Confirmări și noutăți

Share

Volumul recent al lui Marian Drăghici – păhăruțul – vine, pe de o parte, ca o confirmare a temelor și obsesiilor care traversează poezia sa, asigurându-i configurația originală („în poezie“, așa cum scrie autorul într-un poem, „dacă nu ești creator de obsesii/ nu ești creator de nimic“), iar, pe de altă parte, introduce câteva modalități noi de exprimare și de structurare în discursul său poetic, rămas, ca întotdeauna, mult mai pronunțat epic și dramatic decât liric. Poemele din volum, s-o spunem dintru început, nuanțează, precizează, lămuresc mai bine, de multe ori nu neapărat prin argument estetic, ci prin insistență discursivă ori prin confesiune directă, registrul poeziei lui Marian Drăghici, poet al condiției umane, căreia, potrivit perspectivei alese, îi sunt definitorii suferința și căutarea sacrului și, deopotrivă, poet care abordează condiția poeziei ca fapt de „natură divină“, cu fervoarea și înflăcărările misticului.

Primul poem din culegere (poemul lui mo sau totul este o poveste) îl situează pe poet la mijlocul existenței („de când am trecut Mediterana“), ca în dantescul nel mezzo del cammin di nostra vita, între o „fostă viață“, axată pe exterioritate și de care s-a rupt, și viața de acum, concentrată lăuntric, când se vede pe sine scriind în lumina decantată a experienței: „vai, ce mai scriu/ că scriu/ la lumina lămpii agățate/ de zidul Mediteranei/ în cuiul Mo-wanei“. Mai tot timpul în război cu sine însuși (formularea convingătoare îi aparține lui Mircea Bârsilă), poetul nu se cruță în ce privește trecutul („o spun eu care în lumea aceasta/ m-am tot dus încolo și-ncoace/ încolo și-ncoace/ și-am fost ca tot omu/ porc/ pasăre/ pește Mo“), după cum nu uită să menționeze sarcastic nici „canibalismul“ vremurilor comuniste ca apogeu al degradării condiției umane: „zilele acelea când ne-am mâncat/ de vii unii pe alții/ fericite zile într-adevăr/ eram născuți exact pentru asta/ să ne mâncăm și să ne bem/ de vii unii pe alții“.

Dacă adăugăm la acestea aluziile la poem văzut ca o rugăciune („te repeți una-două/ însă te repeți ca într-o rugă/ până se face liniște în text/ și poetul-poet aude în pagină/ ce-i spune Dumnezeul poeziei lui“), precum și pasajul, destul de prozaic, referitor la iluminarea ființei poetului („în act devine instantaneu sursa/ propriei luminozități cutremurate“), avem cam tot cadrul tematic nu numai al acestei compoziții introductive, dar și a unei bune părți din volum. Luat în sine, poemul ne propune o „poveste“ alambicată, dificilă la lectură, amestecând gravitatea cu histrionismul, versul inspirat cu versul pur declarativ. Și un lucru valabil pentru întreaga culegere: simbolurile la care recurge poetul nu au, adesea, acoperire în imaginarul colectiv, constituind astfel reprezentări evocatoare de proprie folosință.

Nu puține poeme din recenta culegere contribuie la amplificarea dimensiunii mistice, vizionare, miraculoase a creației lui Marian Drăghici, poetul dorindu-și să fie, la bătrânețe, „nebun pentru Hristos/ cum eram la tinerețe pentru poezie“. Un poem amintește astfel de ruptura din existență intervenită în urma unei iluminări: „una peste alta/ am încetat din viața asta/ (bună-rea, mi-am făcut treaba cu ea)/ fix în 2009, urmare unei/ complete juisări dureros de dulce/ inenarabile, se-nțelege/ ale cărei ecouri în carnații, în creier/ reverberează și-acum/ în sensul că doresc sincer oricui/ atare experiență strict personală/ în veci de nepovestit./ ceva ca o lumină-n piele de fată/ în mine neînserată/ încă mă mai reține aici/ dar mă și trage cu foarte foarte/ mare putere în sus// dureros de dulce, spuneam// ca și (tot mai rar)/ gândul recunoscător că da/ am scris și eu între atâția/ poezie liber și sub teroare/ și nimeni nu-mi poate lua asta.// asta/ și caii de la biclă“.

Un alt poem (m-am rugat mult pentru mama) relatează miracolul trezirii din somn când poetul aude vocea mamei („clară, distinctă,/ ca smulsă din alte lumi“) rostind cuvintele: „Mă bucur că te-am născut!“ Într-un imn (imn. juisării complete), se mărturisește aflarea rostului existenței: „torsul pisicii/ torsul pisicii/ e viu// nu mai țin/ nu mai țin/ minte/ ce scriu.// a, da –/ am avut heleșteu/ am avut casă/ cu heleșteu// acum/ la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă; cerul/ cu pești și stele/ cu păhăruțul printre ele/ ăsta fuse/ rostul vieții mele: pot// să te contemplu, Doamne/ în clipa asta/ veșnic/ tot“.

