Ultimii ani de activitate susținută ai Ioanei Diaconescu, de data aceasta in calitate de cercetător de istorie recenta, cu o direcție centrată încă din 2005 pe studierea arhivelor Securității, au scos la iveală, până în momentul actual, o valoroasă și unică moștenire documentară, de interes nu doar pentru istoria literară contemporană, dar și pentru istoria României a ultimei jumătăți de secol al XX-lea, în general. Poeta apreciată, cu debutul literar legat în mod nemijlocit de contextul prea bine cunoscut al anilor ’60-’70, dar cu o colecție impresionantă de volume de poezie (amintim selectiv doar câteva, ca Furăm trandafiri –1961, Amiaza – 1978,Poetica – 1981, Tratat de amintiri neverosimile – 2000, Nusakan – 2013 ori Vertigo – 2014), premii literare și titluri, Ioana Diaconescu se bucură de o largă recunoaștere și în publicistică ori media. Activitatea multipla și neîntreruptă este de câțiva ani completată remarcabil de o serie de cercetări pe care autoarea le întreprinde în domeniul arhivisticii, îndreptându-se cu deosebit interes către dosarele de securitate ale autorilor și intelectualilor români, păstrate astăzi în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. De la ipostaza martorului și chiar a victimei sistemului comunist din România, experiența cercetătoarei Ioana Diaconescu privind strategiile, efectele, traumele și aproape neverosimilul politicii totalitare din cele patru decenii cât a durat la noi, se adâncește odată cu noua poziție din care domnia sa are prilejul sa privească lucrurile. Dovadă că sarcina nu este și nici nu pare că va deveni vreodată una ușoara, care să poată să se elibereze de orice legătura emoțională, sentiment de compasiune și totodată teroare, o dovedesc mărturiile autoarei, care, într-un interviu acordat în 2013 lui Sorin Lavric pentru „România literară” („România literară”, nr 4, 2013), afirma: „[…] intrarea mea în Arhive înseamnă experiență și realizare, ambele incomparabile. Cu daunele de rigoare. Sufletești, biologice. Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea acolo. A fost, cum am mai spus-o, echivalentă cu coborârea în iad și nu numai atât, ci și rămânerea mea, o vreme, acolo”. Mărturia aceasta, care pare să revină în conștiință ori de câte ori autoarea prilejuiește apariția unui nou volum al scriitorilor văzuți prin documentele Securității, se transferă în datele experienței, cu probabilitate, și ale cititorului de volume. Cine a citit Scriitori în arhivele CNSAS – 2012, Marin Preda – un portret în arhivele Securității – 2015 ori O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității – 2016, toate semnate Ioana Diaconescu, a cunoscut, cu siguranță, la rându-i, dintr-un anumit punct de vedere, iadul.

O istorie asemănătoare se întâmplă și cu ultimul volum din seria mai sus menționată, apărut în 2017 la Editura Junimea, Iași, și care vizează, de data aceasta, pe Cezar Ivănescu, într-un volum geamăn cu cel lansat de autoare în 2016, dedicat lui Mihai Ursachi. Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității, apărut la editura Junimea, Iași, readuce în lumina tiparul unei epoci și al unei conduite recunoscut deja prin extremismul și caracterul lui bolnăvicios, în fața căruia doar victima se mai păstrează ca variabilă curioasă. În fața mecanismului puterii – suveran, fără concesii, nealterat – ce a devenit Cezar Ivănescu ori dimpotrivă, cum s-a păstrat Cezar Ivănescu el însuși? În cheia acestei curiozități ne este propus volumul în discuție, în care confruntarea cu sistemul se face, de data aceasta, prin perspectiva incisivului, a excentricului, a celui care „își va privi toată viața dușmanul în față și îl va înfrunta, căutându-și să-și vadă de profesie” (p. 5), după ce volumul dedicat cazului Mihai Ursachi stătuse sub semnul unei cu totul altfel de personalități, disimulante, teatrale, histrionice chiar.

Astfel, cu un debut în volum la finalul anilor ’60, când perioada de maximă libertate în ceaușism era deja pe final, Cezar Ivănescu nu are parte de aceeași notorietate de care se bucuraseră colegii de breaslă care debutaseră câțiva ani mai devreme. Parte din această generație în ansamblul său, alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag ș.a., Cezar Ivănescu ajunge totuși un nume de referință al epocii sale și un recunoscut excentric în lumea literară de care aparține. Persoană deosebit de activă, cu o profesie căreia i se dedică cu stăruință și cu un crez artistic demn, în fața căruia nu este dispus să facă niciun fel de compromis, autorul seriilor de volume „Rod”, rămâne întotdeauna un subiect capabil de mari disconforturi în ceea ce privește buna funcționare a sistemului noii politici. Ocupând poziții importante în mediul artistic și cultural, fund un influent printre intelectualii vremii, artistul sfidează nu de puține ori mersul atent supravegheat al lucrurilor, în principal din postura sa de redactor al revistei „Luceafărul” și de conducător al cenaclului „Numele poetului”, dar și prin (relativ) desele sale călătorii în străinătate, corespondența susținută cu autorii exilați în Occident și frecventele luări de poziție în cadrul ședințelor și întrunirilor oficiale diverse.

