Colectivizarea ca film

Share

Era de crezut că romanul colectivizării şi-a cam trăit traiul, odată cu fenomenul strâmbat până la caricatură de corifeii realismului socialist, apoi încă o dată cu încercările de îndreptare parţială în epoca prozei obsedantului deceniu şi, a treia oară, prin abandonarea satului ca spaţiu epic. Dar nu, această ipoteză e o prejudecată, iată că procesul colectivizării încă mai poate fi sursă de inspiraţie pentru romancierii contemporani. O dovedeşte strălucit Ioan Florin Stanciu cu Cinema Orient (Editura Junimea, Iaşi – 2016) cu un cuvânt însoţitor de Ioan Holban. Este descrisă aici colectivizarea Dobrogei de Nord multietnice fără poncifele cunoscute, fără linii îngroşate într-o direcţie sau alta, ci într-o notă nuanţată, cu un amestec bine dozat de dramatic şi comic, cele două categorii coexistând de pildă, în şedinţele de partid din comună. Activiştilor brutali, îndoctrinaţi integral, autorul le pune în faţă oameni „normali” ca Victor Sălceanu sau învăţătorul Petru Ezarhu, personaj care se situează undeva între Domnul Trandafir, ca înţelept formator de educaţie, şi Şeherezada, prin darul de povestitor fermecător, prin parantezele cu înţelepte parabole. Este memorabilă, în sensul primei ipostaze, o scenă cu elevii care învăţau sub cerul liber, aşezaţi pe dovleci, astfel că fiind vizitat de doi inspectori, învăţătorul îi primeşte astfel pe musafiri: „Apăi, cum şcoala mea n-are nici pereţi, nici uşi sau ferestre, (…) eu nu pot nici să vă poftesc înăuntru, dar nici să vă dau afară. Aşa că şedeţi frumos unde veţi vrea. Ia copii, mai strâns oleacă şi faceţi iute loc pe doi dovleci mai mari. Iar cei doi, cu cravatele lor înfoiate, cu tot, s-au aşezat printre noi, pe bostani, ascultând cu mare luare aminte şi scriind câte ceva prin caieţelele lor, desfăcute peste gentile negre, aşezate cu dichis, pe genunchi…” Surpriza celor doi a fost nivelul de cunoştinţe al elevilor, foarte ridicat pentru condiţiile materiale de învăţătură.

Colectivizarea se face desigur cu de-a sila, nu lipsesc momentele dramatice, mai ales că era o premieră nu doar pentru spaţiul dintre Dunăre şi mare, dar chiar pentru întreaga Românie Populară. Prezenţa Miliţiei şi Securităţii devine una obişnuită în regiune, ca şi cea a activiştilor de partid pe care-i caracterizează autorul într-o scrisoare însoţitoare a romanului: „…cum miliţienii-ăştia-n civil îşi spuneau între ei politruci, bieţii pământeni, abia scăpaţi cu suflet şi piele, după cinci sute de ani de stăpânire otomană, n-au prea înţeles turceasca asta nouă şi i-au numit, după ureche, politurci, ceea ce părea mult mai potrivit şi ‘mai apropiat de experienţa lor existenţială”. Desproprietăriţi brutal de pământ şi animale, înglodaţi în dări şi impozite, ţăranii încearcă să se opună fiecare cum poate, furând din fostele lor bucăţi de teren şi ascunzând grâul pe unde se găsea. Ba, există un episod excepţional în care – dintr-un tren cu destinaţia URSS – explodează grâul încintat, vagon după vagon, grâul acesta aprinzând „papura, ţipirigul şi-oţetarii, şi duzii rânzari de pe marginea drumului…”, ţăranii trăgând concluzia că „n-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate de-aici!”

Dar, tocmai atunci, în timpul colectivizării, regiunea Constanţa descoperă cinematograful; pe de o parte, prin filmele aduse cu caravana cinematografică, pe de alta, prin realizarea unui film documentar chiar despre ţăranii din zonă, film „frumos”, deci fals, mincinos cât cuprinde, filmările nefiind scutite de episoade comice, precum cel cu incendierea closetului babei Niculina lui Dudă, un closte „din stuf împletit, pe care, dintr-o gravă eroare politică, îl vopsise cu sângele vărsat de clasa muncitoare în lupta ei de veacuri cu…” Ei bine, tocmai cinematografia, arta filmului, devine tehnica de bază a romanului lui Ioan Florin Stanciu, cartea fiind una vioaie, într-o structură dinamică, de scenariu de film, cu scene scurte, dar povestite cu vădită plăcere, fiind şi citite cu aceeaşi plăcere. De altfel, romanul ar putea fi lesne ecranizat, autorul suprapunând transparent liniile scenariului cinematografic peste liniile structurii epice. Romancierul schimbă mereu tehnicile narative, ca şi persoana întâi cu a treia, dar acestea nu fac deloc lectura dificilă, ba dimpotrivă, o fac savuroasă. Mai ales că el nu adoptă un ton apocaliptic, cum ar presupune un subiect atât de dramatic, ci unul – cum spuneam – plin de umor, de ironie, de „pâine şi circ”, cum se şi numeşte un capitol. Iar finalul este luminat de o frumoasă poveste de dragoste între Victor şi candida lipoveancă Anuşka.

Concluzia rămâne cea pusă de criticul Ioan Holban: „Cinema Orient e unul din romanele cele mai importante din stricta noastră lume literară: prin tema sa, scriitura, modernitatea şi rigoarea construcţiei narative, umorul şi echilibrul fin menţinut între percepţia contemporană şi atitudinea autorului în legătură cu o epocă sinistră din istoria recentă a lumii ţărăneşti de la noi”.

Dumitru Augustin Doman

(„Argeş”, Piteşti, nr. 4, aprilie 2017)

Setting

Layout

reset default