția unei lecturi cel puțin plăcute.

Un alt beneficiu al acestui tip de cărți îl reprezintă și un alt factor, poate la fel de important ca primul, dar nu mai puțin primejdios. Este vorba de o formă de spontaneitate a discursului și a ideilor. Nu de puține ori, interlocutorii emit păreri provocate de vreo remarcă a celuilalt, de vreo întrebare ivită conjunctural, stârnită de direcția dialogului.

Trebuie spus că demersul celor doi cercetători nu este nicidecum unul izolaționist, tot așa cum, în mod rațional, convorbitorii nu se lasă seduși de tentații ce i-ar putea așeza în vreo tabără anume, fie ea adeptă a globalizării, a naționalismului de orice fel etc. Cei doi, altfel spus, păstrează în contextul discuțiilor o perspectivă largă, în ciuda complexității ideatice a fenomenului dezbătut. Nu de puține ori, linia pe care este urmărit subiectul depășește granițele culturale și spirituale ale poporului român, opinanții punând într-un context mult mai larg fiecare temă dezbătută, considerând, printre altele, că prima formă de globalizare a fost de fapt lumea indo-europeană: „Antropologii, lingviștii, istoricii vorbesc despre spațiul indo-european ca despre un spațiu comun pentru toate semințiile indo-europene, de la evrei, până la cei din islam și creștinism, dar asta mult după aceea. Spațiul acesta a fost un spațiu comun.” (p. 71)

Ducând mai departe ideea, este lesne de înțeles că prin globalizare cei doi autori înțeleg cu totul altceva decât ce reprezintă conceptul în zilele noastre, ea reprezentând în viziunea acestora o identificare cultural-spirituală a punctelor care ne unesc în chip esențial, mitic cu alte popoare. Iar aceste puncte sunt într-adevăr ilustrate în cartea la care fac aici referire. În Cuvântul înainte, autorii remarcă: „Noi credem cu tărie că adevărata integrare europeană nu o putem face la modul profund, autentic și convingător doar în baza unor acorduri politice, diplomatice legislative și administrative. Ele sunt necesare, dar nu suficiente. Adevărata integrare europeană o reușim doar atunci când ne recunoaștem rădăcinile culturale comune, în primul rând pe cele religioase, creștine și chiar precreștine. Este vorba de celebrul fond spiritual (stră)vechi despre care a scris pagini minunate Mircea Eliade.” (p. 10)

Mai mult, aproape fiecare discuție (cu precădere cele care fac trimitere la mituri) constituie o sondare a arhaicului, valorificându-l printr-o actualizare a acestuia. Obiceiuri cât se poate de actuale (din lumea rurală, dar nu numai) își au rădăcinile în mit, în maniera cu care era văzută lumea într-un trecut imemorial. De cele mai multe ori, atare incursiuni dinspre trecut înspre prezentul pe care îl trăim devin interesante prin ele însele, cititorului fiindu-i lesne să omită faptul că ele fac parte dintr-un construct ideatic mai larg.

Discutând, de pildă despre simbolica unor copaci sacri, Ion Holban precizează faptul că mesteacănul este „o alegorie a primăverii, a tinereții, a dragostei”, după care este oferit exemplul tinerilor din Austria zilelor noastre care fac „pelerinaje în dumbrăvi sau în păduri de mesteceni ca un soi de regăsire a elanului vital, a dragostei, a tinereții.” (p. 78)

Astfel că, receptată în sens larg, cartea este îndreptată mari direcții. Prima ar fi demersul autorilor de a edifica și aprofunda conceptul însuși de globalizare, arătând faptul că o astfel de idee, indiferent din ce perspectivă am analiza-o, trebuie privită pe o axă mult mai amplă, care trebuie să conțină trecutul tot așa cum conține prezentul. Iar cel de-al doilea aspect esențial în receptarea volumului este acela al felului onest în care trebuie să păstrăm nealterată identitatea noastră ca popor. Or, pentru a putea face acest lucru, este nevoie de un proces de analiză a noastră ca popor, care să includă atât frumusețea, cât și defectele sale. De aceea, din volum nu lipsesc nici capitole precum Fricile sau Ura la români.

Purtate cu seninătate și cuviință, dialogurile din această carte oferă cititorului o perspectivă nouă, aprofundată și complexă asupra tuturor lucrurilor dezbătute. Mai mult, ele pot constitui un exemplu în legătură felul însuși în care ar trebui să arate o convorbire (repet, fie ea și televizată). Atenția la opiniile celuilalt, a nu-ți întrerupe partenerul de discuție în mijlocul argumentației, dispoziția de a asculta, toate aceste lucruri, deși țin de o formă a bunului simț, sunt tot mai rar întâlnite în conversații, dar care fac din Globalizare și identitate românească un model și din acest punct de vedere.

Vasile Vidican

[„Neuma”, nr. 1-2 (15-16), ianuarie-februarie 2019]

Setting

Layout

reset default