Situat în vizorul autorităților încă din timpul liceului, de la 18 ani, în urma unor acțiuni ce păruseră să stea mai degrabă sub semnul unor simple atitudini adolescentine (poetul, pe atunci elev în clasa a XI-a, participa la manifestări „naționaliste”, recita „poezii reacționare” la mormântul lui George Tutoveanu și cânta Deșteaptă-te, române! cu alți colegi în incita cimitirului), numitul „obiectiv Ivanov” este clasat, în decurs de aproximativ 30 de ani, cât acesta va rămâne în atenția organelor, în zone diferite ale investigărilor securiste. Slăbirile periodice din vedere, dar și revenirile la măsuri radicale fac, totuși, din cazul poetului, unul niciodată pe deplin încheiat. Acțiunea de verificare din 1960, recrutarea sa ca informator în 1961 și excluderea acestuia doi ani mai târziu, deschiderea cazului de urmărire din 1963 sau iluzionanta scoatere din cadrul supravegherii informative din 1983, toate sunt cuprinse în cele patru dosare substanțiale de urmărire, consultate de îngrijitorul acestei ediții. Structurat în cinci capitole, volumul este organizat cronologic având ca bază materialul descris, pe care autoarea îl transcrie aproape complet și căruia îi adaugă substanțiale și necesare comentarii, un foarte util glosar privind termenii și abrevierile din domeniu și referințe indispensabile despre personalități și nume ale epocii.

Câteva momente și situații unice pentru cititor, oricât de inițiat sau mai puțin inițiat ar fi el în lectura unor asemenea documente, tind însă să refuze, și în acest caz, o lectură care să se păstreze într-adevăr în marginile verosimilului. De domeniul fantasticului par a fi multe din realitățile cu care se confruntă poetul în demersul său neîntrerupt pentru recâștigarea libertății artei, dar în toate rezidă o anume poziție de frondă, contestare, dârzenie și deseori chiar– sfidare directă, fățișă, a lucrurilor. Profilul intransigentului se conturează din întreg materialul pus la dispoziție cititorilor de îngrijitorul acestui volum, iar câștigul este unul substanțial pentru biografia, dar și pentru opera autorului, guvernată de aceeași notă a radicalismului, născut și hrănit de imaginarul thanatic, sub care se așază întreaga sa poezie. Intransigența în viață, ca și intransigența în operă, este cheia acestei personalități care, dincolo de toate, reușește să își facă meseria până la capăt. Poate de neuitat sunt, în aceasta direcție, paginile despre eventuala, dar niciodată realizata publicare a volumului de poezii Rod II, pentru care poetul duce tratative drastice, deși dispunea deja de recomandarea pe care redactorul de atunci, Al. Paleologu, o făcuse. Uluitoare sunt negocierile care se duc la redacția editurii Cartea Româneasca între autor și membrii acesteia, întâi privind ordinea poeziilor din volum (pentru a evita „impresia de tristețe și morbid”, p. 104), iar apoi modificarea sau chiar eliminarea unor expresii și cuvinte inadecvate. Dar concesia nu va veni niciodată din partea autorului, care, dispunând la rându-i de instrumentele intimidării, are parte de o tratație de natură ofensivă, ironică, „pentru a nu lăsa impresia că poate să facă ce vrea și cum vrea chiar la editură, numai să-i apară cartea” (pp. 104-105).

Sfidarea autorității continuă și în contextul apariției volumului Rod III, despre care una din sursele informatoare lasă mărturie, spre dulcele-amnar amuzament al cititorilor de astăzi, următoarele: „Datorită greutăților pe care le întâmpină el a cerut să plece în Occident unde va demonstra valoarea sa. A promis că «peste câțiva ani» se va întoarce cu milionul și vă va servi pe toți numai cu țigări americane.” (p. 155). Forța cinică a autorului rămâne, astfel, de punctat chiar și atunci când lucrurile puteau să-i fie potrivnice atât lui, cât și operei sale, pentru a cărei apariție ducea lupte grele. Publicat, în cele din urmă, în 1975, volumul în discuție suferă modificări substanțiale, ceea ce nu oprește pe autor să îndrepte lucrurile în măsura în care acestea țin de puterile sale. în formula nesatisfăcătoare, minimalizată, de „broșurică”, cartea trece a doua oară prin mâinile poetului și primește corecturile în creion, varianta ultimă, neoficială, ajungând astfel doar prietenilor apropiați. Mărturie stau scrisorile dintre Tănase Virgil și Dumitru Țepeneag, interceptate, bineînțeles, de Securitate. O nouă sfidare, o altă formă de insurgență. Cu creionul în mână, poetul își revendică, pentru a doua oară, dreptul libertății creatoare. Astfel, ca exemple, cuvintele și formele „morții”, precum și sintagma „mutația sexelor” sau verbul „să ucizi” sunt revendicate în detrimentul înlocuitorilor lor abuzivi: „vieții”, „mutația genelor” și „să cobori”. Sunt doar câteva lucruri de detaliu, dai– care par să vorbească poate mai mult decât am crede, despre limita unor situații, despre cutezanță, demnitate artistică și, nu în ultimul rând, despre vocație.