Versurile care se referă la „casa cu heleșteu“ își au originea într-un poem mai vechi al autorului în care se evoca vârsta copilăriei fericite petrecute în natură: „nu idealizez dacă spun: casa la țară vara la heleșteu, cărarea în marginea apei bătătorită de piciorul desculț/ vântul prin sălcii, plopi, rugi de mure etc“. Parafrazate într-un alt context frizând imposibilul („la margine de nicio apă/ stau și mă uit în apă“), versurile au devenit un soi de emblemă obsesivă a întregului volum concentrând mai multe înțelesuri: un loc desprins de lume, un loc imaginar, al ficțiunii, al poeziei care „vine de unde vine“, al meditației de sine, al contemplației și revelației cosmice, așa cum se întâmplă în imnul din care tocmai am citat. Simbolistica apei, ca element purificator, desemnând regenerarea morală, se poate transforma, în alte cazuri, într-o simbolistică a apei stătute („mă uit în apă/ până cresc nuferi galbeni din apă“) care ar semnala, în limbajul poetului, un „pericol public“.

Volumul recent ne arată astfel un Marian Drăghici, în rolul, mai pronunțat ca altădată, de poet civic și de profet vituperator. Cel mai reușit poem din acest registru e, fără îndoială, sac și cenușă, purtând un superb motto din Karol Wojtyla, viitorul papă Ioan Paul al II-lea: „aș intra și m-aș ruga/ ca pâinea fără glas// aș intra în mine adânc/ și m-aș ruga/ la margine de nicio apă/ stând și privind în apă: Doamne,/ sunt pâinea fără glas/ din mâinile unui copil/ căruia nu i s-a născut încă mama.// în țara asta a mea/ e foarte foarte greu/ să ți se nască mama“.

Mai multe poeme poartă drept titlu numele unor poeți contemporani, în majoritate colegi de generație cu autorul. Din două poeme de acest fel (premiu. poemul lui gellu dorian și mațu caprii bici sau poemul lui ioan moldovan) am reprodus și citate, căci, așa cum se întâmplă adesea, scriind despre alții, poeții nu omit să scrie și despre ei înșiși ori despre modul cum înțeleg poezia. Astfel, în poemul angelei marinescu, autoarea Sângelui albastru e văzută ca o „balaură a poeziei blestemate“. Îndemnul care i se adresează poetei e în spiritul poeticii la care aderă, mai nou, Marian Drăghici: „lampă crescută în soare/ lampă crescută în soare/ destul ai râs în întunericul/ cel mai dinlăuntru/ de porcii din grădina de vară/ dulcele stil clasic și nemurirea/ sufletului// gata cu aventura/ întoarce-te la casa ta și vei afla/ ce n-ai avut în casă niciodată/ lumina din lumină/ și liniștea liniștii“. În poemul lui nicu savu, poetul moldovean, perceput ca o întrupare a tăcerii la reuniunile colegilor de breaslă, ar răscumpăra, prin muțenia lui, „toată splendoarea găunoșeniei/ din balta cea delirică fatal orăcăitoare“. Compoziția aceasta, ca și alte poeme din suită, n-ar putea fi înțeleasă, la drept vorbind, decât de niște cunoscători avizați ai lumii literare. Discursul poetului devine, și aici, prea particularizat.

Mallarmé, cum se știe, s-a ilustrat în genul „omagiilor funebre“ sau al „mormintelor“. Marian Drăghici scrie despre câțiva poeți dispăruți. Poemul lui ion stratan, în care autorul se dezice „ca de niște gunoaie/ de toată snobeala scrisului [său],/ de balastul atâtor versuri și poeme/ frumoase nu zic nu/ dar spiritualmente absolut cretine“, cam suferă de patetism, în timp ce poemul lui ioan flora și poemul lui ion zubașcu s-ar prezenta mai mult ca niște reportaje funebre. Ultimul, cel mai emoționant din toate, dincolo de amănuntele surprinse de un ochi exact, se pliază, de asemenea, pe poetica desprinderii de lumea cotidiană, poetică îmbrățișată acum de Marian Drăghici: „Zubașcu mi-a indus de fiecare dată/ în actul cântării –/ așa, om scund, ridicându-se ușor pe vârfuri –/ imaginea unui cocoș sălbatic în rut/ desprins de toate, transportat/ prin sunet și cuvânt în alt timp/ într-o altă vârstă, magică, a lumii“.

Dimensiunea spirituală, de liniște, lumină și împăcare, pe care o dezvoltă poezia lui Marian Drăghici, are nevoie, pentru a depăși faza aderenței, de peisajele imaginare (prezente ici și colo în volumul recent) care dau gândurilor substanță și relief.

 

Dan Cristea

(Revista „Luceafărul de dimineață”, nr. 6, iunie 2019)

Setting

Layout

reset default