Cuvânt pe tencuiala încă udă

Share

În acest noiembrie, datorăm Editurii Junimea o trilogia romanescă, Palimpseste regăsite, sub semnătura lui Grigore Ilisei (apari ție sărbătorească, marcând cei 75 de ani ai autorului), ce adună la un loc două romane apărute anterior (Pasaj de rațe sălbatice, Editura Omnia, Iași 1996, și Între linii, Princeps Edit, Iași 2005) și o carte inedită, ediție princeps în completarea armonioasă a primelor (Dincolo și dincoace de linii). Romanele au ca punct de sprijin figura puternic reliefată a pictorului Camil Dunea, a cărui personalitate ni se relevă treptat, prin tehnici narative de ruptură a linearității temporale.

Trama simplificată a celui de-al treilea roman o are ca protagonistă pe Antonia, fiica lui Camil Dunea, moștenitoare nu doar a talentului artistic, ci  și a întregii memorii genetice, care se va zbate să împlinească testamentul nescris al tatălui ei: Nu uita că ai o datorie. Neapărat să treci Prutul, cum am făcut-o și eu. E drept că eu am fost nevoit să mă întorc după ce-am atins malul stâng, prinzându-mă în gând cu maica, dar tu acum poți trece dincolo și merge mai departe, până în bătătura casei strămoșești. Ești liberă să umbli și n-ai asupra ta spectrul mor ții, cum l-am avut eu. Să duci de pe malul românesc o crenguță de salcie și s-o sădești pe mormintele celor din neamul nostru… Autorul reia și amplifică motivul ramurii de salcie, încărcându-l cu noi semnificații de la roman la roman; în cel de-al treilea, creanga nu va lega doar malurile Prutului (vrăjmașe, prin forța istoriei), ci, mai ales, genera ții aflate la distanță, care nu s-au putut întâlni și recunoaște decât simbolic.

Narațiunea are ca fundament al construcției prezența unor puternice cupluri de forțe opozante: cei care pleacă/ cei ce rămân, luptătorii/ resemna ții, tăceri subtile/ perturbări sonore, binecuvântări/ blesteme, dincolo/ dincoace. Lumea ideală a lui Camil Dunea este cea în care poate uita experiențele dureroase care i-au jalonat traiectul existențial (despărțirea de satul natal și de familie, definitivă după mutarea graniței pe Prut, iubirile visate și neîmpărtășite, tablourile pierdute în timpul războiului, trădările a șa-zișilor prieteni, rămânerea definitivă a Antoniei în Franța, furtul celor mai valoroase tablouri din expoziția pariziană) și unde creatorul se poate salva prin evadarea în operă.

Pictura lui Camil Dunea este un instrument de cunoaștere, spațiul în care se topesc căutările și antinomiile ființei, deschiderea spre multiple posibilități, dintre care impresionante rămân fragmente întregi de retrăire a copilăriei, ca perioadă a plenitudinii, ce răsar din puternica memorie afectivă, lăsându-se prinse pe pânză.

Și planurile spațiale sunt în opoziție, cele idealizate, precum cel al satului natal (După un ultim urcuș se dezvăluia pe neașteptate priveliștea satului Hărmănești, cuibărit într-o căldare, înconjurată din toate părțile de dealuri, ba suind drept spre cer, ba înclinându-se lin, alcătuind toate împreună ghizdurile unei imense fântâni. Un ochi cu o pupilă imensă sticlea cu verdele lui intens, crud, străpuns din loc în loc de acoperișurile din tablă sau azbest ale caselor mai înalte. La mijloc, ca un catarg de corabie, dominând întreaga cuprindere, se ridica turla bisericii. Se lăsa seara și aerul se catifela, îmbrăcând în pânză de borangic copaci, acareturi, drumuri, drumeaguri, poteci. Satul părea pustiu. Nici țipenie pe ulițele răsfirate păienjeniș.) intrând în conflict cu orașul devorator (Vălenii) ce influențează destine întinse pe generații, marcat cromatic prin simbolice nuanțe de nonculoare (Se întunecase brusc și negreala nopții ce-și anunța sosirea înghițise dintr-o dată acel popor de paseri dănțuitoare. Cerul se apropia de pământ. Deodată, alt ciopor de zburătoare negre năvăli peste colină  și deasupra marilor clădiri. Venerabilele așezăminte se îmbrăcau în lințolii cărbunoase. Croncănitul ciorilor, ce cuceriseră ca o armada colina capitolină, era de-a dreptul asurzitor.).