Acolo unde nu suferă exagerări și abateri de la realitate, după cum ne atenționează, unde este cazul, îngrijitoarea volumului, mărturiile informatorilor care petrec timp alături de poet, intră în casa acestuia și poartă dialoguri amicale permanent cu el, rămân valoroase și prin faptul că recuperează indirect ceva din discursul, crezul și considerațiile poetului din acea vreme, a anilor cuprinși între 1959 și 1987. Găsim vehiculate prin gura altora discursuri despre estetic și valoare literară, despre rezistența morală, despre dorințele, aspirațiile și motivările poetului. Este aproape ironic să putem vorbi despre un profil artistic recuperat în această manieră, dai– în măsura în care lucrurile sunt citite întotdeauna suspicios și perspicace, ele își relevă importanța. Fie că își joacă rolul cu îndrăzneală, conștient fiind de împrejurările nesigure în care se află, fie că alteori se încrede pur și simplu în cei din jurul său, Cezar Ivănescu își face auzit fără teamă cauza, așa cum reiese din zecile de rapoarte incluse în volumul de față, după cum este și cazul unei note a unuia din informatori, datată în 1977: „Ieri am stat de vorbă cu Cezar Ivănescu la Mogoșoaia. Mi-a făcut mai întâi teoria rezistenței morale explicându-mi că nu pot exista, practic, împrejurări în viață care să-ți anihileze personalitatea, din momentul în care în interiorul tău lucrurile sunt foarte claie și opțiunile pentru care lupți foarte precise” (p. 180).

Faptul că poetul Cezar Ivănescu nu doar că și-a avut permanent foarte bine clarificat scopul său, dar că mei nu s-a dat înapoi din a-l face cunoscut și celorlalți, indiferent de împrejurări și consecințe, ne este lămurit de mărturiile și documentele atent selecționate și reunite în acest inedit volumul. Revendicând poetului o parte a istoriei sale mai puțin cunoscute până în înfiorătorul ei amănunt, realizatorul acestei ediții ne face implicit martorii unui parcurs biografic și artistic în fața căruia comentariile devin, uneori, de prisos. Vorbind de Ia sine, documentele și rapoartele întregesc un profil și aduc nuanțe în plus unei epoci, încredințează încă o dată asupra faptului că, într-un anume punct al istoriei, poezia, literatura, în genere, a devenit ea însăși o formă de rezistență și subminare. Treizeci de ani aflat în atenția Securității, Cezar Ivănescu a fost privit mereu ca o amenințare, așa cum reiese din referatele păstrate în dosarele CNSAS, iar lucrul acesta s-a reflectat neîndoielnic în profilul de mai târziu al omului ce și-a trăit viața mereu cu garda sus. Provocat într-un interviu inedit (inclus, spre bucuria cititorilor, chiar la finalul acestui volum) de către interlocutorul său, Cassian Măria Spiridon. la doar 4 ani distanță de momentul Revoluției, să mărturisească o amintire care i-a marcat copilăria, Cezar Ivănescu încheie intervenția cu o frază memorabilă care trădează, fără îndoială, ceva din sentimentul greu al unui încercat al istoriei: „Aceasta-i întâmplarea traumatică a copilăriei mele și reluată la maturitate. Destinul de a fi confruntat tot timpul cu agresiunea haitei împotriva omului singur” (p. 269).

Reunind o serie de documente inedite din Arhiva CNSAS, cercetătoarea Ioana Diaconescu ne propune prin acest volum, Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității, o ediție unică și remarcabilă, ce cuprinde aproape în integralitate dosarele referitoare la Cezar Ivănescu, ca „obiect al urinărilor informative”, realizate în perioada anilor 1959-1987. O referință ce nu poate fi omisă de cercetările istoriografice românești ce vizează ultima jumătate a secolului al XX-lea, cartea promite să rămână, acolo unde istoria s-a zgârcit a da explicațiile necesare, o recuperare în sine, reală și absolut obligatorie, a unei epoci în ceață, care mai numără încă goluri imense.

 

Dana Raluca SCHIPOR

[„Convorbiri literare, nr. 4 (268), aprilie 2018]