Personajele își impun prezența, pagină cu pagină, prin legăturile indestructibile dintre ele, indiferent de distanțele geografice. Axele constructului romanesc (pe de o parte, destinul Antoniei, mereu sub semnul căutării libertății, cu orice pre ț, pe de alta, drumul lui Camil Dunea, despre care aflăm, de la pagină la pagină, ceva nou) se întretaie în noduri de tensiune narativă, zonă în care, pentru a te salva, devii dependent de viziuni  și previziuni.

Ceea ce îi marchează pe membrii familiei Dunea va fi starea de perpetuă despărțire, de renunțare la ceva important. Rând pe rând, fiecare e nevoit să se izoleze într-un spațiu de recluziune sufletească, unde vor încerca să- și aplatizeze inaderența la unul sau altul dintre sisteme. Cei care vor suferi foarte mult vor fi artiștii; revolta ți, dezamăgiți, nonconformiști, inadaptabili, ei traversează perioade istorice în totală opoziție cu sensibilitatea personală, de aceea, împlinirea și menirea lor nu se poate realiza aici decât parțial. Pe tot parcursul romanului, în afara Antoniei, ceilalți par că nu- și pot controla destinul, supus unor supraforțe, cel mai adesea malefice, singură moartea oferind o iluzorie eliberare de frică (precum sinuciderea soțului Antoniei, Caius, care nu s-a putut adapta la libertatea oferită de pământul francez).

Se remarcă în curgerea romanului aglomerarea detaliilor, stări amplificate de întâlniri cu oameni și locuri (biserica transformată în Cămin Cultural), precum și persistența unor tipare negative (dorința de acumulare cu orice pre ț de bunuri materiale, visuri de mărire, de participare la bătălia pentru aprinde un loc cât mai bun la masa cu bunătăți. Are loc, nu e nici o îndoială, o reîmpărțire a rolurilor. Se croiesc noi distribuții. Ca să ajungi la râvnita poziție se cere să dai din coate, să calci pe cadavre. Important e să fii acolo unde se împarte vițelul cel gras.) și permanentizarea unei false ierarhii a valorilor, care amenință echilibrul cu greu câștigat de unele personaje, ce mai au putere să creadă în for ța spiritului de a (pre)schimba lumea.

Întâlnirile între oameni nu sunt decât pretexte pentru nostalgii, pentru introspecții și autoanalize, sau pentru întrebări complexe asupra existenței  și manifestarea dorinței imperioase a ieșirii din timpul profan și devorator, prin punerea în prim-plan a forței creatoare, în opoziție cu o întreagă galerie de măști, care, odată căzute sau smulse, lasă loc altei serii de acoperăminte de camuflaj.

Sub scoarța întâmplărilor cotidiene palpită o dimensiune fantastică a lumii, valorizată de autor inclusiv prin descrieri picturale: Dimineață mohorâtă cu griuri de toamnă târzie, nu de început de vară. Cerul coborâse amenințător, atingând cu nori lânoși culmile, aninându-se de copacii de pe căpățânile dealurilor ce străjuiau Vălenii, flendurindu-se în mulțime de zdrențe până aproape de pământ. Se anunța una din acele zile ce- ți întunecă sufletul și ai senzația că plutești ca o barcă purtată de ape spre nicăieri.

Palimpsestele regăsite reconstituie o galerie întreagă de chipuri (dintre care cel mai pregnant, firește, e cel al lui Camil Dunea/ Călin Alupi), rostuind lumi între lumi, zone de confruntări, de căutări  și regăsiri, păstrând vie nădejdea în libertatea creatoare a omului.

Mihaela GRĂDINARIU

(„Cronica veche”, nr. 11/ 20180

Setting

Layout

reset default